Tovarasul Oscar cel cumintel
Nimic si nimeni, nici macar portocala mecanica fost-prezidentiala, nu-i sperie pe producatorii si vedetele de film din Hollywood mai mult decat numarul de telespectatori care vor sa fie incantati pana la lacrimi de spectacolul decernarii premiilor Oscar. Dupa ani de zile de agitatie politica, acuzatii de racism desuet, propaganda in cuvantari si comentarii si o fatisa campanie anti-Trump, plus vremea de pandemie, audienta a scazut la cote alarmante. Unul dintre cele mai vizionate spectatcole in lume a devenit in cateva sezoane doar o anosta prezenta in programul TV.
Intr-un an cu putine productii cinematografice, academia de film (Academy of Motion Picture Arts and Sciences) a mostenit filme realizate in perioada fostei administratii de la Casa Alba. In general pelicule cu incarcatura ideologica (si daca mai intreaba cineva, de stanga bineinteles) reflectand o critica sociala care permeaza cultura americana a momentului, majoritatea filmelor au avut o audienta extrem de redusa. Deci mai nimeni nu le-a vazut. Putini spectatori in afara colegilor de breasla si a membrilor votanti ai academiei. Era deci destul de clar ca interesul pentru cine ce premiu castiga va fi minim.
In criza de timp si de creatie, dar cu relaxarile inerente post-pandemice, academia a cautat sa produca primul mare spectacol, elegant si galant, sarbatorind nu numai arta cinematografica ci si revenirea la o oarecare normalitate. Pe langa calitatea spectacolului televizat, academia a trebuit sa gaseasca si un ton proaspat care sa fie echidistant si pozitiv, un apel la unitate si intelegere. Ceea ce a insemnat un minim numar de cuvantari fulminante. Ba chiar cel mai distins discurs al serii a fost cel al regizorului Tyler Perry, un emotionant indemn la intelegere si imbinare fara ura. Si pentru ca nu mai este cazul, au lipsit glumitele si satira la adresa colegului nostru (intre timp dat afara din sindicat) Donald Trump.
Daca tonul si culoarea spectacolului decernarii premiilor Oscar le-a iesit bine producatorilor, membrii academiei au stiut cum sa voteza la milimetru. Ca sa multumeasca pe toata lumea. Ca sa demonstreze ca e vorba in primul rand de calitate artistica si nu de declaratii politice. Toate filmele au luat cate un premiu, intr-o diversitate de vis despre care presa nu a avut cum sa vuiasca si sa acuze (ca de obicei mai nou) de racism si lipsa de echitate. Tovarasul Oscar cel cumintel s-a intrecut pe sine intr-o incercare de impacare cu toti si cu toate cele.
Cu toate acestea audienta a fost cea mai scazuta din istoria premiilor Oscar televizate de decenii. Analizele de utilizare au aratat ca multi telespectatori au schimbat canalul dupa numai cateva premii. Iar la programele post-Oscar, unde sunt afisate toaletele si paparazii alearga dupa vedete (vaccinate) cu paharul de sampanie in mana, nu s-a uitat chiar nimeni.
Din pacate excelentul documentar romanesc “Colectiv” nu a avut noroc. Dupa ce a fost nominalizat la doua premii Oscar, o premiera pentru cinematografia romaneasca, filmul a intrat in competitie directa cu o fascinanta si emotionanta productie, “My Octopus Teacher” (de si cu Craig Foster), care a castigat statueta si pentru mesajul umanist, de co-abitare in spatiul natural comun al tuturor fiintelor. In contrast cu critica acida, si meritata, la adresa unui intreg sistem inoperant prin care au decedat tineri nevinovati. Nominalizarile, si distributia pe canalul Hulu au fost un tur de forta pentru regizorul Alexander Nanau pentru care merita felicitat.
Asa ca, dupa toata cumintenia, asteptam cu interes premierele verii, in cinematografe cu spectatori (in sfarsit), care sa genereze interes pentru premiile anului viitor!
