La câteva case de noi în drumul spre biserică locuia un bătrân despre care vecinii spuneau că e singuratec, ursuz şi „sărac la vorbă”. Nouă nu ni se părea deloc aşa, poate şi pentru faptul că pe noi, din când în când, ne vizita. „Noi” însemnând eu şi mama mea. Nu era bunicul, dar îi spuneam Tataie.
Pe tata nu l-am cunoscut, dar îl purtam tot timpul cu mine. Locuia în cea mai frumoasă poveste din câte auzisem. Era frumos, înalt, puternic şi făcea numai lucruri bune şi pline de zîmbet. Omul acela minunat de care, mai mereu, mama îmi vorbea, era tatăl meu. Tatăl meu!
Sigur că aş fi vrut să fie cu mine, cu noi, dar am înţeles şi acceptat această situaţie ca pe una normală şi nu eram trist, ci dimpotrivă. Mă mândream cu tata, mai ales că mama îmi spusese că a fost chemat la Dumnezeu să ajute, apoi îmi arăta mici realizări pe care noi le reuşeam la casa noastră şi-mi zicea: „Uite, vezi că e aici mereu cu noi, ne iubeşte şi ne ajută!”.
Şi Tataie era un om bun şi cred că tot de tata era trimis să ne viziteze şi să ne ajute. Nu statura lui impunătoare mă impresiona, nici umerii laţi, părul alb ori braţele ce sugerau putere, ci privirea. Ochii lui, atunci când îi întâlneau pe ai mei, îmi arătau adevărul despre sufletul şi gândurile lui. Vedeam în privirea lui bunătate, nevinovăţie, căldură şi dragoste. Privindu-te, Tataie nu avea nevoie de cuvinte şi poate de aceea era tăcut.
Din când în când mama zicea: „Hai pe la Tataie!” şi punea câte ceva în coşul cu care se ducea la biserică când făceam parastas lui tata: brânză, ouă, şuncă, mâncare gătită sau ce aveam prin casă, dar şi o sticluţă cu vin. Mă bucurau aceste vizite şi cred că şi pe mama. Aveam impresia că Tataie intuia venirea noastră pentru că îl găseam mereu aproape de poartă. Îi simţeam bucuria când ne vedea…, da, tot în priviri. Se bucura aşa, într-un fel anume încât se unea cu a mea ca şi cum am împlinit firescul unei aşteptări. Dacă cineva m-ar pune să dau definiţia bucuriei, cu siguranţă, aş încerca să descriu lumina ce emana din privrea pe care o avea de fiecare dată când ne vedea. Ochii, mi-amintesc acei ochi extraordinari, nu le mai ţin minte culoarea dar cred că aveau în ei toate culorile vorbitoare. Mulţi cunoscuţi erau convinşi că era bunicul meu dar nu i-am contrazis şi cred că dacă nu ar fi avut părul şi mustaţa albe, poate că mama nu l-ar fi botezat “Tataie”, ci altfel. Ca într-un ritual al revederii mă lua cu grijă în braţele lui, încă, vânjoase, mă ridica spre Cer pentru a mă simţi, poate pentru a mă simţi mare şi important sau poate pentru a fi mai aproape de tata. Luam loc la masa masa din curte ce avea picioarele bătute în pământ, mă aşeza pe genunchii şi în timpul mângâierilor lui stângace, îmi veneau în minte imagini şi întâmplări cu tata, ca şi cum cândva au fost sau vor fi reale. Am mai fost mângâiat de mătuşi, unchi, vecini, musafiri, dar niciodată nu am simţit acea plăcere unică şi aşa de reală prezenţa tatălui meu. Ceva asemănător mi se mai întâmpla când ningea şi încercam să desluşesc Cerul dincolo de mulţimea de fulgi…
– Tataie, de ce măsuţa asta are picioarele în pământ? îl întrebam cu senină curiozitate. Pentru că lemnele din care este făcută au fost cândva copaci şi vrei ca ei să-şi mai amuntească de pământul care i-a născut şi hrănit?
Răspundea printr-un zâmbet! Sunt convins că zâmbetul lui era simţit şi de nucul sub care stăteam. Ne povestea despre animale, păsări, despre treburile ce le făcea în casă, în gospodărie, ce a mai citit, despre cele auzite, dar niciodată nu spunea nimic despre viaţa lui. Mult mai târziu, la insistenţele mele, mama mi-a povestit că fusese pe front, că într-o încercuire fusese dat dispărut, că cei de acasă nu au mai ştiut nimic de el. Soţia, o femeie frumoasă şi mult mai tânără, se recăsătorise cu cineva din satul vecin. După câţiva ani a primit o crisoare prin care a aflat că trăia. Trăia şi era prizonier pe undeva prin Siberia. Au urmat şi alte scrisori, dar toate fără răspuns. Când s-a întors n-a mai găsit pe nimeni. Părinţii îi muriseră, soţia plecase şi peste tot singurătate şi paragină. Durerile şi le-a aşezat în suflet, departe de ochii lumii ascunzându-le în acea „sărăcie la vorbă”: Se comporta ca şi cum zilele, anotimpurile şi viaţa îi erau normale. Şi-a reparat casa, gardul, porţile, şi-a cultivat pământul, totul se supunea dragostei din mâinile lui. Şi-a cumpărat o căruţă şi un cal cu care cutreiera pădurile. Şi el, calul, era tăcut, parcă avea aceiaşi privire blândă, căutătoare şi plină de nevinovăţie. După felul în care îl urma şi-l asculta fără să-i vorbească puteai crede că amâmdoi cunosc limba tăcerii.
Vorbea rar Tataie şi numai când era întrebat. La biserică era nelipsit, stătea aproape de uşă lângă icoana Sfântului Spiridon. Părintele îi spunea deseori: „Însoară-te, Ioane, eşti încă tânăr…, sunt multe creştine în sat, văduve.” În loc de răspuns dădea bineţe, se închina şi pleca.
Într-o primăvară ne-a luat foc casa de la nişte gunoie ce doar fumegau şi pe care mama nu le-a crezut în stare să se reaprindă. Satul întreg a sărit atunci şi cu greu au putut fi stinse vâlvătaiele. Multe zile, după aceea, curtea noastră a fost plină de oameni, ne aducea fiecare ce putea: scânduri, grâu, porumb, păsări, haine, pături, o masă… două scaune şi chiar un ceas.
Într-o după amiază a venit Tataie cu o căruţă plină cu lemne lungi. A intrat în curte şi, fără să vorbească cu nimeni, a început să descarce. Au urmat alte şi alte căruţe cu lemne, apoi cu piatră. Le-a întocmit după planurile lui şi ne-a reparat partea arsă a casei.
În fiecare primăvară Tataie ne aducea ghiocei! Într-o duminică mi-a adus o căruţă mică, dar adevărată… Avea roţi care se mişcau şi totul era demontabil şi util precum la căruţele adevărate. Calul era şi el din lemn, cioplit cu migală. Mi-a spus că le-a făcut pentru mine din aceleaşi copaci din care a făcut şi masa ce are picioarele în pământ. M-a mângâiat, mi-a zâmbit şi a plecat ca şi cum ar fi vrut să-mi arate că se grăbea. În zilele următoare nu a mai fost de găsit. Mama mi-a zis că s-a înbolnăvit şi a mers la spital. După câteva luni a revenit acasă. Era slab, palid, iar privirea îi devenise neputincioasă în ai mai tăinui durerile.
Nu peste mult timp a venit şi ziua când a trebuit ca eu să plec la şcoală, la oraş. Pe tataie l-am văzut din ce în ce mai rar, doar în vacanţe. Mama îmi povestea că întreba mereu de mine. Într-o zi am primit o scrisoare: „A plecat Tataie! îmi scria mama simţindu-i durerea şi lacrimile. A vândut calul… A venit şi-a luat rămas bun. S-a ferit cât a putut, dar i-am văzut lacrimi în ochi…, niciodată nu l-am văzut plângând! Era trist şi abătut. Mi-a întins o scrisoare cu rugămintea să o citeşti doar tu. Ţi-am pus-o lângă căruţa cea mică pe care ţi-a dăruit-o! I-am respectat dorinţa, o s-o citeşti tu când ai să vii în vacanţă. Să ai grijă de tine, mamă!”
Era prima zi de vacanţa de iarnă. Ningea! Când am ajuns acasă, fără să mă descalţ, fără să mă scutur de zăpada care mă ninsese, m-am dus direct la locul în care mama îmi spuse-se că e plicul. L-am găsit! Am ezitat să-l deschid. Eram ca în faţa unei minuni care ascunde taine! Şi teamă simţeam! M-am trezit citind: „A trebuit să plec, Puiule! A trebuit să plec! Stăteam fără rost aici, nimeni nu mai avea nevoie de mine şi puteam deveni curând o mare povară. Mi-a plăcut tot timpul să trăiesc printre oameni, să-i simt şi să pot face ceva pentru ei. Vorbeam puţin pentru că în inima oamenilor ştiu că se aşează vorbe frumoase, dar mult mai mult faptele care fac bine. Copacii nu vorbesc, dar ne înveselesc sufletul cu frunze, flori, miresme, ne dau fructe şi lemnul din ei ca să ne fie nouă bine. L-am cunoscut pe tatăl tău, era un om cu suflet bun şi tu semeni foarte mult cu el şi multe din gesturile lui le-am observat în tine, deaceea cred că la rugăminţile lui, Dumnezeu l-a lăsat să vină în tine. Să ştii că tu eşti mult mai puternic decât ceilalţi oameni şi vei reuşi să faci tot ce-ţi vei pune în gând. Să fii mereu alături de mama ta şi să nu uiţi că nu mai are pe nimeni decât pe tine. A trebuit să plec! Într-o zi ai să înţelegi… Să nu mă caute nimeni şi nici tu Puiule… O să fiu bine şi cine ştie… Să înveţi, să o asculţi pe mama şi primăvara să-i aduci ghiocei! Să-i faci bucurii, cât mai multe, chiar din lucruri mărunte şi la îndemână… Sufletul ei are mare nevoie de zâmbet! Casa şi tot ce-am mai avut pe aici ţi le-am lăsat ţie. Ai actul notarial în plic. Să le primeşti cu dragostea cu care ţi le dau. Singura mea bucurie de acum e gândul că te vor bucura şi nu le vei înstrăina, iar în vacanţele tale vei merge acolo, te vei aşeza pe treptele casei sau la măsuţa cu picioarele în pământ şi-ţi vei aminti de zilele de altădată… Să trăieşti Puiule, să fii fericit!”
Am ieşit afară. Ningea! Nu ştiu dacă în ochi aveam lacrimi ori fulgi de zăpadă. Paşii m-au purtat spre casa lui Tataie. Fără să încerc să intru, am privit printre şipcile gardului ce de mâna lui Tataie era făcut. Totul era alb. O tăcere albă acoperise totul. Amintiri despre zâmbetul, mâinile şi sufletul lui le simţeam în mine şi în zăpada din curte ce o zăream ca printre gratiile unei colivii goale. Ningea cu linişte şi tăcere! Masa cu picoarele înfipte în pământ, curtea, nucul, casa…, erau acoperite de zăpadă şi totul era trist şi nedrept.
Într-un târziu am simţit mâna mamei pe umăr şi în atingerea ei simţeam că ne pătrund aceleaşi gânduri. Găsise scrisoare, cu siguranţă o citise şi venise pe urmele mele. Ne-am îmbrăţişat ca după o lungă regăsire. Plângeam simplu, firesc, fără să ne ascundem lacrimile, ca la o moarte… Şi ninsoarea aceea…
Au trecut câţiva ani. Eram în drum spre Bucureşti… Pe marginea şoselei erau oameni care vindeau ghiocei. Amintirea lui Tataie m-a făcut să opresc lângă o bătrână, cu mâinile amorţite de frig şi aşteptare. Oferea coşuleţe împletite din nuiele, în care erau ghiocei adevăraţi, cu rădăcina în muşchi pufoşi şi catifelaţi. Îmi închipuiam mâinile care au căutat prin frig şi zăpadă, răchita, muşchii de pământ, ghioceii… Apoi împletitul coşuleţului, multa şi umila aşteptare de pe marginea drumului în speranţa că din sutele de maşini ce alergau într-o nepăsătoare goană nebună către marginea lumii, vor opri câteva să cumpere ghiocei. Observ că sub paltonul de monton bătrâna purta pijama.
– Eşti la spital, mamaie? am întrebat.
– Nu, maică. Cine să mă ducă, nu mai am pe nimeni… Am doar o amărâtă de pensie pe care o dau toată la azilul de bătrâni de colo, de peste drum. Mai îmi trebuie şi mie una alta, de-aia vând ghiocei! Ia, maică, dă-mi cât vrei mata.
Fără să număr i-am dat nişte bani bătrânei care mi-a zis să iau câte coşuleţe vreau.
– Dar ia maică şi de la bătrânul de colo… N-a vândut nimic de azi-dimineaţă şi el a împletit coşuleţele şi a făcut totul… Mi-a dat mie tot ce avea şi a venit la azil… Doamne…!
Am luat un coşuleţ şi am plecat spre bătrânul care nu vânduse nimic. Am rămas înmărmurit. Era Tataie. Nu-mi venea să cred. Cum era cu putinţă…
– Ce faci Puiule, te-au oprit ghioceii?
Ningea ca atunci…
Pe lângă noi şi prin amintirile ce ne sfâşiau îmbrăţişarea, treceau maşini care purtau oameni grăbiţi şi preocupaţi de multele lor probleme…
———————
Emil PROȘCAN
București
20 februarie 2021
