Gustul verii anului 2020, este pe sfârșite și noi nu am mai petrecut vacanța ca în alți ani: coronavirus ne-a pus multe restricții. Acum ne ducem în puțul amintirilor create peste timp în atâtea vacanțe frumoase. Tocmai am retrăit câte ceva din vacanța pe care am numit-o „La limita puterilor omenești”.
Cu toții știm că tărâmul împlinirilor pe această lume este limitat, dar eu nu voiam să mă supun prea ușor acestei legi omenești, așa cum m-am avântat de multe ori depășind așteptările proprii. Numai că, acum, o încercare de acest fel e la o vârstă la care mulți din generația mea călătoresc prin zările înaltului ceresc. M-am avântat nu numai pentru a-mi demonstra că pot depăși propriile limite, doar aveam și un bun motiv, dar și pentru că aveam lângă mine pe fiica mea, Andaluza, și pe prietenele ei, Luminița și Shanta, ca sprijin în caz de avarie.
În vacanța verii anului 2018 ne aflam în USA, la munte, în West Virginia, cu mai multe vizite în Pittsburgh, care este capitala Pennsylvaniei, oraș situat pe 3 râuri și cu cele mai multe poduri, toate de fier, vopsite galben, considerate aproape opere de inginerie și de artă. Să petreci o vacanță în mijlocul peisajelor din Virginia și din Pennsylvania este un vis frumos. Farmecul nesfârșitelor păduri, aerul curat, liniștea și ambianța binefăcătoare a oamenilor prietenoși, în totul și în toate există un mod de a te chema și de a-ți vorbi în graiul lor deosebit. Mi-a fugit gândul la ideea foarte inspirată a unuia dintre cei mai importanți și originali arhitecți americani de la începutul secolului trecut, Frank Lloyd Wright (, a trăit 92 de ani -8 iunie, 1867 – 9 aprilie, 1959), de a alege, ca tehnică specială pentru construcția unei clădiri, așezarea deasupra unei cascade. Construcția aflată la 80 km de Pittsburg a devenit celebră prin frumusețea, originalitatea și cadrul natural. Această clădire a fost construită în 1935, cu destinația de casă de odihnă pentru familia Kaufmann, cunoscutul proprietar al lanțului de magazine Kaufmann, iar, în 1966, a fost declarată muzeu național.
Pentru mine era un motiv deosebit să vizitez această construcție fără egal în lume, căci mi se lipise de suflet de când o văzusem publicată prin diferite albume. Unele construcții ale acestui îndrăgit arhitect, devenit idolul studenților de la facultățile de profil de pretutindeni șinu numai,, îmi erau cunoscute pentru că le-am întâlnit în mai multe localități din America. Am constatat cu bucurie că toți cei care locuiesc în casele lui le prețuiesc cu dragoste de colecționar.
Am avut și eu deosebita satisfacție să petrec o vacanță de o săptămână într-o casă proiectată în stilul său, în Arizona, chiar în mijlocul grupului de clădiri construite în ultima parte a vieții, pe locurile alese să-și petreacă anii senectuții. Ce lucruri minunate am putut să văd: clădiri cu forme neobișnuite, precum cea în care a locuit, clădiri făcute în pământ, pentru a se feri de soarele nimicitor al zonei tropicale și multe altele cu totul speciale. Oriunde îți aruncai ochii, vedeai ansamblul de tehnici surprinzătoare, de perfecțiuni inginerești, de un desăvârșit simț al spațiului. Maşinile nu erau parcate în garaj, ci sub o structură de lemn foarte simplă, niște pari cu un simplu acoperiş. Dar, din toate noutățile și frumusețile create de el, în topul lor este această construcție, numită Falligwater, din statul Virginia, aflată acum în apropierea mea. Era să pierd ocazia numai pentru că parcurgerea drumului până acolo era de neimaginat pentru seniori?
Chiar dinaintea plecării am fost sfătuită, cu insistență, să nu mă încumet, dar eu mi-am ascultat impulsul interior și mi-am zis: oricât de grea, lupta cu sine poate fi o altă devenire. Mi s-a părut că nu mi se adresau mie și, în esența mea adâncă, nu mă aflam la cei aproape 86 de ani, ci la cu mult mai puțin. Tovarășele mele de drumeție m-au luat cu binișorul ca să mă determine să rămân la cabana aflată într-un peisaj mirific, dar eu mă bazam pe ceea ce învățasem la școala curajului vieții și la cea a perseverenței. Am crezut, de-a lungul vieții, că am venit pe lume cu un plus de câmp energetic și, ca atare, mi-am spus: „Dacă am ieșit nemutilată din alte împrejurări grele, pot încerca și acum. Reușești în viață doar dacă îndrăznești”. Andaluza a tras și ea o concluzie: „Mama știe că puterile omenești sunt limitate, dar ea vrea să moară încercând să le depșească, o cunosc. N-avem ce-i face, o luăm cu noi și Doamne-ajută!”
Cu bastonul în mână, mi-am adunat toate forțele și m-am avântat pe potecuțele întortocheate și foarte dificil de parcurs, ca să-mi împlinesc visul de a vizita cea mai frumoasă și interesantă clădire, numită Falligwater, a celebrului arhitect, Frank Lloyd Wright, despre care se spune că, împreună cu Insula Paștelui și Piramida Giza, trebuie să fie văzută în această viață.
Traseul ne-a plimbat spre valea în care se află celebra casă, printre rododendroni și stejari înalți, flori, plante deosebit de frumoase, fluturi din specia rară, Monarch, care migrează toamna, odată cu păsările migratoare și larvele se nasc în pădurile Mexicului. Noua generație vine înapoi primăvara cu memoria genetică și se așază exact de unde a plecat generația trecută.
Tabloul mirific se completa cu cântecul păsărelelor, susurul apelor curgătoare, cu aerul oxigenat și aromat, de parcă intrasem într-o lume a basmului. Dar, pe lângă atâtea frumuseți, eu trebuia să fiu și foarte atentă pe unde pun piciorul, fiindcă terenul era denivelat. Nu vedeai pe unde calci din cauza vegetației abundente, în plus, cele 100 de trepte făceau dificilă coborârea chiar și celor aflați mai în putere.
Toți mușchii îmi erau încordați și puși să lucreze cu îndârjire. Mă imaginam ca după bătălia de la Maraton când s-a demontat mitul invincibilității. Nu credeam în finalul legendei care spune că Fidipide, mesagerul atenian, care a alergat distanța de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din Maraton până la Atena pentru a anunța victoria asupra perșilor, în momentul în care a ajuns și a strigat „am învins!”, a murit pe loc.
Mergând cu mare efort și cu atenția mărită, deodată a apărut imaginea casei pe un teren mai ridicat, iar sub terasele ei curgea râul pe care îl admirasem în diverse albume.
Se vede că există și un Dumnezeu al curajoșilor, fiindcă am ajuns fără probleme, ținându-mă încă destul de bine pe picioare ca să pot face și urcușul drumului înapoi. Am uitat de toate, în suflet simțeam o adiere revigorantă țâșnită din mirabila sămânță umană, atunci când am avut în față și chiar puteam să ating cu mâna vestita clădire. Era închisă pentru curățenie. Nu am avut mult de pierdut, fiindcă interioare specifice arhitectului îndrăgit văzusem destule și chiar aici puteam privi bine înăuntru prin ferestrele largi. Unicitatea acestei clădiri era exteriorul, iar, din interior, livingul.
Intrarea se face peste un frumos pod, pe care se poate trece și cu mașina. Ridicată deasupra cascadei Bear Run, casa se sprijină pe piloni şi pe bolovanii muntelui, care, în living, străpung podeaua. Pereţii au fost ridicaţi din piatră excavată din apropierea casei. Un pod uneşte casa cu camerele de oaspeţi aflate în vecinătate și ascunse într-o vegetație luxuriantă. Dormitoarele sunt mici, cu tavane joase, îmbiind oaspeţii să-şi petreacă timpul în zonele comune, precum în living-room (noțiune inventată de Wright). Casa este prevăzută cu mai multe balcoane largi, construite în consolă deasupra apei, şi cu scări, unele dau direct în apă. În spațiul exterior sunt peste tot statui mai mici decât înălțimea unui om, statui care completează acest ansamblu de terase, scări, balcoane, arcade și pasaje. O statuie se uită la noi de sub pod, din apă.
Nu mă săturam privind acest ansamblu natural binecuvântat de ochiul Divinității care a ajutat ca această clădire să deschidă un nou capitol în arhitectura americană. Clădirea cu ansamblul ei natural degajă o vie spiritualitate, încât îți vine să te închini în fața ei ca la biserică.
Oboseala drumului înapoi n-am mai simțit-o atât de dureros ca la venire, eram sub impresiile acestui crâmpei de viață unicat. Mi-am zis în gând un „bravo, Buni!”. Atinsesem polul unei mulțumiri adânci și am simțit că îmi crește încrederea și stima în mine însămi pentru perseverența în credința că viața e frumoasă și trebuie să o trăiești din plin, chiar și atunci când resursele vieții au mai scăzut.
***
P.S. De atunci s-au scurs doi ani și multe s-au schimbat lăsând în umbră faptele și întâmplările cu destine de efemeride care nu supraviețuiesc clipei momentului, dar această vizită stă mereu la înălțime.
Ca o concluzie de viață, îmi spun, cu satisfacție, că timpul petrecut în vacanțe a sădit în mine un depozitar de lucruri esențiale, umane, frumoase. Resortul amintirilor compensează câte ceva din preaplinul pe care l-am trăit în lumina și în căldura bucuriilor înălțătoare, împingând nu odată limita puterilor omenești.
———————–
Elena Buică-Buni
Pickering, Toronto-Canada
1 septembrie 2020
