La vârsta de patru ani, bunicul mă lua în braţe şi ne aşezăm amândoi, pe balansoar. Bunica, în colţul de sufragerie dinspre vie, se aşeza pe scaun la pian. Era o linişte plăcută, ce înconjura odaia şi pe cei prezenți – mama, tata, bunicii şi eu. Acordurile pe clape alergau uşor sau mai accentuat odată cu degetele bunicii. În unele seri, adormeam în braţele bunicului. Uşor, mă aşeza în aşternutul cald, pregătit de mama. Şi visul… mă purta tainic spre o lume nedescoperită încă de fetiţa blondă cu ochii albaştri, întotdeauna întrebători,curioasă să descopere lucruri noi.
În dupăamiezele calme de toamnă, bunica mă lua de mână şi ne aşezăm în balansoarul preferat şi de ea. Mă învăţa poezii în limba franceză, căutând să le recit frumos, cu intonaţie. Acele jucăuşe versuri, pe care le învăţam atunci şi-au pus amprenta pe sufletul şi inima mea. Tot la acea vreme am fost învăţată de părinţi să recit o poezie pe scena Casei de Cultură din Comăneşti. Mai târziu, când am început şcoala, recitam cu plăcere poeziile din manualul şcolii, predate de învăţătoarea mea.
Taina poeziei mă însoţea de-a lungul timpului. Odată cu vârsta, încântarea de a recita versuri, mi-a creat o stare de mister, însoţită de bucuria aprecierii ascultătorilor mei. La sărbătorile şcolare luam cu plăcere parte și la acţiunile de teatru, recital de poezie, cântece. În clasa a doua, am învăţat pe de rost poezia „Mama” de Georgi Coşbuc. În clasele mai mari, şi apoi la liceu, cântăm pe scenă. La limba romană, ştiam pe de rost din poeziile lui Mihai Eminescu, George Coşbuc și George Topârceanu. Taina poeziei mă însoţea în serile când lecturam cu plăcere volume de versuri.
Mamă, fiind profesoară de pian la Şcoala Populară de Artă din Bacău, m-a înscris la orele de pian. Directorul şcolii, fiind profesor de canto, i-a spus mamei că am voce frumoasă şi astfel am studiat şi ore de canto. Aveam în repertoriu, operetă, muzica populară din lucrările Angelei Moldovan, romanţe şi muzică uşoară. În anii de liceu, cântăm în corul şcolii. Liceul susţinea concerte în oraşele din împrejurimi. Banii încasaţi treceau în bugetul şcolii, pentru diferite obligaţii şcolare. Îmi făcea plăcere să cânt. Era perioada de vis a tinerilor. Şi visam…! Scriam versuri,scurte povestiri, citeam cu nesaţ. Ultimul an de liceu,l-am terminat în Bucureşti, după ce m-am căsătorit. În timpul zilei, departe de familia mea rămasă în Bacău, cântăm, scriam, citeam… Îmi petreceam timpul singură, aproape singură. Partenerul meu de viaţă era în timpul zilei plecat. Seara, obosit mânca şi se ducea destul de devreme la culcare. Eu rămâneam ca de obicei, singură, cu trăirile şi gândurile mele de tânără femeie. Nu mă confesam însă nimănui. Scriam… când simțeam nevoia să mă destăinui. Cântam când gândeam că nu sunt auzită de nimeni. Un profesor muzicolog, aflând de la mine că scriu, mi-a propus să-mi facă cunoştinţă cu un preşedinte de cenaclu literar, spunând că am talent scriitoricesc. Înainte de această întâmplare am cunoscut pe cineva care mi-a propus mie şi altor câţiva tineri să luăm parte la un spectacol de muzică uşoară, cu ocazia zilei de 1 Mai, care se ţinea la Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia. Printre tineri, se afla şi o tânără blondă, Angela Similea, care s-a inscris şi ea să facă parte din spectacol. Repetiţiile le făceam la Clubul CFR, de pe Calea Griviței. Eram cinci tineri, eu, Angela şi încă trei băieţi. Dar soarta, joacă renghiuri. Dintr-un motiv nu foarte serios, nu m-am prezentat la spectacol. Declinul s-a produs. Unul urcă, altul coboară, sau stă pe loc! Viaţa nu este aşa cum ne-o închipuim. Nu mai cântam! Aşteptam venirea pe lume, a micuţului meu! Un îngeraş blond, cu ochi albaştri.
Au trecut anii. Într-un colţ de inimă, poezia mă îndemnă să nu abandonez visurile. Aveam un jurnal în care-mi scriam visurile, nemulţumirile, bucuriile. Profesorul de muzică, Silvian Georgescu, m-a invitat la Cenaclul „Scrisul Românesc”. El mi-a spus că am talent. Şi că trebuie să continui…
Sunt un om timid. (Am fost!) M-am prezentat cu câteva poezii şi am fost programată să citesc. Poeziile acelea de început, se află în primele mele volume. Sunt și au fost apreciate favorabil de criticii vremii. Am luat de fiecare dată din critică ce am crezut că e necesar. Scriam muncind şi munceam scriind. Nimeni nu ştia cum îmi petrec timpul liber. La un concurs de poezie, în cadrul Cenaclului „Scrisul Românesc”, am primit premiul doi. Eram apreciată în cenaclurile bucureştene şi invitată să citesc.
Profesorul universitar Dan Smântânescu, ultimul secretar al lui Nicolae Iorga, mi-a făcut (spre norocul meu (!?) prima critică literară. Era un om cu idei preconcepute. Părerea sa era că poezia trebuie să aibă rimă… Ce-i acela vers alb? Şi s-a produs o dispută între el şi un grup de scriitori, printre care şi fiica şi ginerele pictorului Löwendal, care mă apărau spunând că fiecare poet are alt stil de scris. Paralel cu scrisul, problemele de zi cu zi, îmi îngreunau atenţia. După venirea pe lume şi a celui de-al doilea copil, o fetiţă blondă şi cu ochii albaştri ca ai frăţiorului ei mai mare, timpul pentru scris s-a scurtat. Dar nu l-am abandonat!
Stăteam la cozi lungi, la alimentarele bucureştene. Îmi găseam timp între a mă împărţi să găsesc cele necesare familiei şi dorinţa de a fi prezentă printre scriitori. Când eram programată să citesc, îmi luam în fugă notiţele mele, citeam, aşteptam din partea criticilor critici mai usturătoare sau mai blânde și apoi fugeam la familie. Seara, târziu, după ce-i linişteam pe toţi ai casei, mă retrăgeam în bucătărie şi cream odată cu visele poezii care începuseră să-mi dea încredere în propriile mele forţe. Caietul meu s-a umplut cu versuri, ciorne, poezii. Pătrunsesem cu mare plăcere printre scriitorii mai în vârstă, de la care culegeam încredere şi critică. Eram invitată la cenaclurile bucureştene. Şi căutăm să fiu mereu prezentă. Scriam, compuneam versuri, care erau deja apreciate de critici. În anul 1987, după o aşteptare de şase ani s-a produs o mare schimbare în viaţa mea şi a familiei mele. Soţul meu fiind de origine garmană, m-a convins să părăsim ţară şi să ne stabilim în Germania. Nu voi descrie în aceste rânduri, drumul greu pe care l-am străbătut.
Ajunsă în străinătate, am simţit lipsa activităţilor literare. Şi… am luat legătura tocmai cu postul de radio „Europa Liberă”, de unde am aflat de scriitorii români care locuiau în Germania. Cu toate problemele care se cereau rezolvate pentru sosirea noastră, m-am încărcat şi cu această activitate: literatură, poezie, publicaţii. Domnul Ion Dumitru, editor şi susţinător ai celor ce soseau din România, m-a ajutat. Un ajutor moral oferit la un început greu de drum. Din 1987 şi până în prezent, întâlnirile literare care se ţin în ultima vineri din lună, mi-au dat elanul necesar. Publicam la diferite reviste din ţară, din Germania, Canada, America, Israel, Suedia, Italia… Munceam fără alegere în locuri uşoare sau grele de muncă şi scriam.
Scrisul mi-a ajutat soarta. Cu toate greutăţile vieţii, boală, pierderea partenerului meu de viaţă, tatăl celor trei copii ai noştri, m-am aruncat în vâltoarea vieţii. Noaptea compuneam versuri pe care apoi le trimeteam revistelor româneşti care mă solicitau. În anul 1996 am publicat în Bucureşti primul volum de versuri „Orizontul Infinitului” la editura „Pluralia”. Au fost apreciate şi de critici şi de cititori. Acest lucru m-a impulsionat şi am continuat.
Dacă fac astăzi un bilanţ, consider că activitatea mea literară mi-a fost de mare folos de-a lungul anilor. M-a ajutat să nu-mi pierd elanul. Prietenii din ţară şi străinătate, m-au încurajat ori de câte ori, apăreau probleme greu de rezolvat în viaţa mea. Am multor oameni să le mulţumesc pentru aceasta: editorului, scriitorului şi poetului Radu Bărbulescu – care m-a apreciat şi susţinut, publicându-mi lucrările în revistele „Observator” şi „Archenoach” din München; editorului şi scriitorului Caşin Popescu din Freiburg – care mi-a publicat de-a lungul multor ani poezii în revistă „Zodii în cumpănă“; soților Mathilda şi Traian Jacota din Bonn, ambii scriitori şi poeţi, la revista cărora colaborăm şi publicam; revistelor bucureştene „Destine”, condusă şi azi de scriitorul Victor Stan și „Amurg sentimental”, condusă de Ion Machidon, care mi-a publicat mulţi ani lucrările literare, solicitâdu-mă să lucrez şi ca redactor al publicației. Am publicat în Canada, la revista „Scrisul românesc” și la revista „Mioriţa” din Sacramento, SUA!
Ar mai fi multe de spus. Probabil, voi continua în romanul care poate… se va bucura de apariție în viitorul an. Volumele mele de poezii şi proză scurtă, eseuri, maxime, volume bilingve (român-german, român-francez), au ajuns la un număr mulţumitor de cititori. Taina scrisului s-a dovedit a fi taina versului, taina păstrării gândului curat, taina spirituală a Omului pe Pământ.
„Gânduri frumoase,
Frumos depănate,
Puţin întristate
Se-ascund într-o carte”.
——————————-
Silvia IOAN-BUTNARU
Rheinufer Mainz, Germania
16 aprilie 2021
