Doar 5 oameni mai trăiesc acum într-un sat situat la circa 80 de km de Sibiu. Ei sunt vizitaţi de cunoscuţi şi, din patru-n patru ani de reprezentanţii partidelor politice dornici să acumuleze capital şi câte un vot în plus. La propriu, doar câte un vot. Nici postaşul nu mai merge în satul Albi, din comuna Slimnic. Pe harta judeţului Sibiu, Albi nu mai există. Este considerat un sat părăsit. Cei care au locuit în Albi spun că satul e orb, pentru că nu au avut niciodată curent electric, iar cei câţiva care au mai rămas, trăiesc şi în ziua de azi la lumina lămpii cu petrol. Ei nu ar înţelege panica americanilor care au rămas o zi fără energie electrică şi a vorbit întreaga lume despre asta. Nici nu aveau de unde să ştie, de altfel, că nu au surse de informare decât dacă merg 10 km, până în centrul comunei. Până la ei nu au ajuns încă stâlpii şi firele de înaltă tensiune.
Înainte de Revoluţie, satul Albi avea 60 de fumuri, şcoală primară, o bisericuţă, ba chiar şi cabinet medical. Erau şi destul de mulţi tineri, care organizau periodic baluri la Căminul Cultural. Satul nu mai e vesel acum, nu se mai aud râsete de copii, ci doar câţiva câini mai latră pe străzile pustii.
Zona de deal este bună pentru cultivarea porumbului, şi, în special, pentru păşuni. Agricultura şi creşterea animalelor este şi acum principala ocupaţie a celor câţiva săteni. În vremurile bune, ei vindeau animale şi grâne la târgurile mari din Slimnic, Şeica Mare sau Sibiu. Nu era satul mare nici înainte, dar era destul de prosper. Era şi lăptărie în sat acum 10-15 ani, iar prunele din care odinioară făceau ţuică şi marmeladă, rămân acum neculese pe pomi. Satul Albi nu a fost colectivizat după instalarea comunismului. Era inaccesibil şi pentru adepţii colhozului, aşa că aceştia s-au oprit la 10 km de sat. Regresul a început după 1990 când oamenii au început să plece din cauza condiţiilor precare de viaţă. În plus, ei erau destul de izolaţi din cauză că nu există drum pietruit care să urce până la Albi. Maşinile pot ajunge până la circa 5 km de sat şi de acolo doar pe jos sau cu căruţa se mai poate merge.
Luca Tatu are 86 de ani acum şi spune că părinţii lui mergeau pe “picioroange” când ploua şi noroiul era până la genunchi. Şi acum e la fel, doar că localnicii poartă cizme de cauciuc. Moş‘ Tatu s-a mutat de 58 de ani din satul Albi, pentru că, spune el, erau primitive condiţiile de trai. El nu s-a născut acolo, dar părinţii lui au cumpărat când era el copil o suprafaţă mare de teren şi s-au stabilit acolo să-l lucreze. Primii ani de şcoală i-a făcut chiar în Albi, unde nu era şcoală, dar un sătean care trăia singur a cedat o parte din casa lui pentru ca micuţii să poată învâţa carte. După ce a terminat 4 clase, părinţii nu l-au lăsat să continue şcoala în centrul de comună şi a muncit alături de ei la câmp. În 1946, după ce s-a întors de pe front, Luca Tatu şi-a cumpărat casă în satul Slimnic şi s-a mutat acolo cu tânăra lui soţie. El nu concepea să trăiască izolat. Părinţii lui aveau 20 de hectare de teren în Albi, dar tot a preferat să ia viaţa de la capăt în altă parte. În gospodăria părintească aveau peste 20 de vite şi în fiecare an creşteau 6-7 porci. Acum mai are 3 hectare de teren arabil în Albi, dar l-a arendat ciobanilor care cresc oi în zonă. De 5 ani nici nu a mai călcat în Albi, deoarece, dacă pe vremuri în două ore ajungea pe jos în sat, ultima dată i-au trebuit 5 ore de mers şi spune că acum nu mai e în stare să străbată atâta cale. Luca Tatu regretă că doar un membru al familei a mai rămas în sat, feciorul unuia dintre cei 6 fraţi pe care i-a avut. Bianca Tatu, o strănepoată a lui Moş’ Luca, a fost o singură dată în Albi, acum 12 ani. Ea îşi aminteşte acum doar drumul lung şi obositor prin pădure.
În anii ’70 a fost construită şcoală în Albi, dar după ’90, când au fost tot mai puţini copii în sat, aceasta a fost demolată şi materialul de construcţii a fost refolosit pentru ridicarea unei biserici în alt sat din vecini. În prezent nu mai sunt copii în Albi. Sunt doar câţiva oameni în vârstă, exact câţi se pot număra pe degetele de la o mână. Nici cimitir nu mai au şi, în ultimii ani, localnicii din Albi şi-au îngropat morţii la marginea drumului pentru că trecătorii să ştie că acolo a existat cândva un sat. Atât a mai rămas din sat: cruci, case abandonate, terenuri lăsate în paragină. Parcă numai “Ciulinii Baraganului” mai lipsesc din acest peisaj. Satul se stinge o dată cu ultimii săi locuitori.
