„DE CE”- ul VIEȚII NOASTRE

0
45

„Cel care are un « de ce» pentru care să trăiască, îndură aproape orice”. – Nietzsche

   Austriac, de origine evreu, supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste, Viktor Frankl considerat „profetul sensului vieții” a militat încă din adolescență pentru valoarea sensului pe care viața îl are, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții sale este forța motrice primordială a omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deși nu avea decât 13 ani, când acesta a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”: „Am sărit în picioare și i-am spus: Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”

   După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de Al doilea război mondial, în 1942, Frankl a fost deportat în lagărele morții împreună cu mama, tatăl și una din cele două surori ale sale. La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărți care ulterior a fost publicată sub numele de „The doctor and the soul” (Doctorul și sufletul), conținând conceptele fundamentale ale logoterapiei create de Frankl, precum și a experienței sale clinice ca neurolog și psihiatru. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. A refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz, pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului. „Îmi datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat”, mărturisea mai târziu Frankl.

   Cartea care l-a făcut celebru este „Man’s search for meaning” (Omul în căutarea sensului). Citatul cel mai elocvent al concepției lui Frankl din această carte este cel despre libertatea de voință a omului și sună astfel: „Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi”.

   Cartea „Omul în căutarea sensului vieții” este o combinație de știință și umanism, și o introducere în cea mai semnificativă mișcare psihologică din zilele noastre, o concepție nouă ivită, se spune, de la Freud (1856-1939) medic neuropsihiatru austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliză și Adler (1870-1937) medic psihiatru austriac, fondator al școlii de psihologie individuală; a doua școală vieneză de psihoterapie, în ordine cronologică. Ideea este că principiul motivator fundamental din om este voința de a găsi și a da sens vieții sale. Nu ni se poate părea ceva nou. Chiar dacă nu s-ar fi scris înainte, deși știm că s-a scris, omul a simțit că voința este importantă în viața sa, și că el este dator să caute și să-și găsească singur rostul vieții sale. Dumnezeu îl ajută, îi deschide o lumină în minte, dar dacă omul nu o vede? Sunt oameni care meditează asupra vieții lor, alții nu sunt preocupați de această problemă și trec prin viață cu ochii închiși, merg pe cărări ivite la întâmplare.

   Aici însă, în această carte, este evidențiată o înălțare semnificativă a omului, arătându-se și terapia pe care o determină găsirea sensului vieții, întrucât Viktor Frankl a trăit experiența a trei ani de inimaginabilă teroare în lagărele naziste ale morții, printre care cele de la Auschwitz și Dachau. Cartea conține istorisirea vieții unui om care, dintr-un număr, a redevenit o persoană.

   Dr. Viktor E. Frankl (1905-1997) a fost profesor de neurologie și psihiatrie la Universitatea din Viena. Logoterapia – termen folosit de Frankl – sau analiza existențială creată a ajuns să fie cunoscută drept cea de-a treia școală vieneză de psihoterapie.

   Frustrarea existențială, conform viziunii sale, este generată de frustrarea voinței de sens a omului care nu vede sau nu găsește sens în viața sa. Frankl repetă că „viața are sens până la ultima suflare… în orice circumstanțe, indiferent cât de mizerabile ar fi acestea”. De îndată ce omul (re)găsește un rost în viața sa, el se echilibrează lăuntric și devine capabil să facă față greutăților vieții și suferinței, a ceea ce Frankl numea în logoterapie „triada tragică”: vinovăția, suferința, moartea. Terapia prin sens are darul de a pune la dispoziția individului resursele interioare, spirituale. 

   Interesant! Dinăuntrul tău, în afara ta, printre oameni urmându-ți rostul găsit sau regăsit, și plecarea de pe această planetă în care ți-ai făcut un rost trăind un vis; plecarea cu amintirea vieții de aici, într-o posibilă altă galaxie, din care nu te vei mai putea întoarce, sau… Nu se știe! 

   Scria Frankl: „Nu aș fi de acord cu fraza aceasta, dintr-o scrisoare pe care Sigmund Freud a scris-o cândva Prințesei Bonaparte: «Dacă un om se îndoiește cu privire la sensul existenței sau se întreabă care este sensul existenței sale, înseamnă că este bolnav». Eu nu cred că este într-adevăr bolnav, ci mai degrabă cred că aceasta este o manifestare a faptului că este om! Om cu adevărat! Nici o furnică, nici o albină, nici un animal nu își va pune vreodată întrebarea dacă existența sa are sau nu un rost, dar omul o face! Este privilegiul său să îi pese ca viața lui să aibă sens”. 

   Filozofia frankliană se poate sintetiza în acest mod: Viața nu ne datorează fericirea, dar ne oferă un sens; viața are sens în orice condiții, chiar și în cele mai grele, mai mizerabile condiții; motivația noastră principală de a trăi este voința noastră de a găsi un sens în viață, de a da sens vieții; făptura umană este o entitate constând din corp și minte, dar suntem spirit; oamenii sunt dotați cu voința de a găsi un sens, de a da sens; oamenii au în orice împrejurare libertatea de a-și exercita voința de sens; individul este unic, de aici și rolul său unic în viață. Venim pe lume fiecare cu înzestrarea sa –   unică – , pentru a da câte ceva în plus acestei lumi, dar trebuie să descoperim acel ceva, să-l fructificăm, pentru a putea certifica unicitatea noastră la plecarea din această lume.  

   Suferința nu este necesară pentru a găsi un sens în viață, dar când ea este prezentă, de neevitat, omul poate găsi sens în viața sa în pofida suferinței; dacă este posibil, cauza suferinței trebuie îndepărtată, în mod rațional; a suferi fără să fie nevoie nu este un act rațional, nici unul de eroism, ci unul masochist.

   Omul ar trebui să acționeze responsabil, în acord cu conștiința sa morală, cu religiozitatea sa, să-și imagineze, în mod rațional, consecințele faptelor pe cale să le săvârșească și să acționeze în modul cel mai bun posibil la momentul prezent.

   Cu privire la Religiozitatea omului, Frankl a povestit că „Odată Freud a zis că omul nu este adeseori mult mai imoral decât crede, ci adeseori mult mai moral decât consideră că e. Eu ar trebui să adaug că el este adeseori mult mai religios decât i se pare”. 

   Putem considera că trei oameni mari au dat definiții religiei, în secolul XX, legate de sensul vieții: Albert Einstein în 1950 – „A fi religios înseamnă a fi găsit un răspuns la întrebarea care este sensul vieții”; Ludwig Wittgenstein, în 1960 – „A crede în Dumnezeu înseamnă a vedea că viața are sens”; Viktor Frankl, în 1985 – „Religia este cel mai uman dintre toate fenomenele umane, și reprezintă împlinirea a ceea ce putem numi voința către sensul ultim”.

   Frankl enumeră și căile prin care poate fi găsit sensul vieții: prin muncă – dedicându-ne unei lucrări, unei activități, unei creații; prin dragoste – dedicându-ne unei persoane, pe care o iubim și care ne împărtășește iubirea ei; sau contemplând frumosul, adevărul și binele din natură sau cultură.

   Făcând pledoarie pentru optimismul tragic, spune: „Prin optimism tragic înțeleg că cineva este și rămâne optimist în ciuda «triadei tragice», așa cum e numită ea în logoterapie, și care este formată din acele evenimente umane care sunt circumscrise de: suferință, vinovăție și moarte.”„trebuie să nu uităm că optimismul nu poate fi comandat sau poruncit.[…] Credința și dragostea nu pot nici ele să fie comandate sau poruncite. […] Omul nu se poate forța să fie optimist fără motiv, împotriva vitregiilor sorții, împotriva oricărei speranțe”. Sensul are valoare pentru supraviețuirea și sănătatea noastră sufletească și spirituală. 

   Frankl definește matematic disperarea: D = Sf – Ss unde: D – Disperarea, Sf – Suferința, Ss – Sensul adică: Disperarea este Suferința lipsită de Sens.

   Îmi vin în minte versuri din Psalmul lui Arghezi: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș! /  Copac pribeag uitat în câmpie, / Cu fruct amar și cu frunziș / Țepos și aspru-n îndârjire vie. (…) În rostul meu tu m-ai lăsat uitării / Și mă muncesc din rădăcini și sânger…”

   Mi-a plăcut una dintre povestirile lui: Odată, un medic generalist în vârstă a apelat la mine din cauza unei depresii severe. Nu putea trece peste pierderea soției sale, care murise cu doi ani înainte și pe care o iubise mai presus de orice. Dar cum puteam eu să-l ajut? Ce să-i spun? Ei bine, m-am abținut să-i spun ceva la nimereală și în schimb l-am confruntat cu întrebarea: Doctore, ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi murit dumneata primul și soția dumitale ți-ar fi supraviețuit?” „Oh, mi-a răspuns el, ar fi fost îngrozitor! Ce ar mai fi suferit!” Atunci i-am replicat: „Vezi, doctore, soția dumitale a fost cruțată de o astfel de suferință, și negreșit că tu ești acela care ai cruțat-o, cu prețul faptului ca tu îi supraviețuiești și o jelești. Nu mi-a răspuns absolut nimic, dar mi-a strâns mâna și a părăsit liniștit cabinetul meu. Într-un fel, suferința încetează să mai fie suferință din clipa în care își găsește un sens, ca de pildă sensul sacrificiului. Din clipa în care am reușit să îi schimb atitudinea față de soarta pe care n-o mai putea schimba, el a putut cel puțin să vadă sensul suferinței sale”. 

   Mă gândesc că omul descurajat a putut transforma starea de depresie din sufletul său declanșată de gândul unei pierderi prețioase, într-una de tristețe, tristețea fiind o stare normală a omului și uneori chiar trecătoare, alteori roditoare…

   Și să reflectăm asupra filozofiei lui Frankl, și să ne întoarcem la cuvintele lui Nietzsche, să ne căutăm un „de ce” pentru a putea îndura orice!

   Vavila Popovici – Carolina de Nord