Rareori e mai bine decat uneori.Iar niciodată ar fi cu mult mai bine decat rareori. Numai că în România se întâmplă deseori. Nici rareori,nici uneori ,nici niciodată ci în fiecare zi. Se fură zilnic. De la șine de cale ferată la bancomate, de la bani din buzunar la bani din bănci,de la găini la mașini și tot așa. Iar de când am intrat in UE se fură în toată Europa. Autobuzul urcă lin spre Brașov pe șoseaua întortocheată a culoarului Rucăr-Bran.Admirăm uimiți feeria albă de afară.Brazi înalți,încărcați de promoroacă, străjuiesc tăcuți la stânga și la dreapta peisajului de basm.
Ninge cu fulgi mari într- o priveliște de alungat tristețea.Poate doar hăurile adânci să te mai înspăimînte.
La un moment dat mașina se oprește într-un sat cățărat curajos pe munte.Ușa se deschide și liniștea dispare ca prin farmec.
– Da urcă odata Marafet, c-am înghețat aicea!se-aude de afară o voce dîrdîită de bărbat.
– No,ai răbdare ,vrei să se-mpiedice copilul,că doar nu pleacă imediat! îl repede o altă voce de data asta de femeie.
Brusc mi-am adus aminte că România e și locuită.
În spatele lui Marafet apar unul câte unul umplând culoarul strâmt de autobuz.Trei fete măricele și încă doi băieți,îmbrăcati destul de bine pentru culoarea pielii. Iar mai apoi femeia.Multă,neagră și urâtă cum ar zice unul mai hâtru decăt mine.Și în sfârșit capul familionului.C-o pălărie mare de sub care reușesc totuși să se zărească două mustăți răsucite peste două buze mari, umflate și cărnoase.Două piciore scurte duc cu greu o burtă revărsată puternic în afară.Întotdeauna m-am întrebat cam cum ar arăta un bulibașă dar acum privind la personaj îmi dau seama că am găsit răspunsul.Plătește la șofer și-apoi înaintează cu tupeu împingâdu-i pe ceilalți de la spate.Un miros greu și profund dizgrațios pune stăpânire pe mașină și implicit pe călători.
Scrutează din priviri mulțimea și-i distribuie apoi din cap pe-ai lui unde trebuie să se-așeze.
Brusc îmi aduc aminte că locul de lângă mine este periculos de liber dar este cam târziu.Femeia se așează cu zgomot fâșâit de fuste lungi, înghesuindu-mă puternic în ferestră.Când ești răcit ai și un avantaj,ai nările-nfundate.Dar eu am făcut vaccinul antigripal așa că întorc rapid capul spre feeria de afară.Însă matroana nu pare de acord căci imediat mă ia la întrebări:
– Dumneata,tot la Brașov?
– Da,răspund făra să iau privirea de la geam.
– Cu treburi pe acolo? insistă deosebit de enervant.
Simt că oricum nu scap de tirul întrebărilor așa că mă întorc.
– Da…cu treburi,dumneata?
– Pe noi ne-așteaptă un văr ca să plecăm la Barcelona.
– La Barcelona? Toată familia?
– Dar ce, la Paris n-am fost toată familia?
– Ați fost și la Paris? I-auzi… și ce-ați făcut acolo?întreb din ce în ce mai curios.Ați muncit ceva?
Țiganca mă studiază acum cu amănuntul.
– Ce dracu bre,că după ochelari credeam că ești deștept,păi ai văzut mata țigan muncind?
– Ce-i drept,cam rar,spun plin de amărăciune.
– Noi nu ne ducem să muncim,noi ne ducem să cardim!Suntem specializați,fiecare cu profilul lui.
Uite ,de exemplu Marafet (și-l arată cu degetul pe cel așezat acum lânga o femeie mai în vărstă pe rândul de vizavi) e bun la actorie.Face pe orbul mai ceva ca-n filme.Stai numai să vezi !
– Marafete,strigă puternic ,ia bagă numărul să vadă dumnealui!
Și până să mai zic ceva, îl văd cum mâna i se strâmbă și pupilele îi dispar în albeața pronunțată a ochilor. Iar din gură începe să lălăie puternic:
– Eu sunt un copil sărman,
N-am un ban în buzunar,
Dumnezeu m-a ologit
Mi-a luat ochii și-am orbit
Si-apoi toți m-a părăsit
Greu e să nu ai vedere,
De-aș avea, eu nu v-aș cere…
– Nu mă ca-n metrou la București,intervine răstit mama,zi ca la Paris !
De data asta,Marafet se ridică de pe scaun și-l ridică și pe frate-său care stătea în față.
– Scoală mă că avem treabă ! Celălalt îl apucă de mâna stângă și-l trage încet pe coridor.Iar el,cu mâna dreaptă întinsă și cu ochii dați peste cap bagă alt text:
– Donnez un argent pour un enfant aveugle!Donnez un argent pour un enfant aveugle!
Privesc la călători dar nu zăresc decât indiferență.Destul de multă indiferență față de indignarea care simt că mă cuprinde .
– Bă,ia stați jos și nu-mi mai deranjați călătorii că vă dau jos! Se-aude? se oțărăște în sfârșit șoferul.
Bulibașa se ridică și el de pe scaun:
– Patrafire,Marafete,stați dracului mă !Nu e momentu aicea!
Cei doi revin la locurile lor și pentru un moment se face liniște.Nu pentru mult timp însă căci femeia încearcă din nou să îmi explice:
– Marafet ăsta e prost de cap ! A vrut văru-meu să-i facă text în franceză dar n-a reușit să-l țină minte.
– Și fetele ce profil au ? Ele cu ce se ocupă? întreb din curiozitate.
– Ele sunt doctorițe! Operează portofele !spune cu mândrie .Dar sunt încă ucenice,din cauza lor ne-a expulzat din Franța.
– Auzi,nu te superi că te-ntreb dar nu crezi că prin comportamentul vostru ne faceți de râs? Peste tot în lume când se duce un român toți fug ca dracu de tămâie.Nu crezi că e din cauza voastră?
– Și ce vrei dumneata să facem, să murim de foame? sare țiganca indignată.
– Cum ce să faceți,să vă duceți la muncă ca toată lumea !
– Bre,chiar că ești nasol ! Păi n-au de lucru ăia care termină facultate,pe noi cand ne vede că suntem țigani ne ia cu huo.
– Bine dar știu că e o lege dată cu ajutoare sociale,416 parcă…
– Ce spui dumneata,muncești toată luna pe trei milioane?Stai dumneata pe trei milioane!
– Și mai bine furați ?! Mai bine faceți pușcărie?
– Ce pușcărie,nu facem nicio pușcărie,ne expulzează,ne ducem în altă parte și gata.
– Și ne faceți iar de râs….
Cădem apoi amândoi pe gânduri.E important c-am pus-o și pe ea pe gânduri.Poate se gândește că nu-i bine ce fac.Trec minute bune în care doar zgomotul motorului ce toarce printre fulgi se mai aude.Dar dintr-o dată la o curbă în loc, autobuzul se smucește iar matahala de femeie vine grămadă peste mine tăindu-mi respirația.
– Aoleu bre,bine că n-a văzut Romel al meu că ți-am picat în brațe că la cât e de gelos ne omora pe amândoi !spune râzând în colțul gurii.
Tac și nu mai zic nimic de frică să nu creadă că mi-a făcut cumva plăcere.
După alte minute bune ajungem în sfârșit la destinație.Cobor intr-un final și urmăresc alaiul de țigani cum se urcă intr-un microbuz cu geamuri fumurii și numere străine,probabil al lui văru.Ș-apoi dispare-n trombă gonind spre Barcelona.
Fac semn unui taxi fiindcă distanța până la adresa unde trebuie să ajung e cam departe.Am timp să reflectez că problema cu țiganii este chiar foarte mare și sincer, nu găsesc o rezolvare.
Ajung la destinație și bag mâna după portofel ca să plătesc transportul.Dar portofelul nicăieri,în niciun buzunar.Și-mi dau seama că Romel, chiar dacă m-ar fi observat cu consorta dumisale în brațe,n-ar fi făcut moarte de om.Apoi mi-aduc aminte de doi elevi de-ai mei țigani,din clasa a V a,care nu știau tabla înmulțirii.Așa că le-am scris la fiecare câte o foaie să aibă după ce să învețe și le-am dat termen două săptămâni.
Iar după două săptămâni n-au mai venit deloc la școală.Fiindcă știau că trebuie să-i ascult !
