L-am întâlnit pe Florin Piersic în toamna anului 2014. Mă aflam la lansarea volumului „Din viaţa unui om oarecare. Pagini de jurnal” semnat de un ilustru român, traitor în Canada, domnul Herman Victorov, prieten din anii tinereţii cu marele actor, venit şi el la acest remarcabil eveniment editorial. Un fior special am trăit, auzindu-l făcând o remarcă după ce am spus câteva cuvinte despre volumul prezentat publicului: „Aţi vorbit cu intonaţia unui actor”. Aceaste cuvinte m-au făcut să văd ca prin sita genelor tablouri de o factură specială, cufundate în adâncul timpului, când anii mei erau în pragul definirii personalităţii.
Perioada tulburator de frumoasă a vieţii cu nume parcă izvorât din însăşi substanţa sa semantică, tinereţea, aşa năzbâtioasă cum e ea, pusese peceta pe sufletul meu în care sădise un cuib al visării la actorie, visul de aur, mărturisit sau nu de mai toate fetele.
Ca să visezi nu te poate opri nimeni, visul nu are hotar, nu te costă nimic şi poţi trăi frumos cu el oriunde te duci. Şi eu dusă am fost de valurile vieţii aprige pe la începutul anilor`50, din Bucureşti, la 18 ani, după absolvirea şcolii pedagogice de învăţătoare, tocmai spre Oradea, într-un sat izolat sub un deal, bun păstrător al duhului arhaic, Ineu de Criş. Pentru mine, acesta era un loc de unde nu trebuia să scot capul în lumină fără riscul de a fi lovită chiar în moalele capului. Bucureştiul schimbat cu această comună, mi-a întors viaţa pe dos, nu mă mai regăseam. Îmi dădea câte o gură de oxigen visul, imaginaţia nestăvilită, fantezia. Mi-a venit în minte uimirea directorului şcolii, domnul Pavel Ianţa, care a intrat în sala mea de clasă ca să asiste la o lectie şi a văzut copiii pe bănci, pe sub bănci, oriunde îşi găseau împlinirea rolului improvizat, iar pe mine implicată într-un rol al unei piese imaginată de mine. Directorul m-a înţeles, s-a amuzat şi apoi povestea cu mare haz chinurile adaptării mele la condiţii atât de diferite faţă de cele ale Bucureştiului. La fel procedam şi cu cadrele didactice mai tinere ale şcolii, dar mai ales cu studenţii când veneau acasă în vacanţe. Atunci improvizaţiile dădeau pe răscoală. Pusese atâta stăpânire pe noi, încât, directorul şcolii, om ajuns la deplină maturitate, s-a supărat pe mine că îl consider prea bătrân şi nu îl invit să-şi ia şi el un rol în primire.
O altă parte din bucurii, pe vremea aceea, le trăiam la căminul cultural unde mă desfăşuram cu largheţe. Sătenii mă aplaudau şi mă îmbratăţişau cu toată dragostea, căci multe erau aspectele despre care nu avuseseră habar. Anii s-au scurs, au venit şi au plecat din viaţa mea multe alte întâmplări având acelaşi izvor, dragostea de scenă, învăluite cu alte întâmplări de tot felul.
De-a lungul vieţii, răsadul acela de demult, scotea la lumină câte un colţ, e drept, mai discret şi numai pentru oameni înzestraţi cu imaginaţie. După ce am terminat studiile la filologia din Cluj şi am luat în primire catedra de limba româna, nu de puţine ori, chiar până am ieşit la pensie, după lectura făcută la orele de curs, elevii m-au întrebat: „N-aţi vrut niciodată să vă faceţi actriţă?”. Dragostea de odinioară pentru arta teatrală, acum, după ce am păşit pragul celor 80 de ani, la întâlnirea cu Florin Piersic, m-a făcut să simt iarăşi adierea ei proaspătă. Îl văzusem şi îl ascultasem pe inegalabilul actor Florin Piersic de nenumărate ori la radio, la televizor şi nu de puţine ori pe scenă. În toate aceste împrejurări mi se părea că îmi apare ca un tablou frumos al vieţii. Dar altceva am simţit când m-am aflat în preajma sa. Mi-a venit în minte o comparaţie între trăirile pe care le avem privind un colţ de natură într-un tablou şi trăirile în mijocul naturii. Una este să priveşti muntele sau marea în tablouri sau pe ecran şi alta este să simţi măreţia muntelui, vraja mării, să simţi tumultul vieţii şi să faci parte din acest tablou, să sorbi aerul încărcat de o energie răscolitoare, să asculţi glasul ce ţi se adresează într-un anume fel numai ţie.
Când te afli alături de Florin Piersic, climatul în jurul tău se schimbă, aerul vibrează, lumina are nuanţe pe care nu le-ai mai întâlnit, buna dispoziţie îţi dă aripi, ţi se încălzeşte sufletul la flacăra spiritului său. Îl simţi ca pe un om apropiat care face parte din tine însuţi, partea cea bună şi luminoasă pe care o avem fiecare în noi. Când îl vedeam pe scena, mintea mea ţesea linii cu care să-i schitez personalitatea căutând omul de dincolo de cortină. Ceea ce atunci era numai o presupunere, acum devenise o certitudine.
Florin Piersic şi-a pus amprenta pe ultima jumătate de secol şi mai bine, dar pentru toţi cei care-l ştim din anii tinereţii, imaginea tablou care s-a fixat în mintea tuturor este cea a unui Făt-Frumos. Acum când l-am întâlnit, deşi se apropie de 80 de ani, încă mai păstrează ceva din parfumul şi aroma piersicii de la care a împrumutat numele, încă mai calcă pe unele straturi energetice ale tinereţii, iar impactul cu publicul a rămas neştirbit de timp. Considerat omul-spectacol, aşa cum era de aşteptat, la această lansare de carte, spontan şi plin de vervă, a improvizat un spectacol intrându-şi imediat în rol. Ingenios, cu uriaşe resurse interpretative, proaspăt, cu o nestăvilită bucurie de a trăi viaţa şi inventiv, plecând de la evocarea prieteniei cu autorul, ne-a plimbat prin lumea lui de trăiri, de întîmplări, cu o sinceritate dezarmantă, captivând total auditoriul. Simţeam cum ne transmite credinţa că manifesta un fel de solidaritate tacită cu fiecare din semenii săi, că ni se adresează nouă, celor de faţă şi nu unui public abstract, aflat la o oarecare distanţă de lumina scenei.
Personalitate artistica plurivalentă, originală, colocvială, lăsa cuvintele să ţâşnească din el cu voluptate, curgând ca un torent. In verva sa, a fost multă risipă de idei, de opinii şi puncte de vedere. Ne-a încântat deosebita sa înclinaţie spre pitoresc şi umor pe care le-a mânuit cu dezinvoltură. La o primă impresie, ai crede că vorbele lui sunt nişte picanterii, îţi pare că se joacă cu propria sa umbră, dar treptat observi că tot ce spune are substanţă, are trimitere la esenţe. Trăieşte mereu clipa sub botezul frumuseţii, cu o nestăvilită dragoste pentru oameni împletită cu o înţeleaptă înţelegere a diversităţii umane, daruri cu care a fost pe deplin înzestrat.
Cum era de aşteptat, cu toţii l-am sorbit din priviri. Ne-a cucerit efortul sau nestăvilit de a trăi complet viaţa, în lumina şi în virtutea acelei forţe a binelui despre care crede că este şi va fi întotdeauna atotbiruitoare şi într-o nestăvilită dragoste de oameni. În finalul acestei remarcabile întâlniri, în timp ce domnul Herman Victorov dădea autografe, primea felicitări şi îmbrăţişări, inepuizabilul actor îşi revărsa în continuare farmecul şi atenţia sa caldă, aruncând în stânga şi în dreapta cu scânteieri de vorbe, discutând cu noi cu acea simplitate a oamenilor mari.
Trăind vremuri care au prea puţină atingere cu spiritul, Florin Piersic ne-a oferit un crâmpei de cer scăldat în lumina şi bucurie. În afară de încântarea ce ne-o dă prin talentul sau, ne aminteşte că omul, aşa cum este clădit de Creatorul Ceresc, cu cele bune şi cu cele rele ale lui, rămâne totuşi cea mai mare minune a Sa şi trebuie iubit şi respectat aşa cum este fiecare zidit în felul său.
Şi pentru că mirificul actor Florin Piersic m-a învăluit cu o cordială atenţie şi mi-a aşternut pe o carte inspirate rânduri ţâşnite din spiritul sau ales, mi-a transmis credinţa în biruinţa frumosului îngemănat cu binele şi vibraţia umană, daruri înstăpânite de întreaga sa fiinţă.
—————–
Elena BUICĂ
București, România – Pickering, Toronto, Canada
2014 -2021
