George ROCA: Mulţumesc mult că ai aceeptat acest interviu. M-am bucurat când, întâlnindu-ne în spaţiul virtual am auzit ca eşti din nou la studii în Statele Unite. Te rog mult să îmi povesteşti cum a fost drumul tău până aici. Să începem cu Oradea de unde ai plecat… Ce te-a determinat să pleci la Bucureşti, ce facultate ai făcut?
Ioana MOLDOVAN: Mă obligi să mă întorc înapoi în timp. Înapoi cu 15-16 ani! Complicat exerciţiu… Am absolvit Liceul „Gojdu”, generaţia 1995. Informatica. Nu ne-am înţeles prea bine, informatica şi cu mine. M-a obligat să-mi recunosc limitele de înţelegere şi la 18 ani nu vrei să-ţi vezi limitele. Mereu m-am imaginat scriind. La 9 ani ţineam deja un jurnal şi eram destul de serioasă. Părinţii nu m-au lăsat să fac jurnalism. Aşa ca m-au dus la Drept. Era visul mamei; ea visase să facă Dreptul şi a sfârşit la Ştiinţe Economice. Am început la Facultatea de Drept din Oradea, învinsă. Visam la Bucureşti pentru că îmi părea singurul loc din România unde ţi se pot întâmpla lucruri şi unde poţi întâlni Oameni. Într-o zi de septembrie din 1998, am întâlnit acolo un băiat de vârsta mea, iar două săptămâni mai târziu mă şi mutam în oraşul lui – la Bucureşti. M-am transferat şi cu studiile – m-am înscris la Facultatea de Drept a Universităţii Româno-Americane – şi am locuit timp de doi ani cu tata, care avea locuinţă de serviciu acolo. Mai apoi, mi-am continuat studiile şi m-am înscris la teatrologie… Băiatul acela a rămas lângă mine vreo 10 ani şi apoi a plecat. Eu am rămas cu Bucureştiul… o vreme. Apoi, ca orice femeie singură, am făcut schimb: mi-am schimbat Bucureştiul pe altceva. Acest alt ceva, pentru moment, e Los Angeles. Şi nu pare un schimb rău deloc!
George ROCA: Şi după ce ai terminat facultatea de teatrologie, ai rămas in Bucureşti? De ce?
Ioana MOLDOVAN: Am terminat Secţia de Teatrologie, Management Cultural şi Jurnalism Teatral din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Cargiale” Bucureşti, în 2006. În 2008 am terminat cursurile de Master tot acolo şi imediat m-am înscris la doctorat. Am rămas în Bucureşti pentru că acolo erau locurile mele de muncă – toate trei – , casa şi soţul. Apoi, după noiembrie 2007, lucrurile s-au schimbat radical, dar cumva am înţeles că trebuie să rămân în Bucureşti. Pentru meseria mea, Bucureşti este singurul oraş din România unde mă pot dezvolta, unde am şansa sa vad lucruri noi şi de unde pot să fug repede oriunde în lume.
George ROCA: De ce ţi-ai ales acestă meserie… critic de teatru!?
Ioana MOLDOVAN: Când m-am înscris la examenul de admitere de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Cargiale” Bucureşti, nici nu ştiam că există critici de teatru. Adică nu făcuseră parte din lumea mea de până atunci.
Eram într-un moment dificil al existenţei mele. Un prieten drag se sinucisese – public. Era cu trei ani mai mare decât mine şi dintr-o dată am avut viziunea sfârşitului, care aşteaptă în umbră. Nu mi-era frică de sfârşit, dar îmi era frică să nu fi trăit fără să fi înţeles ce trăisem. Răspunsul l-am găsit la teatru, după un spectacol-manifest la Teatrul ACT. Prima reacţie a fost să dau la actorie. De afară, dinspre public, cel mai vizibil lucru din teatru e actorul. M-am înscris la examen, m-am pregătit de una singură şi m-am prezentat în faţa comisiei. Am luat acea probă eliminatorie, dar Decanul Facultăţii de Teatru de atunci (acum este rectorul Universităţii), m-a luat de mână la propriu şi m-a dus la Catedra de Teatrologie unde mi-a făcut cunoştinţă cu toată lumea, spunându-mi că ar trebui să încerc şi acolo, că el simte că acela e locul meu. Şefa comisiei de examene de la Teatrologie era Doamna prof.univ.dr. Michaela Tonitza-Iordache, soţia actorului Ştefan Iordache. Domniei sale îi datorez şansa intrării în această lume nouă. Am mers cu examenele în paralel. La actorie am căzut, iar la teatrologie am intrat a treia. Aşa a început.
Cu fiecare nouă carte pe care o citesc înţeleg şi mai mult importanţa criticului de teatru. Criticul de teatru ar trebui să fie cel mai bine informat om din oraş, dar şi omul cel mai sincer. Şi lucrurile astea nu prea ies, pentru ca dacă eşti cel mai bine informat, în lumea teatrului nu ai cum să fii şi sincer; iar dacă eşti sincer, nu înseamnă neapărat că eşti şi bine informat. Cam aşa stau lucrurile, explicate foarte simplu.
George ROCA: Îţi mulţumesc pentru… sinceritate! Ştiu că eşti cadru universitar, că ai făcut şi mai faci parte din personalul de învăţământ al unei catedre din cadrul Universitatii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti. Câteva detalii te rog.
Ioana MOLDOVAN: E o mare onoare să faci parte dintre cei care au şansa să aibă la ore tinerii cei mai talentaţi şi frumoşi din România. Dar asta vine cu o foarte mare responsabilitate. În primii doi ani de ucenicie, mi-a fost foarte greu. Sunt un om timid şi a vorbi în public nu-mi era la îndemână. Toţi copiii talentaţi sunt foarte exigenţi şi dacă nu le dai răspunsuri la întrebările care-i frământă, dacă nu eşti convingător, nu-i mai poţi stăpâni.
A trebuit să învăţ să fiu actor. Mi-am ştiut mereu textul, ce vroiam să le spun, dar mi-a luat ceva timp să pot să mă simt confortabilă în faţa lor. E greu să ai ca public academic tineri artişti. Dar dacă înveţi să le vorbeşti, să-i captivezi, să-i seduci poţi fi sigur că eşti orator bun şi vei putea vorbi în faţa oricui oricând. De fapt nu numai să vorbeşti, dar să te simţi bine în timp ce o faci, să laşi o impresie bună. Graţie lor, am devenit un om sigur pe mine, am scăpat de toate complexele. Şi până la urmă am devenit chiar şi… puţin actor. E minunat când o sală întreagă te ascultă, când vezi în ochii lor că ceea ce le spui le răspunde întrebărilor nepuse, dar care îi frământă. Acelea sunt momente magice, din aceeaşi categorie ca acelea când actorul pe scenă simte că-şi ţine publicul în palme.
George ROCA: Care este parerea ta despre teatrul românesc din zilele noastre? Crezi ca îl sufocă televiziunea? Dar despre condiţia teatrelor româneşti din zilele noastre?
Ioana MOLDOVAN: Teatrul românesc are aceeaşi soartă ca întreaga societate românească. A renunţat să lupte pentru o lume mai bună, mai dreaptă. A renunţat să ofere modele morale. A renunţat să îşi cultive publicul. Există oaze de rezistenţă şi dacă le ştii e ca şi cum ai trăi într-o lume perfectă. Numai că adresa acelor locuri par a fi pagini din carneţelul secret al unui mason. Supărarea mare e că şi dacă le trâmbiţezi în gura mare, tot nu se adună lumea. E o discuţie lungă aici. Şi teatru românesc îşi are corupţii săi.
Televiziunea nu e un inamic. Cine ştie ce înseamnă teatrul, va continua să vină la teatru şi va sta răbdător în sală, până la final, chiar la o piesă proastă. Iar dacă este un spectacol extraordinar, va veni să-l vadă iar, cu prietenii, cu familia. Uneori am senzaţia că televiziunea, aşa cum e ea în România azi, pare să facă un serviciu teatrului.
Teatrele româneşti sunt locuri din ce în ce mai triste. Poate n-ar trebui să vorbesc despre asta, pentru că n-am mai intrat într-un teatru românesc de 8 luni. Dar am intrat în multe teatre americane. Civilizaţia, limitele şi obsesiile unei societăţi le poţi înţelege imediat ce ai intrat la teatru! Poate teatru românesc îmi pare trist pentru că de cum îi trec pragul, am senzaţia că am venit la un priveghi…
George ROCA: Ai devenit membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. Ce ne poti spune despre aceasta prestigioasă organizaţie?
Ioana MOLDOVAN: Asociaţia are ca membri zeci de ţări, iar fiecare ţară are lista sa de membri. AICT foloseşte două limbi oficiale: franceza şi engleza, iar asociaţia este afiliată UNESCO. Exista un comitet executiv care se întruneşte în fiecare an să discute chestiunile importante. Se organizează congrese tematice. Eu am fost în 2006 la ediţia in Seul (Coreea de Sud). Atunci se celebrau şi 50 de ani de când AICT funcţiona. Cu ocazia aceasta s-a inaugurat un premiu mondial acordat de AICT, premiu care se numeşte Thalia. Trofeul este opera scenografului român Dragoş Buhagiar, iar sprijinul financiar care vine cu premiul este oferit de Fundaţia William Shakespeare din Craiova, condusă de excepţionalul om de teatru Emil Boroghină. Românii şi-au făcut simţită prezenţa în această prestigioasă organizaţie datorită eforturilor doamnei prof.univ.dr. Ludmila Patlanjoglu, Preşedinte mulţi ani a AICT-Secţia Română şi membră în ExCom-ul AICT internaţional.
George ROCA: Devenind doctorand la UNATC, ce temă de studiu ţi-ai ales?
Ioana MOLDOVAN: Tema lucrării mele de doctorat este „Teatrul într-o societate deschisă”. Mă interesează relaţia pe care teatru o are cu globalizarea, cu economia, cum resimt şocurile majore din societate, cum reacţionează la crizele de tot felul. Nu cred că voi epuiza tema în lucrare. Cred că doar o să reuşesc să delimitez teritoriul, iar întreaga mea viaţă o să strâng probe, citate, cronici, o să văd spectacole şi o să încerc să sistematizez, să trec într-o formulă totul. Ceea ce cred eu e că teatrul este un foarte fin barometru care prezice schimbările şi mişcările din orice societate, înainte ca acestea să se producă.
George ROCA: În noiembrie 2006 ai fost unul dintre cei 5 tineri dramaturgi aleşi de The Play Company şi Institutul Cultural Român pentru spectacolul „Romania, Kiss Me!” alcătuit din şase texte scurte montate la 59E59 Theatre din New-York. Cu ce experienţă te-ai reîntors de acolo? Cum aţi fost primiţi de publicul american?
Ioana MOLDOVAN: Acel moment a fost hotărâtor pentru evoluţia mea. Textul meu a fost rezultatul unui work-shop de zece zile cu un bursier Fulbright American, doamna Roberta Levitow. Textul, atât în limba română cât şi în engleză, a apărut într-o cărticică, împreună cu alte câteva texte scurte – toate lucrate în acel atelier în 2004. În vara anului 2006 am primit un email de la cineva de la 59E59 Theater din New-York, în care mi s-a spus că textul meu a fost ales pentru acel spectacol. N-am crezut. Am printat scrisoarea ca să pot pipăi şi să încep să cred. La scurt timp am fost contactată de Institutul Cultural Român pentru formalităţi şi am înţeles că totul era adevărat.
Întâlnirea cu New-Yorkul, cu lumea teatrală de acolo, au fost hotărâtoare. N-am văzut niciodată atâta profesionalism, atâţia oameni care lucrează cu „the best of their abilities” ca totul să iasă bine. A fost un maraton nebun şi când am revenit la Bucureşti, ştiam că mă voi întoarce în America nu peste mult timp… Iată, sunt acum la a două reîntoarcere, de data asta la Los Angeles.
George ROCA: Ai lucrat o perioadă ca manager la Teatrul ACT din Bucureşti. Câteva detalii te rog.
Ioana MOLDOVAN: Teatrul ACT a fost o experienţă fantastică. Intră tot în planul meu de a vorbi despre teatru, cunoscându-i toate ungherele. E o experienţă despre care cu drag le vorbesc studenţilor mei. Am reuşit să fac turnee în străinătate. Până la venirea mea Teatrul ACT avusese numai o ieşire „în afară”. În doi ani am fost la Paris, la Viena şi la München. Am adus direct din Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” două spectacole ale generaţiei 2007 care au făcut saltul spre profesionism prin ACT şi care au adus teatrului trei nominalizări la premiile UNITER pentru debut: unul în 2008 – care s-a şi transformat în premiu, şi alte două nominalizări în 2009. A fost o muncă imensă, continuă, în condiţii grele. Teatrul ACT e într-un beci imens, fără lumină naturală, aşa că doi ani de zile aproape n-am văzut lumina zilei. Dar consider că a meritat!
George ROCA: Am citit deseori în Revista 22 articole scrise de tine. Ştiu că faci parte din consiliul editorial şi esti titulara (împreuna cu Valentin Dumitrescu) a rubricii „Cronica de teatru”. Ce te-a determinat să colaborezi cu aceasta prestigioasă „publicaţie independentă de analiză politică, socială şi culturală”… după cum am citit că se intitulează pe frontispiciu?
Ioana MOLDOVAN: Revista 22 are redacţia la 50 de metri de Teatrul ACT, pe Calea Victoriei. Am vrut să scriu şi nu ştiam unde să încep. Am cunoscut pe cineva, de vârsta mea, care colabora la 22 şi mi-am zis: „Dacă el poate, oare eu pot?” Am bătut la uşă şi am lăsat un plic cu articolele mele publicate în reviste de specialitate. Două săptămâni n-am primit nici un semn de viaţă. Apoi am fost sunată de doamna Rodica Palade, redactorul-şef. Ne-am întâlnit şi de atunci tot trimit articole. De când sunt in America, am îndrăznit să scriu şi puţin politic, dar din perspectivă culturală. Datorez multe Reviste 22. E una dintre constantele din viaţa mea, de 4 ani încoace.
George ROCA: În urmă cu doi ani ai fost din nou în Statele Unite ale Americii beneficiind de o invitaţie a Departamentului de Stat pentru „International Visitor Leadership”. Ai putea să îmi dai câteva detalii despre acest proiect?
Ioana MOLDOVAN: Acea bursă de trei săptămâni m-a plimbat prin 5 oraşe americane: Washington, New-York, Miami, New Orleans şi Los Angeles. Zi de zi aveam întâlniri cu oameni care lucrau în teatru, iar seara aveam bilete la spectacole. Am văzut „Regele Moare” de Ionesco pe Broadway, cu australianul Geoffrey Rush şi americanca Susan Sarandon. Mi-am făcut o colecţie impresionantă de cărţi de vizită cu care orice producător de teatru s-ar putea lăuda. Am vizitat USC şi UCLA şi, datorită acestui program, am fost încurajată să încerc să şi studiez în SUA. Imediat după întoarcerea acasă, în aprilie 2009, am aplicat pentru o bursă Fulbright, prima mea universitatea listată fiind USC – University of Southern California din Los Angeles.
George ROCA: Pentru a treia oară în America, de data aceasta pe Coasta de Vest beneficiind de o bursă Fulbright. Cum ai obţinut-o, datorită căror merite? Cât timp vei studia la Los Angeles? Ce studiezi? Ce planuri pentru viitor ai?
Ioana MOLDOVAN: Bursa este o urmare firească a bursei IVLP. Întreg procesul de selecţie a fost unul lung, care s-a întins pe o durată de un an. După o mulţime de hârtii completate, a urmat un interviu în septembrie 2009, testul TOEFL de limbă şi apoi am fost declarată candidat alternativ. Mi s-a sugerat să aplic şi pentru 2011/2012, pentru că nu era sigur că voi merge. De abia în iunie 2011 mi-a venit acceptul final. Mi-am pus viaţa în două valize şi am venit la Los Angeles. Bursa durează 10 luni, aşa că în iulie 2011 mă întorc la Bucureşti.
Bursa mea este o bursă de cercetător, dar nu m-am putut limita la atât. Am mers la ore de istoria artei, de leadership politic, de antropologie, de jurnalism. Intram în amfiteatre cu zeci de studenţi şi încercam să mă bucur de orele excepţionale pe care profesorii de aici, ajutaţi de multă tehnologie, le ţin. Am fost interesată nu numai de ce spun, de informaţie, ci şi de felul în care spun – felul în care predau. Sper să fi asimilat suficient astfel încât să-mi pot inspira şi mobiliza studenţii, să-i fac să creadă în forţele lor şi şansa lor. Dacă vrei, universul lucrează şi pentru tine.
Planurile de viitor, după atâta deplasare, ar fi să-mi aşez pe hârtie o lucrare de doctorat care să intereseze nu numai pe cei care se ocupă de teatru, ci şi pe omul de rând. De fapt mă interesează mai mult omul de rând care, după ce îmi va citi cartea, să mai dea teatrului o şansă. Şi în loc să meargă la cinema, să plătească un bilet la teatru.
