Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Nicu Covaci, pare de necrezut, dar se împlinesc 60 de ani de la înființarea formației Phoenix. Nu cred că mai există în lume o trupă cu o istorie atât de îndelungată, fără discontinuități.
Nicu COVACI: Așa este, PHOENIX împlinește 60 de ani existență anul acesta, răstimp în care am înregistrat multe schimbări în componență, dar și în stil si mesaj.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: „MITUL PHOENIX”, cum bine l-a numit emeritul om de cultură Ion Cepoi, continuă să trăiască și să se hrănească din nestăvilita dragoste de viață a muzicienilor perindați prin componența trupei. Care este mesajul pe care ni-l transmite PHOENIX, după părerea ta?
Nicu COVACI: Mesajul nostru este unul singur: LIBERTATEA. Distinsul gorjean pe care l-ai citat adineaori a mai spus: „Libertatea nu se vinde, nu se cumpără, nu se negociază, nu se împrumută, nu se ia și nu se dă pe credit. Te naști sau nu te naști liber și lași moștenire ceea ce tu însuți ai primitnaștere. (…) Tocmai asta a însemnat PHOENIX pentru generația mea și pentru multe asemenea generații. O mână de oameni care s-au născut liberi și care au lăsat moștenire generației mele și altor atâtea generații miracolul libertății. Pentru mine și generația mea PHOENIX egal LIBERTATE.”
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Da, a spus adevărul. Noi toți ne regăsim în cuvintele acestea. Dar tu, ca lider al formației, fondator și promotor, al cărui nume se suprapune perfect peste numele PHOENIX, ce simți acum, la ceas aniversar?
Nicu COVACI: Emoție, bucurie, mândrie și speranță. De toate, dar mai ales de speranță avem nevoie acum, când zarurile Omenirii, dar și ale fiecăruia dintre noi în parte, se rostogolesc în derivă, făcându-ne să ne îndoim de propriul nostru viitor, de propriile noastre valori.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Uneori, o privire asupra trecutului ne poate ajuta să ne clarificăm viitorul. Să-ncepem așadar cu primii pași: În urmă cu șaizeci de ani erai un adolescent. Cum de ai pornit pe drumul muzicii așa de tânăr? A fost premeditare, sau întâmplare?
Nicu COVACI: Evident, n-am știu de la bun început ce va veni, dar am mers pe ceea ce simțeam. Și, când faci asta, nu dai niciodată greș. Eram elev la Școala de Arte plastice, dar luam si lecții de pian, deci cunoșteam notele și cântam la chitară. Am fost rugat să mă ocup de organizarea brigăzii artistice a unei școli vecine, din Timișoara. Acolo am făcut cunoștință cu o parte din viitorii membri componenți ai formației, cu Moni Bordeianu, de exemplu, toboșarul. De la prima participare, brigada a luat locul întâi pe țară la Festivalul „Cântarea României”. După absolvire, firește, ea s-a desființat, dar formația a mers mai departe. Cântam Shadows, Monkeys, Bod Dylan, Easy Beats… Beatleșii încă nici nu apăruseră, noi suntem mai vechi decât ei. Ne luaserăm numele „Sfinții”. Conotația religioasă nu le-a plăcut cadrelor decidente din spațiul cultural de pe atunci, si ne-au interzis, așa că mai târziu, în 1964, am decis să ne schimbăm numele în PHOENIX. Asta ca să demonstrăm că nu ne lăsăm intimidați așa de ușor și suntem capabili să ne reinventăm, să renaștem din propria cenușă, ca legendara pasăre nemuritoare.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Ce fel de muzică cântați la acea vreme? Care a fost primul vostru cântec?
Nicu COVACI: Prima noastra compoziție se chema „Știu că mă iubești și tu”. Era suavă, pe două voci, frumoasă. Pe atunci toate cântecele se brodau pe tema dragostei. A ieșit șlagăr. Dar în general, ca mai toate formațiile din acele timpuri, ne ghidam după muzica din străinătate, mai ales pentru că noi timișorenii, fiind la granița de vest a țării, aruncam privirea peste gard, inspirându-ne de „dincolo”. Aceea a fost prima etapă, a căutărilor și a tatonărilor, a revoltei vârstei adolescentine, crudă în toate sensurile. Aveam faima delor mai răi băieți din Timișoara. Bătăuși, spărgeam, distrugeam, eram protestatari. Ne prindea poliția, ne tăia părul, ne scurta pantalonii (aveam pantaloni trapez!). Apăruse săpunul lichid Deval; noi l-am turnat în Timișoara în apa fântânii arteziene, între catedrală și teatru. S-a făcut o spumă de doi metri, s-a înfundat toată piața, de n-au mai putut circula nici tramvaiele prin fața cofetăriei de lux Violeta, unde stateam la o înghețată si ne uitam pe geam la catastrofa de afară!!! A fost sabotaj. Faza aceea a durat până în anul 1967, când s-a produs o schimbare bruscă, de adâncime.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Erați deja cunoscuți și admirați în 1967. Aveați boxele acelea formidabile, aduse de tine din afară, cu care soundul concertelor era inconfundabil. Mai târziu, instalația aceea a dobândit faimă legendară, pentru că în interiorul lor i-ai ascuns din țară pe băieții formației, Țăndărică, Krauser și pe ceilalți, ceva ani mai târziu. Încăpea un om în fiecare dintre ele. Pe atunci aveați deja discuri de succes, înregistrate la studiourile Electrecord. Ce eveniment major v-a afectat așa de tare încât ați îndrăznit să vă reinventați?
Nicu COVACI: E-adevărat, PHOENIX era miza cea mai sigură a casei de discuri Electrecord la acea oră. Țin minte că celebra Margareta Pâslaru vânduse 180.000 de exemplare dintr-unul din discurile ei. Noi, cu primul nostru vinil, am atins cifra de vânzări 300.000. Însă, pentru a-și asigura succesul la public, Eletrecord ne-a obligat să punem două piese străine. Discurile erau în format mic, cu patru titluri în total. Ori noi ne doream cântece proprii, aveam compoziții noi și știam că eram capabili să le creăm. Într-o bună zi, cotrobăind prin pivnițele Eletrecordului, la care aveam acces liber, am dat peste ceva care mi-a produs o revelație zguduitoare. Am găsit înregistrări istorice, pe cilindri de ceară, ca pe vremea lui Edison, din timpuri în care încă nu se inventase magnetofonul. Ritmurile ancestrale și melodiile pe care le-am auzit atunci m-au uluit. Erau datini și ritualuri precreștine… Stăteam cu Ioji Kappel noapte de noapte, le ascultam plângând, ni se ridica părul vâlvoi pe cap, de emoție. Mesajul lor era așa de clar, de direct și de inconfundabil! Și astăzi le mai ascult, le am pe disc, sunt nemaipomenite. Proveneau din satele de pe munții noștri. Aveau o rezonanță unică, aminteau de ritualuri străbune, ba chiar făceau punți de legătură cu ceea ce auzisem pe alte filiere, venind dinspre Irlanda, de la celții care au trecut Dunărea cu trei sute de ani înainte de Hristos. De aceea spun că ne bazăm pe tradiții precreștine, vioara cu două corzi din Maramureș sună exact ca surorile ei din Irlanda, cântă în două intervale, cvinte/cuarte. La fel sunt dansurile: „River Dance” se suprapune perfect peste dansurile noastre din Maramureș. De ce dansează oșenii noștri square dance? Totul e ritual, mai ales legat de înmormântare, mă gândesc la Săpânța, sau la tulnicele care sună cu un bocet lung. E foarte probabil ca popoarele nordice să le fi preluat de la strămoșii noștri, și nu invers. Cine spune că nu? Ce dovezi au? Studiind istoria, am realizat că pot să mă plasez cu muzica mea înainte de valurile migratoare care au traversat teritoriul României, trăgându-mi sevele direct de la sursă, lăsând la o parte filtrul pe ocolite, al muzicii occidentale. Acela a fost impusul decisiv. Nu mai era drum de întors, trebuia să creăm ceva nou. Așa s-a născut primul nostru disc : „Cei ce ne-au dat nume”. Cu totul și cu totul altceva !
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Nu v-a fost frică să renunțați la renumele pe care îl aveați deja? Era, totuși, riscant să deviați de la drumul comod, care vi se așternea în față.
Nicu COVACI: Comod e un cuvânt din afara vocabularului nostru. PHOENIX e incomod, și fără risc nu există! Tocmai asta e ideea cenușei care se încheagă mereu în forme noi, ideea de a te reinventa mereu. Dovadă că n-am căzut în gol este faptul că ne-am propulsat instantaneu pe o treaptă superioară noul disc. Parcă locul acela ne așteptase pe noi.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: A urmat etapa voastră cea mai de succes. Ca printr-un miracol, cum bine spune titlul altui disc, fluierul a înmugurit. Ai început să compui melodii proprii, febril. Ai peste 200 de titluri proprii la activ. Cum procedezi când compui? Cu ce începi?
Nicu COVACI: Întotdeauna cu melodia. Textul vine abia după aceea; recunosc că am și am avut noroc de textieri foarte buni. Pentru mine însă, melodia primează. Vreau ca muzica mea, la fel ca tablourile mele, să degaje o energie enormă. Eu sunt de părere că materia nu există. Există doar energie, care îmbracă diverse forme. Piatra, stânca, pomul, totul este energie, totul este viață. Asta mă fascinează pe mine, energia și forța, și vreau să exprim această impresie. Cântecele te fac vesel sau te fac trist, dar rămâi cu ceva. Ele trebuie să vină spre tine, să nu fie doar o bârâială, o curgere de sunete, plăcute urechii. Vreau teme clare, identificabile, care transmit o stare. La un moment dat am cântat împreună cu Gheorghe Zamfir pe scenă. Uite, mi se face pielea găinii și acum: sunetele s-au îmbinat într-o armonie nemaipomenită, muzica aceea nu a avut nevoie de cuvinte. Toată sala era înmărmurită, vrăjită. Aceeasta este muzica, un limbaj universal. Ceea ce dăm ne interesează. Nu contează cine suntem noi. Oricine ni se poate alătura, câtă vreme face muzică bună. Mie nu mi-e frică de nimeni. Spun „Hai, cântă cu mine, te încurajez. Cântăm împreună!” Noi gândim în dimensiuni mari, nu avem orgolii de trupă elitistă, nici complexe de inferioritate. Numai cine are valoare reală rezistă alături de noi peste timp. Vârsta nu contează.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Și textul, ce sens mai are atunci?
Nicu COVACI: El vine să coloreze, să sugereze, să întărească sugestia. Să nuanțeze și să completeze întregul, la fel ca prezența scenică. Mimica, gesturile, dansul, au la rândul lor un cuvânt de spus.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Da, mesajul pe care-l transmiteți are și el un rol. Legat de coerență și verticalitate, îmi amintesc că l-ai criticat pe unul dintre foștii soliști, pe motiv că zâmbea inclusiv în timp ce cânta textele dramatice.
Nicu COVACI: Așa este, nu poți să fii candid, din dorința de a plăcea publicului, când tu cânți despre asuprire și revoltă, despre luptă și vărsare de sânge. Asta denotă că nu știi ce faci, ești pe dinafară.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Sunt artiști care se feresc cu îndârjire de orice atingere cu realitatea palpabilă, considerând arta ca fiind ceva situat în afara realității cotidiene. Ei susțin că arta nu ar avea nevoie de mesaj. Din câte știu, tu faci parte din tabăra celor care au convingeri diametral opuse: arta, după tine, implică un mesaj.
Nicu COVACI: Arta este născută din mesaj. Abia în momentul în care s-a comercializat, începe să se ferească lumea de mesaj. Pentru că arta are putere. Ascultă un Beethoven: te prăbușeșete de-a dreptul! Prin artă putem face oamenii să-și smulgă părul din cap, pot fi provocați și la violență. Dar noi asta nu vrem, nu ne-am propus așa ceva niciodată. Ideea este că putem modela lumea, o putem face mai bună. Ea conferă forță celor care au curaj. Textele cântecelor noastre vorbesc de la sine…
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Iar muzica voastră, după atâta timp, nu se demodează. Soundul PHOENIX e unic, dar îl modulați, vă place experimentul, interdisciplinaritatea. Sunteți zeii incontestabili ai rockului românesc, dar rockul nu vă limitează. Ce stil de muzică asculți cu drag în clipele de repaos creator?
Nicu COVACI: Poate te va surprinde, dar mie îmi place muzica bună. Punct. Dacă e bună, nu mă orientez după stil. Aici, în Spania, ascult și flamenco, și alte genuri. Muzica bună nu e ceva compartimentat artificial, e un tot armonios care îți dă un sentiment…
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Legat de prezența scenică, știu că ați invitat adesea dansatori, interpreți și artiști din domenii artistice diverse, ați încurajat interferențele dintre arte. Nu v-ați închis ermetic, nu v-ați considerat un cerc închis. În afară de concertul împreună cu Gheoghe Zamfir, care dintre colaborările scenice au fost cele mai reușite, după părerea ta?
Nicu COVACI: Colaborarea cu dubașii din Brănești e de legendă. Răsunau munții de sunetul aproape ritualic al tobelor lor! Concertul cu ei a fost ceva inegalabil, ca de pe altă lume. Costumele lor populare au conferit scenei un aer mistic, ancestral. Asta a fost cândva, în anii șaptezeci. Am cântat și împreună cu vestitul cor MADRIGAL!!! Mai recent, electrizantă este prezența scenică a trupei în componența modernă. S-au perindat prin formație aproape o sută de muzicieni. Mereu am fost deschiși noului. Violonista de acum e nemaipomenită. În timp ce cântă, se învârte ca o morișcă, sare-n sală, se plimbă prin public, saltă, execută un adevărat dans al ielelor, dar nu-i scapă nimic, nu greșește un ton. Am luat și bătrâni și copiii. Maiestuoasă a fost, de exemplu, și colaborarea cu Orchestra Simfonică din Timișoara, cooptată la realizarea discului „Symphoenix”. Într-un cuvânt, avem la ce privi cu mândrie înapoi, dar și înainte.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Pentru că pomenești solista, când anume mai exact v-ați decis să întrerupeți tradiția pur masculină a grupului, acceptând o „Mândră” în rândurile voastre?
Nicu COVACI: De ce nu?! Decizia a venit de la sine. Aveam nevoie de vioară, Manni Neumann mă trădase și plecase. Fiind soția basistului nostru, am ascultat-o pe „fata cu părul verde” (chiar așa arată în lumina reflectoarelor!) și ne-am dat seama că ne aduce un progres muzical de neegalat. Dealtfel toate deciziile de cooptare în echipă se bazează pe principiul muzical. Solistul actual are o voce atât de bună, încât poate să spargă prin vibrație un pahar, dacă ține tonul. Iar toboșarul pe care l-am descoperit pe când avea 14 ani, acum e major, a rămas genial. Din păcate, criteriul valorii se cam rătăcește în capitalism.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Oare frâna asta pandemică nu e cumva o șansă să ne revenim, să ne reorientăm spre valori mai perene?
Nicu COVACI: Problema este educația. Omul nu este decât ceea ce știe, copilul nu este decât ceea ce l-ai învățat. Azi, tu nu ai voie să mai educi un copil, pentru că, pasămite, îi strici personalitatea. Păi personalitatea se clădește prin informație și educație! Temperamentul, eventual, se moștenește. Deci oamenii de astăzi, care nu învață nimic, pot fi conduși și manipulați oricând și oriunde.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Dar muzică bună se mai face…
Nicu COVACI: Păi talentul există în continuare. Sensibilitatea a rămas, dar e canalizată greșit. Tineri care fac muzică bună sunt și astăzi, dar sunt debusolați, le lipsește orientarea. Sunt obligați să facă ce se cere: investiții mici, câștiguri mari. Mercantilism!
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Și voi ați câștigat cândva enorm de mulți bani, chiar dacă aspectul material a fost mai degrabă un „efect colateral”. Concertele voastre au fost dintotdeauna de-a dreptul electrizante. Pentru tine, care dintre ele este cel mai memorabil?
Nicu COVACI: Cel cu dubașii din Brănești, de la poalele cetăților dacice, din 1976, organizat în colaborare cu Cenaclul Flacăra de pe atunci. Veniseră zeci de mii de oameni, erau plini versanții de participanți la festival. În timp ce cântam pe scenă, am simțit un parfum îmbătător. Când am ridicat ochii, am văzut că înfloriseră ca la comandă pădurile de salcâm din jurul nostru. A fost ca un cadou ceresc. Până astăzi sunt convins că muzica nu a fost străină de acea izbucnire bruscă a sevelor naturii. Vorbesc aici despre fenomenul de rezonanță. În momentul în care tu cânți și cinci mii de oameni încep să plângă, înseamnă că ai transmis ceva. Eu emit doar energie. Sunetul organizează energia și o transformă în vibrație, apoi omul din public o recepționează prin emoție. E o mare satisfacție. Tu faci un efort mare. Pleci acasă mai încărcat decât ai venit. Oamenii vin flămânzi la concert. Ca solist, simți asta atunci când părăsești scena. Energia cu care se încarcă publicul ți se transmite și te face euforic. E un miracol.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Etapa „Cenaclului pletoșilor”, sub conducerea controversatului Adrian Păunescu, cu toate excesele și implicațiile ei politice, rămâne un pion de bază al biografiei PHOENIX. Bardul Păunescu v-a creionat un portret destul de realist: „Ei nu fac muzică pentru că se face muzică în lume, ci pentru că acesta este felul lor de a fi. Educând încet, încet, publicul într-acolo unde și-a educat propria vocație, spre o muzică plină de sens, de energie și tandrețe, Phoenix poate fi considerată, cred, fără nici o exagerare, realitatea cea mai clară a tinerei noastre muzici”, a spus cândva. Dădeați concerte peste concerte, erați adulați. Ce amintiri ai din perioada aceea?
Nicu COVACI: Eram pe culmile succesului în anii șaizeci – șaptezeci. Și da, câștigam mulți bani, enorm pentru niște tineri ca noi. Țin minte că uneori circulam de trei ori pe zi cu avionul între Timișoara la București. Luam prânzul la Ambasador, ne întorceam la Timișoara, iar seara eram iar în București, cinam la Lido. Eram singurii pasageri, jucam fotbal în avion. Nu eram decât noi și doi securiști, unul în față și unul în spate. Țineam concert după concert, eram nebuni, frumoși, bogați. A fost o epocă de efervescență nemaipomenită, elanul de atunci e neștirbit până astăzi, rămâne în suflet.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Ai vorbit despre concertul cel mai drag. Dar din afara scenei, care „amintire PHOENIX” te-a marcat cel mai tare?
Nicu Covaci: Incontestabil aventura fugii din țară, cu băieții ascunși în boxe. Dacă ne prindeau grănicerii, carcera cea mai cruntă ne-ar fi fost sortită, sau ne împușcau. Îmi dau lacrimile și acum când mă gândesc la dramatismul acelei nebunești incursiuni în noapte. Sunt atât de multe de spus despre acel moment, încât s-ar putea scrie o carte separată, sau poate face cineva un film. Păcat că nu avem aici loc pentru a intra în detalii. Cine dorește, poate să citească epopeea în cele două volume autobiografice publicate de mine în România.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Aceeași editură, Integral, ți-a publicat recent și un album de artă. Puțini știu că ai studiat artele plastice. Citez caracterizarea pe care ți-o face acolo editorul, Costel Postolache: „Dincolo de toate, Phoenix înseamnă omul, singurul care, vreme de aproape șaizeci de ani, a tras la jugul unui car cu iluzii. Compozitor, textier, aranjor, manager, lider necontestat, Nicolae Covaci este Phoenix. O personalitate excepțională, un artist cu anvergură renascentistă, muzician, pictor, sculptor, poet, Nicolae Covaci este, a fost și va fi spiritus rector al formației Phoenix.” Mă folosesc de cuvintele sale și te întreb: ce greutăți porți în carul cu iluzii acum, în plină pandemie, când formația e despărțită, condamnată la izolarea atât de dăunătoare nouă, tuturor?
Nicu COVACI: Nu mă las, chiar dacă sunt trist, foarte trist, pentru tot ce se întâmplă acum în lume. Nu mi-e rușine să recunosc că aproape zilnic am câte un moment în care pur și simplu mă podidesc lacrimile. Din cele 17 concerte pe care Raluca Talasma, managerul nostru foarte activ, ni le programase din martie până în mai anul trecut, doar două am putut ține, în august, în condiții foarte restrictive. Cultura este prima sacrificată pe altarul aceste crize ucigătoare. Dar nu mă las, am scos recent un disc, beneficiind de sprijinul financiar al unui generos sponsor de la o mare firmă din Germania, Schenker. Acum lucrez la un proiect nou, o carte pe care dorim s-o publicăm anul acesta, ca să punctăm aniversarea celor 60 de ani de existență.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: O creație literară, sau un album de artă?
Nicu COVACI: Nici una nici alta. Mai bine, mai frumos: o carte cu partiturile noastre. Deja am început lucrul la ea împreună cu un prieten foarte bun și priceput, Razvan Mihai. Avem semnale pozitive de la un grup de editori, care intenționează să facă ceva deosebit, de înaltă clasă. Se pare că mesajul nostru de iubitori de țară reușește să sensibilizeze sufletele fanilor noștri, așa că ne-am decis să-i ajutăm să înțeleagă mai bine piesele și să le cânte. Pentru a asigura corectitudinea interpretării adăugăm un element inedit în acest domeniu: posibilitatea de a asculta melodiile înregistrate pe suport digital. De asemenea, prezentăm, desigur, textele originale, scrise corect, căci pericolul unei interpretări inexacte a existat și există în continuare. Cine va face efortul de a citi aceste partituri, se va bucura de o interpretare și înțelegere corectă a pieselor.
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Minunat. Abia aștept să țin în mână un exemplar propriu! Deci avem un motiv de a privi spre viitor cu speranță. Nu-i ușor să faci planuri în vremurile acestea de coșmar. Privind înainte, ce imagine vezi, legată de viitorul formației PHOENIX? Ce ți-ai dori tu să se întâmple cu ea?
Nicu COVACI: Mi-aș dori mult ca într-o bună zi, să stau așezat în public iar pe scenă să evolueze PHOENIX cel nou, tânăr și cu poftă de viață bombastică. Să mă atragă în vârtej atât de tare, încât să nu mai am nimic de adăugat. Atunci aș fi fericit, aș ști că a meritat efortul!
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Sunt sigură că asta se va întâmpla. Semne bune PHOENIX are, dacă îmi este permis să fac o profeție… Mare păcat că, din motive de spațiu, trebuie să ne oprim aici din conversație. Îți mulțumesc mult pentru amintirile evocate, pentru emoțiile pe care le-ai trezit din nou la viață. Cu ce cuvinte vrei să închei acest interviu?
Nicu COVACI: O parte din versurile cântecului „Fie să renască” îmi aparține. E vorba de refrenul din mijlocul piesei… Le consider definitorii, pentru mine sunt crez și imn deopotrivă, un fel de „Deșteaptă-te Române” îmbinat cu „Tatăl nostru”, în ideea de pasăre măiastră, pe care ne-am ales-o drept simbol. Mi se pare că se potrivesc perfect momentului actual:
„Fie să renască numai cel ce har
Are de-a renaște curățit prin jar,
Fie să renască Țara Românească
Astăzi ca și mâine, pururi și acum!”
———————————-
Interviu realizat de:
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Moraira, Spania
15 aprilie 2021
