George ROCA: Colaborăm de puţin timp, dar am rămas impresionat de munca bună pe care o faceţi la revista dumneavoastră. Am aflat că aveţi o listă de aproape 2000 de cititori, corespondenţi şi prieteni care colaboraţi. Mi-a plăcut de asemenea designul şi segmentarea publicaţiei virtuale pe care aţi conceput-o şi o conduceţi. Care au fost începuturile, de unde aţi plecat? O mică prezentare vă rog! Octavian LUPU: Iniţial am plecat de la un blog creştin, dar lucrurile au evoluat mult de atunci, iar în momentul de faţă partea „creştină” este tot mai mult pusă în minoritate deoarece nu prea multă lume trimite materiale pe aceasta temă. Atunci m-am gândit să îi dau o linie literară mai pură, mai laică, dar cu bun simţ, fără compromisuri, fără bâlci, fără atacuri… Ceva ce încântă ochiul şi mintea. Sper să fie şi cititorii mulţumiţi!
Nu este simplu să scrii despre tine, să întocmeşti o prezentare care să nu semene cu un CV bun de trimis la firme, dar impersonal în a comunica trăirile lăuntrice şi motivaţia ascunsă a sufletului în dorinţa de a transmite un mesaj plin de substanţă potenţialilor cititori. Cu toate acestea, merită să spun câteva cuvinte despre experienţa pe care am acumulat-o în ce priveşte scrisul, mai ales că izvorul gândurilor exprimate sub formă de articole, broşuri sau emisiuni radio/televizate este reprezentat în principal de ceea ce am cunoscut, experimentat şi trăit de-a lungul vieţii.
George ROCA: Câteva cuvinte despre experienţa pe care o aveţi în domeniul scrisului. Care a fost motivaţia dumneavoastră de a scrie?
Octavian LUPU: Înainte de a expune datele sintetice ale evenimentelor relevante pentru experienţa scrisului, aş dori să subliniez motivaţia pe care o am dincolo de cuvintele pe care le exprim prin scriere sau vorbire. În primul rând, cititorul sau cel care vizionează programele pe care le alcătuiesc reprezintă cel mai important personaj din viaţa mea atunci când încep să rostesc, să exprim, să aştern pe hârtie sau să dactilografiez în calculator. Transfigurarea pe care o trăiesc îmi creează o comuniune lăuntrică ce mă determină în alegerea formei de expresie, în utilizarea sau nu a anumitor cuvinte, în accentul pe care îl pun asupra unor idei în detrimentul altora. Acest lucru îmi modelează vorbirea sufletului, fiindcă în cele din urmă mesajul pe care doresc să îl transmit este unul pozitiv, plin de substanţă, care să determine explozie şi fuziune deopotrivă în cugetul celui care citeşte.
George ROCA: Câteva dezvăluiri despre viaţa personală… Vă cer prea mult oare?
Octavian LUPU: M-am născut în oraşul de la poalele Tâmpei, mai precis în Braşov într-o frumoasă Duminică de Florii, pe data de 14 aprilie 1968, la ora 5 dimineaţa după o noapte teribilă pentru cea care mi-a dat viaţă. Poate tocmai de aceea am iubit mereu primăvara şi dimineaţa, ca anotimp şi moment al zilei. Toamna şi asfinţitul de regulă mă deprimă, fiindcă iubesc cu toată fiinţa viaţa, mişcarea, explozia sevei pline de substanţă la început de aprilie. Ofer aceste detalii fiindcă ele continuă să îmi modeleze existenţa şi modul de exprimare chiar şi în prezent, fiind asemenea unui „big-bang” în urma căruia am apărut şi care prin forţa sa de expansiune mă direcţionează încă.
Am locuit în mega-cartierul muncitoresc „Steagul Roşu”, trăind în mijlocul „clasei muncitoare”, învăţând la şcoli obişnuite, de cartier. Am învăţat astfel de timpuriu lecţia dură a batjocoririi celui care caută să studieze, să înveţe, să aprofundeze, atât din partea colegilor, ceea ce oarecum era explicabil, dar şi din partea profesorilor, ceea ce a fost de-a dreptul lipsit de justificare. De aceea, în decursul timpului am înlocuit studiul materiilor de învăţământ cu ceea ce studiam în particular, de unul singur. De la început m-au atras „cartea” şi scrisul. În prima îmi găseam inspiraţia, în al doilea mă refugiam din faţa unei realităţi pe care într-o formă sau alta doream să o modelez, să o schimb.
George ROCA: Interesant! Sunteţi precis un romantic, dar mi se pare şi un utopic. Continuaţi vă rog!
Octavian LUPU: Aveam obiceiul de a vorbi cu obiectele încă de când eram foarte mic, deoarece îmi închipuiam că ele au un suflet al lor ce nu trebuie rănit sau distrus. Cu siguranţă că în altă cultură aş fi devenit un „animist” convins. Dar această dorinţă de a vorbi, de a exprima, neavând un partener pe măsură, m-a condus către scris. Colindam librăriile de cartier sau cele din centrul Braşovului şi îmi cumpăram cărţi ce depăşeau condiţia mea de elev de gimnaziu şi le studiam pe îndelete acasă. Aşa s-a născut în mine pasiunea pentru istorie, geografie şi ştiinţă. Lecturam din Nicolae Iorga, Xenopol sau Oţetea cu o bucurie negrăită. Bineînţeles că nu înţelegeam totul, dar puterea copilăriei nu stă în a înţelege ci în a reţine. Astfel, prin lecturi felurite mi-am format un bagaj de cunoştinţe ce aveau să mă însoţească mai târziu.
De asemenea, scriam lucrurile pe care le trăiam la început sub formă de jurnal, ulterior ca mini-eseuri. Uneori mă exprimam liber împotriva comunismului şi a regimului corupt, a minciunii şi fricii pe care o trăiam „la colectiv” cu toţii. Bineînţeles că îmi era teamă de ceea ce exprimam şi distrugeam după aceea totul, dar satisfacţia era imensă, pe măsură.
George ROCA: După câte am aflat… aţi făcut liceul militar. Posibil că disciplina dumneavoastră s-a cristalizat acolo! Cum aţi ajuns la o asemenea instituţie de învăţământ, să-i zicem, rigidă? Dumneavoastră, un romantic, un visător…
Octavian LUPU: Perioada liceului a fost extrem de dură. Deşi eram o fire singuratică, la insistenţele tatălui meu, fost ofiţer de carieră, am încercat şi din păcate am reuşit la liceul militar din Breaza. Am început astfel o experienţă pe care consider că în mod normal nu ar fi trebuit să o cunosc. Dar destinul nu întreabă pe nimeni, cel puţin, aşa consider în momentul de faţă.
Cei patru ani petrecuţi la Breaza (1982-1986) m-au marcat profund. Viaţa în comun, lipsa unui „spaţiu personal”, programul orar, disciplina cazonă, dar şi isteria cadrelor militare din timpul perioadei decadente a regimului comunist, alături de ironia crudă a colegilor mi-au afectat profund structura interioară. Fiind o fire foarte sensibilă, am recepţionat în mod dureros loviturile primite în acel liceu, devenit un fel de „lagăr de detenţie” atât la propriu, cât şi la figurat, pentru nişte adolescenţi prinşi în capcană din neştiinţă sau din cauza părinţilor lor.
În această perioadă, lipsit de cea mai elementară intimitate, am învăţat să mă ascund în spatele studiului matematicii, fizicii, dar şi al istoriei. Practic, studiam înainte materiile de curs pentru a putea dispune de un timp personal, după care citeam şi aprofundam diferitele cărţi pe care mi le procuram în scurtele „învoiri” sau „permisii”. Scriam foarte mult, dar mă exprimam codificat, fiindcă ştiam că întotdeauna exista un „Big Brother” atoatevăzător, care ne supraveghea neîncetat, întrupat în ofiţeri zeloşi după avansare şi colegi „binevoitori”. În vacanţe însă îmi permiteam să mă exprim liber în jurnale de impresii sau în mini-articole, ce ştiam că oricum nu puteau să fie publicate. Aşa am învăţat arta „ascunderii gândurilor în spatele cuvintelor”, a încifrării mesajului şi a criptării exprimării.
George ROCA: Şi totuşi după terminarea liceului v-aţi continuat studiile tot în acelaşi domeniu devenind student al Academiei Tehnice Militare. Nu prea vă înţeleg?
Octavian LUPU: Aşa este. Pornisem deja pe un drum şi nu aveam de ales… Eram legat într-un mod fatal de sistemul militar printr-un contract de şcolarizare, iar contravaloarea ce trebuia a fi returnată în cazul retragerii din armată fiind suficient de mult „umflată” pentru nu putea fi plătită vreodată. Era un joc în care o dată intrat, puteai ieşi doar când dorea sistemul. De aceea, trebuia să mă conformez, să merg cu valul. Experienţa cea mai teribilă din timpul „pregătirii militare” a urmat după admiterea mea la Academia Tehnică Militară din Bucureşti. Timp de nouă luni a trebuit să execut stagiul militar cu termen redus, lucru ilogic dată fiind absolvirea unui liceu militar şi admiterea la o instituţie militară. Astfel, am cunoscut la modul extrem, ca infanterist, ce înseamnă frigul, foamea şi privarea de somn. Am fost şocat să văd că viaţa din unităţile militare semăna cu un film ce avea la bază un scenariu siberian, demn de un lagăr de concentrare. Impresiile culese m-au determinat să caut o cale de scăpare, ceea ce mă conducea invariabil către scris şi studiu. Reuşeam de multe ori „să dispar” prin locurile pustii ale unităţii militare, şi acolo în plin ger sau ploaie, sub acoperişuri improvizate, studiam cărţi de matematică, de limbi străine, de psihologie sau de filozofie, în special existenţială. Era greu să ascund aceste cărţi în condiţiile în care aveam doar o valiză la dispoziţie, dar preferam să renunţ la haine sau alte la articole pentru a avea totdeauna măcar o carte cu mine şi bineînţeles un caiet în care scriam sau îmi notam impresiile. După ce scriam, rupeam foile şi le distrugeam. Acesta-i preţul libertăţii în regimurile totalitare. Scrii, exprimi şi reţii în conştiinţă, după care distrugi urmele.
La Academia Militară lucrurile nu au stat mai bine. Deşi eram un elev de elită, totuşi nu eram bine văzut de către cadrele „politice” ce mă solicitau să fiu turnător pentru colegi şi să-mi linguşesc superiorii. După un an, mai precis în vara anului 1988 înainte de sesiune, am fost descoperit cu o Biblie în format redus asupra mea. Imediat mi s-a înscenat un „proces” în faţa consiliului profesoral şi al colegilor. Este adevărat că timp de un an de zile frecventasem aproape constant slujbele ţinute de către preotul Galeriu la biserica Sfântul Silvestru. În acea perioadă am învăţat să dezvolt tehnica scrierii de eseuri pe teme filozofice şi religioase, precum şi arta de a vorbi în public. Aveam un jurnal consistent pe care nu l-am mai distrus şi în care am consemnat toate experienţe mele, precum şi încercările de natură literară.
După aceste eveniment s-a decis să fiu exmatriculat, dar după aceea s-a revenit asupra acestei hotărâri, urmând ca în mod progresiv să mi se scadă notele la examinările de curs, până când în urma presiunii psihologice „să îmi ies din parametrii”. Nu s-a întâmplat însă acest lucru fiindcă a intervenit revoluţia din decembrie 1989, după care am putut pleca fără să îmi pară rău şi să finalizez studiile universitare la Institutul Politehnic Bucureşti.
George ROCA: Deci v-aţi transferat de la Academia Militară la Institutul Politehnic. Ce facultate aţi absolvit? Unde aţi fost repartizat… sau unde v-aţi găsit un loc de muncă?
Octavian LUPU: Am absolvit Facultatea de electronică şi telecomunicaţii în anul 1992, după care am avut ocazia de fi angajat la un institut de cercetare şi timp de 8 ani să avansez în direcţia cercetării ştiinţifice. În paralel am continuat să studiez intens lucrări de literatură şi teologie, iar în plus am avut ocazia de a publica mai multe articole în care analizam impactul introducerii diferitelor tehnologii de comunicaţii, în special al telefoniei mobile şi Internet-ului. Am constatat în scurt timp că partea care mă atrăgea în expunerile pe care le făceam nu era cea tehnică, pe care mai totdeauna o puneam „în fundal”, ci componenta umană, de comunicare, de transmitere a viziunii şi gândirii către potenţialul cititor.
George ROCA: Deci aţi făcut nu numai cercetare tehnică ci şi una care studia esenţa umană, legăturile omului cu divinitatea, cu mediului înconjurător, cu impactul pe care îl creează asupra acestuia. Câteva motivaţii vă rog, sau exemple?
Octavian LUPU: Cu titlu de exemplu, începeam să scriu un articol pur tehnic şi după câteva rânduri vorbeam despre impactul asupra utilizatorului, încercam să intru în dialog cu cititorul, analizam canalul de comunicare creat prin intermediul a ceea ce exprimam ş.a.m.d. Un astfel de articol, destul de amplu ca volum, a fost „Creştinismul şi Societatea Informaţională”, care s-a bucurat de o bună audienţă în acea perioadă, mai precis în cursul anului 1996 şi ulterior. De îndată ce a apărut Internet-ul, am avut şansa să pot descărca materiale şi cărţi de a căror existenţă nici măcar nu ştiam. În mod special am fost atras de literatura motivaţională fiindcă îmbina laolaltă elemente componente din cadrul psihologiei, teologiei şi filozofiei.
După anul 2000 am decis să părăsesc terenul „cercetării” prost plătite şi în proces de dispariţie din România, şi am început să lucrez ca inginer de telecomunicaţii. Timpul dedicat pentru activităţi „extra” s-a restrâns considerabil, dar am devenit mai selectiv şi mai eficient în utilizarea lui. Astfel, am reuşit să alcătuiesc mai multe broşuri din diferitele articole pe care le-am scris şi am început să le distribui pe Internet şi sub formă de materiale tipărite având titluri în genul: „Vindecare prin Cuvânt”, „Experienţa vindecării spirituale”, „Putere pentru ziua de azi” şi „Paşi prin credinţă”. În paralel, am avut ocazia de a participa sau chiar de a realiza emisiuni radiofonice, cum ar fi „Şcoala Cuvântului” şi „Jurnal de studiu”. În plus, am susţinut mai multe prelegeri publice pe teme de natură spiritual – motivaţională, dintre care unele au fost înregistrate şi distribuite prin Internet. Ocazional am participat şi la emisiuni de televiziune dedicate impactului tehnologiilor moderne de comunicare asupra societăţii contemporane.
George ROCA: Foarte interesant! Să înţeleg că a urmat o nouă deviere de la munca pe care v-aţi ales-o şi pentru care aţi suportat timpuri grele de educaţie cazonă şi ani mulţi de şcoală. Cum aţi ajuns la „Jurnal de studiu” şi la revista „Conexiuni (Creştine) Contemporane”?
Octavian LUPU: În perioada în care am participat la emisiunile radiodifuzate (2005 – 2010), am considerat utilă realizarea unui blog dedicat tematicii abordate în cadrul acestora, precum şi distribuirii transcrierilor rezultate în urma susţinerii emisiunilor. Abordând o manieră de „full scripting” pentru realizarea emisiunilor, materialele generate aveau consistenţa unor articole şi prin urmare pagina „Jurnal de studiu şi rugăciune” pe care am realizat-o a ajuns să aibă un volum destul de mare în scurt timp. În plus, acest blog conţinea şi diferite eseuri sau articole pe teme de natură spiritual-motivaţională.
O etapă majoră în evoluţia acestui blog a constituit-o demararea colaborării cu jurnalistul Octavian Curpaş din Phoenix, Arizona – USA, în cadrul unui schimb de articole şi promovare reciprocă pentru publicaţiile „Phoenix Magazine” şi „Bruxelles Mission”. După un an de colaborare mi-am dat seama că blog-ul „Jurnal de studiu” nu mai corespundea tematicii – mult mai extinse – a articolelor publicate, fapt pentru care am schimbat dramatic structura site-ului, tehnologia de realizare şi denumirea, care a devenit „Conexiuni Creştine Contemporane”. În această perioadă articolele pe care le-am publicat acolo au fost preluate şi distribuite în cadrul diferitelor publicaţii electronice, cum ar fi: „New York Magazine”, „Romanian Times”, „Gândacul de Colorado”, „Saltmin”, „Agero Stuttgart” ş.a.
În acest context al presei virtuale, am avut ocazia deosebită de a vă cunoaşte şi pe dumneavoastră, şi de a extinde aria colaborării şi schimburilor de articole. Tematica publicaţiei electronice pe care o editez a fost îmbogăţită, fapt pentru care titlul ei a devenit „Conexiuni Contemporane” (www.conexiunicontemporane.ro), iar platforma software a fost adecvat modificată pentru a pune în evidenţă conţinutul mult diversificat şi pe autorii care contribuie cu articole. Alături de accesibilitatea facilă din partea cititorilor în baza unei clasificări tematice uşor de intuit, publicaţia „Conexiuni Contemporane” permite promovarea autorilor şi reliefarea conţinutului furnizat. Astfel există un sistem de rating al accesărilor pentru fiecare autor, acesta dispunând de o pagină de prezentare, iar profilul fiind completat cu diferite date de performanţă în funcţie de numărul de articole publicate şi de accesări. În momentul de faţă sunt peste 150 de autori înregistraţi în furnizarea diferitelor articole, iar numărul lor este în creştere. Desigur că pe mulţi i-am cunoscut prin intermediul dvs. prin articolele pe care mi le-aţi trimis spre publicare.
George ROCA: Colaborez cu peste 20 de reviste, dar sincer sa fiu, printre cele preferate este şi „Conexiuni Contemporane”. V-am explicat la începutul acestui interviu de ce. Consider că este o publicaţie „cuminte”, plăcută la citit, atractivă… Ce planuri de viitor aveţi?
Octavian LUPU: Nu aş putea spune că merită să îţi faci prea multe planuri pentru viitor, fiindcă totdeauna realitatea, în veşnica ei schimbare, te va determina să modifici sau chiar să abandonezi ceea ce ţi-ai propus. Cu toate acestea, intenţia mea este de a continua scrierea de articole, eseuri şi materiale pe teme spiritual-motivaţionale, în principal fiindcă orientarea experienţei mele de viaţă este în această direcţie. În plus, am experimentat realizarea de articole ce exprimă confluenţa diferitelor curente spirituale majore din istoria lumii şi a corespondenţelor ce pot fi stabilite între acestea. Astfel, am explorat „tărâmul” conexiunilor dintre creştinism şi alte curente majore în genul taoismului, budismului şi islamului. Am în pregătire astfel de abordări şi în raport cu alte curente dispărute în negura istoriei în genul maniheismului, zoroastrismului, mazdeismului etc.
În final, de ce mă interesează toate aceste lucruri? De ce să investeşti timp şi efort pentru ceva ce nu îţi aduce nici un fel de remuneraţie materială? Răspunsul pe care pot să îl dau decurge din faptul că am înţeles importanţa fundamentală a următoarelor valori ce merită să fie promovate într-o lume care încă îşi mai caută reperele:
– în primul rând, bucuria de a trăi şi de a învinge dificultăţile, de a nu abandona niciodată lupta vieţii;
– mai departe, libertatea de a exprima ceea ce gândeşti sau simţi în adâncul fiinţei tale, fără să îţi fie teamă de eventualele consecinţe acţionând în deplin acord cu propria ta conştiinţă;
– şi nu în ultimul rând, acceptarea şi promovarea diversităţii de viziune asupra existenţei, vieţii şi rostului pentru care suntem pe acest pământ.
Este posibil ca fragmentul de memorie al experienţei mele să ajungă astfel să se integreze în memoria infinită a universului prin gânduri pe care nu le-am lăsat să treacă fără a fi consemnate, prin file de jurnal rupte, dar ale căror idei au răsărit cu şi mai mare putere atunci când iarna totalitarismului a trecut, sau prin simţăminte care transcend finitul în nemărginire, asemenea râului care în cele din urmă se varsă în ocean…
