Se întâmplase totul din vina lui. Dacă nu s-ar fi săturat să marcheze punctele pe care le atinsese din ce în ce mai plictisit în ultimii ani, trecând prin ele tot mai grăbit și la intervale tot mai scurte, sigur nu s-ar fi declanșat procesul acela de contagiere, care se soldase cu înghețarea vânzolelii de pe glob.
Nu râdeți, nu e deloc exagerat să crezi că tu, ca simplu individ, poți fi responsabil de nefericirea unei întregi planete! În fond ce altceva e Omenirea, dacă nu o acumulare de inși, care se suprapun în diverse privințe? Vestitul fâlfâit din aripă a fluturelui de la tropice se poate transforma în uragan pe emisfera opusă, lucrul e bine știut! Nu-l deranja defel vina care pe alții poate i-ar fi strivit, el și-o asuma. Îl îngrijora doar teama că ar fi putut fi tras cumva la răspundere. Pentru că tragedia era mare, asta o știa și el. La tot pasul se vedeau efectele dezastruoase ale dorinței sale profund egoiste. Peste tot se năruiau existențe, oamenii sufereau enorm. El însă nu. Pentru el, frâna aceasta bruscă fusese o adevărată binecuvântare.
Atât de mult îl înghesuiseră în ultimii ani sarcinile pe care singur și le adunase, încât își făcuse planuri serioase de renunțare la tot, inclusiv la propria viață. Viețuia condiționat, inerțial. Se simțea ca un om experimental, un fel de câine la cheremul unui Pavlov invizibil și atotputernic. Alergase ca un bezmetic, gonise pe propria urmă, din în ce mai accelerat, însumând an după an eternele ținte ochite și lovite: concedii pe la munte și la mare, țări și orașe bifate, ani de vechime în muncă, vizite pe la părinți, onomastice și aniversări repetitive, pun-te masă, adun-te masă, consultații medicale, ședințe, convorbiri telefonice, știri pe ecran, certuri cu copiii etc. I se urâse de multă vreme cu traiul său uniform, așa cum li se urâse și tuturor celor din jurul său. Toți sufereau la fel, stresați peste poate și mulți nu conștientizaseră gravitatea situației. Nu se întrevedea nicio posibilitate de salvare. Cine să oprească planeta din mers? Poate doar o boală generalizată… Și atunci s-a instalat pandemia! Dintr-un șut s-au rezolvat o mulțime de lucruri. N-a mai fost nevoie de făcut bagaje pentru concedii, avioanele au încetat să zboare. Certurile cu copilul, – care chiulea de la facultate, amenințând cu renunțarea la studii – s-au încheiat, odată ce școlile se închiseseră. Era de parcă un zeu invizibil ar fi apăsat dintr-o dată pe butonul de pauză. Gata stresul!
Sub imperiul distanțării sociale, se volatilizaseră și eternele invitații pe la grătarele din vecini, ocazii care îl înnebuneau de furie, pentru că se vedea obligat să asiste la discuții înfiorător de superficiale, purtate de personaje grotești, dizgrațios abțiguite. Mersul la medic, de asemenea, devenise un drum inutil, ba chiar riscant. Nici măcar la frizer nu mai putea să-și facă programare! În schimb, învățase să se tundă singur, și era mândru de cât de bine îi reușea coafura. În general învățase să facă o mulțime de operațiuni, pe care fusese obișnuit să le delege altora. Pe lângă faptul că economisea, capacitatea de a se descurca singur îi mai și alimenta orgoliul. Dintotdeauna își dorise să fie independent. Pe scurt, multe probleme se rezolvaseră din oficiu, instantaneu, nesperat și inedit. Ce s-o mai lungim, era fericit!
Admira zi de zi răsăritul și apusul, nu numai de soare, ci și de lună! Făcea zilnic gimnastică de înviorare, sta da, era disciplinat. Se apucase de grădinărit, activitate pentru care nu avusese timp înainte de carantină. Îl fascina miracolul vieții care creștea din semințe, de parcă ar fi aflat asta abia acum! Își propusese să se folosească zilnic de ochelarii speciali pentru exersatul mușchilor oculari, metodă garantată pentru ameliorarea vederii cu cel puțin o jumătate de dioptrie. La fel, flaconul cu ojă pentru tratarea ciupercii aceleia inestetice, care-i invadase o unghie de la picior, nu mai avea să stea degeaba pe raftul din baie. În garaj făcuse deja ordine, urma să facă la fel și-n pivniță. O parte din vechituri se vânduse destul de bine la second hand, restul îl aruncase la gunoi. Concret: treaba mergea strună!
Banii, ce-i drept, se împuținaseră, dar nici nevoile nu mai erau așa de mari. Lucrând cu jumătate de normă, de acasă, economisea benzină. Ieșea cu mașina doar în plimbări sau pe la cumpărături. Nici haine și încălțăminte nu-i trebuiau; în casă purta ceva lejer, dar curat și îngrijit. Perspectiva de a decădea, îmbrăcându-se neglijent sau umblând nespălat și nebărbierit îl înspăimânta. Își jurase să nu se lase furat de tentația acelei fatale nepăsări, pe care o observa cu coada ochiului pe la alții.
Una peste alta, lui îi făcuse bine pandemia. Un singur ghimpe mai avea: în ultimele luni observase cu stupoare că nu-i mai ajungea timpul pentru tot ce dorea să facă. Păi dacă nici acum nu avea răgaz de toate, atunci când?! Nu înțelegea unde i se scurgeau orele, zilele, săptămânile. Cum de reușise înainte de pandemie să fie atât de productiv? „Poate că nu e energia risipită, ci bine investită”, gândi. „Sau poate că îmi fac mai bine treaba, mai temerar, mai atent la detalii, pătrunzând esența lucrurilor… Sau poate e doar din cauză că a venit iarna și s-au scurtat zilele.”
Indiferent cum ar fi învârtit situația, timpul nu-i ieșea la socoteală. Problema începuse să-l obsedeze zi și noapte. Așa că se apucă să cronometreze fiecare acțiune pe care o făcea, ca să afle unde-i problema. Minuțios, nota totul într-un tabel și salva datele pe calculator. Așa realiză că-și petrecea mai tot timpul manevrând aparate acționate electric. Mult prea rar se ocupa cu ceva care nu disponea măcar cât de cât de un cablu. Cel mult când rezolva cuvinte încrucișate sau când răsfoia vreo carte din biblioteca pe care și-o crease în decursul anilor se „scotea din priză”. Cărțile le adunase pentru eventualitatea unor vremuri grele (Și mai grele? Cum adică?!).
Simpla încercare de a-și concepe viața fără aparatele care-l mențineau activ îl descumpănea. Știa și el că generații întregi au fost private de curentul electric, și că prin unele părți situația nu se schimbase până la ora actuală, dar nu putea să-și imagineze o astfel de viață.
Ziua începea cu deșteptătorul digital și se încheia în fața televizorului. Între acești doi „pivoți electrici” apăsa tot felul de butoane și întrerupătoare, pornind de la aprinderea luminii, periuța de dinți electrică, mașina de cafea, cea de spălat rufe sau cea de vase, de tuns iarba, telefonul mobil și calculatorul (cele mai mari consumatoare de timp!). Se adăugau frigiderul, plita, cuptorul etc… nici nu mai voia să se gândească la ele toate. Până și deplasarea de acasă era dependentă de curent: mașina n-ar fi pornit dacă n-ar fi avut materia încărcată! Iar banala gimnastică matinală o făcea tot în fața ecranului, imitând mișcările intructorului de pe ecran. Una peste alta: nu-i veni să creadă când realiză că, în proporție de nouăzeci la sută, timpul lui era complet branșat la curent. De parcă ar fi fost un hamster învârtind o roată cu dinam!
Deși nu-i folosea la nimic să știe asta, simplul fapt că detectase cauza risipei resursei sale celei mai prețioase îl mai temperasee. Cât de cât, găsise buba: interconectarea, comunicarea virtuală, mai precis digitalizarea. Mai concret, mergând la rădăcină: curentul electric era cauza relelor.
Într-o noapte avu un vis din care se trezi scuturat de o revelație simplă și clară: se făcea că timpul și curentul electric se interconectaseră. Cum de nu realizase asta înainte?! Dar era evident! Așa cum masa și energia erau legate între ele, așa erau timpul și electricticitatea, complementare, nimic mai simplu! Nu știu să descrie matematic descoperirea pe care o făcuse în somn, dar își propusese să combată racila cu mijloacele care-i stăteau la îndemână, se ambiționase să împiedice, sau măcar să reducă scurgerea aceea păguboasă de timp.
Treptat, se sili să renunțe la electricitate, dar observă că apelînd la variantele neautomatizate pierdea și mai mult timp. Ar fi fost o prostie să nu recurgă la sursele de curent electric care-i stăteau la îndemână. Se consolă deci cu ideea că fără el nu putea trăi. Concluzia: nu asta era soluția, nu putea renunța la electricitate. În clipa în care înțelese că nu avea nicio șansă, căzu într-o depresie atât de mare încât … se îmbătă îngrozitor. Abia supă multe zile se recuperă din mahmureala provocată de acel exces. Nu era obișnuit să sară peste cal cu alcoolul. Așa neverosimilă și înfiorătoare cum i se păru la prima vedere, singura soluție viabilă nu putea fi decât una radicală: o pană de curent universală, una de durată, de cel puțin de câteva săptămâni, drastică, planetară. Imposibil!
Se sperie la propriul său gând și, pe loc, se apucă să-l combată sistematic, sforțându-se din răsputeri să-l alunge din minte. Ca să facă-n ciudă autorului mottotului uzitat Comandă universului tot ce vrei și vei vedea că ți le împlinește dorința, el unul era ferm decis să împiedice validarea acelei stupide premoniții. Dar undeva, în eter, se formulase deja gândul care nu-i mai dădea pace. La fel ca în urmă cu un an, când pusese în mișcare mecanismul acelei oribile pandemii!
Cu ochii minții se vedea deja imobilizat într-o situație de completă izolare digitală, „obligat” să citească volumele care-l așteptau cuminți, aliniate în bibliotecă. Ce noroc că avea buteliile pline, apă în fântână și paneluri solare pe acoperiș! Și că se gândise să sădească deja cartofii…
A doua zi, când deschise ziarul local, nu-i veni să creadă! Cu litere de-o șchioapă se putea citit titlul: PANĂ DE CURENT RATATĂ LA MUSTAȚĂ. O iminentă pană de curent pan-europeană fusese pe punctul de a se produce din cauza unei alinieri tragice de accidente energetice în centralele interconectate de pe continent. Parcurse febril rândurile care descriau coșmarul cel mai groaznic. Era un adevărat scenariu de groază, care se termina cu sălbăticirea completă a oamenilor, dacă nu chiar cu anihilarea întregii Civilizații.
„Iarăși blestemata interconectivitate!”, gândi în sinea lui și se ridică de pe scaun. Cu nemărginită lehamite se îndreptă spre cămară și începu să inventarieze minuțios proviziile de alimente pe care le avea la dispoziție. Undeva în interior, simțea cum se închega un firicel de gând, care-i gâdila febril mințișoara.
———————————————–
Gabriela CĂLIȚIU-SONNENBERG
Benissa, Spania, aprilie 2021
