CUVANT DE RĂMAS BUN

0
41

DE LA DOMNUL HERMAN VICTOROV

Mă apropii de acest subiect în vârful picioarelor, ca într-un altar. Cu o lumânare aprinsă și un buchet de flori pe birou, îl rog pe bunul Dumnezeu să îl țină la loc luminat pe minunatul româno-canadian cunoscut cu numele Herman Victorov, ca pseudonim, dar pe numele său de familieHerman Haimovici..

Îl am mereu în față cu puternica și distinsa sa personalitate cu care din prima clipă a întâlnirii, parcă ocupa tot spațiul. Prin statura să impunătoare, stăpânit de un flux energetic debordant, prin ținuta sa de om modelat de setea de cultură, de valori autentice, prin gesturi controlate și o privire care îți spune că e prezent în tot și-n toate, simțeai că îți stă în față un om înaintea căruia nu îți poți permite să vorbești fără să ai un riguros control al atitudinii.

O astfel de personalitate i-a clădit-o destinul său încărcat de multe situații grele, multe ieșite din comun prin dureroasa lor intensitate. Născut acum aproape 90 de ani într-o familie de evrei, în cea mai neagră perioada antisemită, cu toții înghițind lacrimile, uneori sângerând de durere, s-au zbătut să supraviețuiască. Așa i-a fost copilăria și adolescența și încă alte  mari înfrângeri i-au întunecat cerul. Ajungând la anii tinereții, al visării marilor împliniri, a avut o arzătoare dorință, să devină pilot, dar a fost exclus din școala în care se pregătea cu mare pasiune. A fost o înfrângere pe care nu a uitat-o niciodată. S-a dedicat muncii pe șantiere, o muncă exemplară şi fără preget, a lucrului bine făcut și totul trecut prin ascuțimea minții. Crezul său suprem a fost dragostea de neam, de limba și de țara sa natală. Cu toate că avea dăltuită în piept dragostea de țară, din cauza presiunilor regimului comunist, a fost nevoit să se despartă de ceea ce avea mare preț pentru el și să ajungă în Canada. Dar epopeea caznelor şi zbaterilor au continuat și aici, fiind nevoit să înceapă cu munca de jos.

În această nouă etapă de viață, după plecarea sa din țară, în 1970, toate valorile sale s-au concentrat și au reușit să-l transforme în scurt timp într-unul dintre cei mai bogați oameni de afaceri din Canada. În 1983, la șase ani de la angajarea sa în cadrul companiei RP Scherer, domnul Herman Victorov a reușit să modifice o mașină producătoare de capsule tari folosite la fabricarea medicamentelor antibiotice. Cu o remarcabilă modestie,vorbea despre această revoluționară invenție: “a fost o chestie de oportunitate, nu am făcut nimic grozav, am optimizat doar, nu e rocket science. Putea să fie alt inginer acolo căruia să îi vină ideea și o făcea el”

Prin efort si pricepere încununate de succese deosebite, în anii următori, a călătorit în toată lumea solicitat fiind pentru invențiile sale și astfel a urcat treptele cele mai înalte pe scara socială, devenind cunoscut în întreaga lume. Dumnezeu i-a trimis în ajutor pentru colaborare un înger cu chip de femeie, pe doamna profesoară Mihaela Victoria Ignat, împreună cu soțul ei, inginerul Pompiliu Ignat.

Când au sosit și anii pensionării, a vândut afacerea sa celui mai mare fond de investiții din lume, Carlyle, care a plătit în 2005 peste 25 de milioane de dolari.

Din suma adunată de-a lungul timpului, o bună parte a fost dăruită celor ce i-au cerut ajutorul, de fapt, asta a făcut tot timpul de-a lungul vieții și cu precădere pentru a sprijini industria din România. Nici nu putea să facă altfel, căci neobosita picurare a dorului de țara sa natală l-a însoțit cred pâna în ultima clipă de viață.

Și a mai făcut ceva foarte important în acești ani domnul Victorov. Împreună cu colaboratoarea sa, distinsa și delicata doamnă Mihaela Victoria Ignat, a scris două cărți cu răsunet pe multe meridiane ale lumii: „Din viața unui om oarecare” (Pagini de jurnal)” și „Sub aripa neagră a războiului”, iar cea de-a treia carte a rămas deschisă pe masa de lucru neîncheiată. La fel va fi și amintirea sa peste timp, nu se va încheia niciodată, prin spiritul său viu, și prin  faptele sale făcute să dureze peste veacuri. Cei care l-au cunoscut îi vor simți dureros lipsa, chiar dacă era de așteptat trecerea la cele veșnice, căci 90 de ani, chiar dacă sunt trăiți frumos, sună ca un clopoțel anunțând sfârșitul orelor.

Odihnă veșnică în lumină, îi dorim remarcabilului, fenomenalului, extraordinarului om înzestrat cu curajul celor ce înfruntă genuni ale vieții, domnul Herman Victorov!

Articolul precedent„La Paști”
Articolul următorDACA POLITICHIE NU E NIMIC NU E cu Tudor Petrut
Elena Buica
lena Buică - scriitoare - îşi semnează scrierile adăugând pseudonimul Buni. S-a născut în 3 ianuarie 1933, în comuna Ţigăneşti, judeţul Teleorman. Din anul 1964 este absolventă a Facultăţii de limba şi literatura română a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost profesoară de limba şi literatura română la mai multe şcoli şi licee din Bihor, Cluj şi Bucureşti. S-a pensionat în anul 1988. Din anul 1998 locuieşte în Toronto, Canada. Debutul literar a avut loc în anul 2003, în publicaţia „Observatorul” din Toronto, la care semnează o rubrică permanentă „Intre doua lumi”. A publicat în nenumărate reviste răspândite în mai multe țări, printre care și în revista „Gândacul de Colorado”. A primit multe premii și diplome din care amintesc: Diplomă acordată de Prim-ministrul Canadei, Stephan Harper şi Diplomă acordată de Prim-ministrul provinciei Ontario, Dalton McGuinty, ambele in anul 2013, la împlinirea vârstei de 80 de ani; Premiul "Tempus", Academia Dacoromână pentru promovarea valorilor dacoromâneşti; Diplomă şi Medalia "Virtutea Literară", acordate de Liga Scriitorilor din România, 2014; Diplomă de felicitare pentru aniversarea vârstei de 85 de ani, semnată de doamna Priministru al provinciei Ontario, Kathleen Wynne, 3 ianuarie, 2018 A publicat proză scurtă, eseuri, evocări, portrete literare, recenzii, poveşti pentru copii, memorialistică şi note de călătorie adunate în 18 volume și următorul în pregătire. A scris prefeţele a 20 de volume de opere literare ale scriitorilor români și câteva zeci de note critice despre diverse cărți apărute. A colaborat la mai multe antologii.