Fără îndoială, evoluţia tehnologiilor a modificat întotdeauna comportamentul uman, iar aceste modificări produse permanent au, de altfel ca tot ce ne însoţeşte în viaţă, părţi bune, dar şi mai puţin bune. De la plugul de lemn al strămoşilor nu foarte îndepărtaţi, până la mijloacele tehnice de ieşire în spaţiul extra-atmosferic, de la opaiţul cu seu la mijloacele de iluminare cu leduri comandate prin voce, totul a fost şi este evoluţie tehnologică care produce nu numai efecte economice, ci şi modificări comportamentale cu implicaţii psiho-afective.
În ultimii ani se vorbeşte tot mai mult şi foarte justificat despre dispariţia scrisului de mână, devenit şi el destul de ineficient după ce au apărut felurite device-uri corespunzătoare, făcându-ne din ce în ce mai dependenţi de tastaturi, cele care nu numai că ne ajută enorm în comunicare, dar au dat şi un avânt de neconceput până acum creaţiei literare sau celei ştiinţifice.
Poate mulţi dintre noi nici nu-şi mai pot aminti ce însemna publicarea unei teze de doctorat sau a unei cărţi în urmă cu nu mai mult de douăzeci de ani, cu toate că şi în aceste cazuri trebuie să menţionăm efectele pozitive în context cu cele negative (furtul intelectual, impostura, submediocritatea unor scrieri ori plagiatul). Aceste tare morale sunt însă absolut specifice omului aşa că nu trebuie să le condamnăm fără să ne asumăm răspunderea!
Ce ar însemna însă dispariţia scrisului de mână dacă vom gândi în aceeaşi idee a antinomiilor? Pentru un răspuns mai complet consider că este bine să amintim unele lucruri referitoare la scrisul de mână din perspectivă istorică, deşi pentru unele idei nici legendele nu sunt lipsite de importanţă. Mai ales cele Biblice!
Aşadar, despre Tablele Legii (Tablele Legământului!), ambele variante (şi cea spartă, scrisă de Mâna Domnului pe muntele Sinai numit şi Horeb, dar şi cea întreagă, cioplită mai târziu de Moise şi rescrisă de Dumnezeu) fiind aşezate în Chivotul Legii, se poate afirma că au fost scrise de mână, deşi folosirea unor unelte, cel puţin în cazul lui Moise, este lesne de înţeles şi pe deplin asimilabilă modului în care (mai) folosim astăzi stiloul sau pixul. Şi este bine de făcut precizarea că la acea vreme scrisul era de foarte multă vreme cunoscut omenirii fiindcă, în conformitate cu dovezile istorice de până acum, scrisul apăruse cel puţin în Uruk (nedescifrat încă!) acolo unde s-au descoperit cele mai vechi tăbliţe scrise, cu mai bine de două mii de ani înainte de Moise. Nu putem să nu amintim însă că şi în Egipt, locul de naştere şi de formare a acestui mare conducător, tot cam în urmă cu aproximativ un mileniu, apăruse deja scrierea demotică, adică cea care folosea semne şi pentru sunete nu doar pentru imagini precum cea hieratică, folosită mai târziu doar pentru textele religioase.
Un alt caz deosebit de interesant şi prezentat tot în Biblii, este acela al regelui Baltazar (Belşaţar) care, pe când se afla la un ospăţ şi bea folosind vasele furate de tatăl său din templul din Ierusalim, a văzut cum o mână de foc a scris pe peretele sălii unde avea loc banchetul câteva cuvinte (de fapt litere), cele al căror înţeles doar profetul Daniil, cunoscător al regulilor scrierii ebraice, le-a putut descifra. Máne, Tékhel, Fáres (cântărit, numărat, împărțit), sentinţa judecăţii divine a devenit astfel şi pedeapsa cuvenită regelui pentru nelegiuirile sale. Cu toate imperfecţiunile sale istorice (Baltazar era doar prinţ moştenitor şi a fost ucis în somn de perşi, tatăl său Nabonid fiind cel detronat de Cirus al II-lea), povestea biblică aduce în faţa cititorului două aspecte foarte asemănătoare cu episodul de la muntele Sinai şi anume: scrisul unei mâini divine, dar şi reticenţa oamenilor cu privire la mesaj. Prin urmare, era un scris care nu putea fi înţeles decât de cei care aveau o iniţiere în acest domeniu. Ambele constatări vor face însă obiectul unei abordări ulterioare. Oricum, important este faptul că se vorbeşte despre scrisul de mână, o activitate care, lucru demonstrat de-a lungul istoriei, a produs prima şi cea mai importantă revoluţie în societatea umană, permiţând apariţia şi mai ales dezvoltarea conceptului de cultură, cel fără de care umanitatea nu ar fi putut evolua spre conceptul de societate şi ar fi rămas la cel numit grup sau chiar turmă.
Scrisul de mână este definit ca fiind acela realizat manual cu un instrument, de la pană la stilou sau de la daltă la pensulă, cum vedem în filmele chinezeşti, cele în care scrisul ţine loc şi de antrenament de luptă cu sabia. Stilurile scrisului de mână sunt foarte diferite, însă cert deosebite de arta caligrafiei, o activitate legată de scris, dar plasată la nivelul creaţiilor artistice.
Această activitate intelectuală, scrisul, are o importanţă deosebită pentru fiecare individ în parte, fiind unic şi specific persoanei, putând fi folosit şi în analiza unui profil psihologic sau a unor trăsături de caracter. De aceea vom constata că odată cu vârsta sau în cazul apariţiei unor boli scrisul se modifică uneori atât de mult încât devine ilizibil, pierzându-şi claritatea şi coerenţa, această maladie având propriul său nume: disgrafie.
Ce se va întâmpla însă în viitorul destul de apropiat şi chiar predictibil atunci când oamenii, în marea lor majoritate, nu vor mai scrie de mână, ci vor folosi doar tastaturile pentru a rezolva o sarcină care implică un mesaj scris? Şi poate că ar fi bine să corelăm această interogaţie cu observaţia firească asupra prezenţei în orice societate, dar mai ales în cele subdezvoltate economic, a numeroşi indivizi care, din diferite motive, dar mai ales de analfabetism, nu scriu de mână şi nici nu sunt preocupaţi de acest aspect al vieţii lor, un comportament devenit uneori, din păcate, tradiţional.
Un studiu realizat în Marea Britanie arată că o mare parte dintre adulţii acestei ţări au devenit aproape dependenţi de tastaturi pentru a comunica în scris, iar cei care au răspuns chestionarului nu mai scriseseră nimic de mână de şase săptămâni, în medie, şi atunci când au folosit scrisul de mână pe hârtie a fost doar în cazul unor scurte note menite să-i ajute la memorarea unor date necesare în viitorul apropiat (notiţe!).
Mai mult de jumătate dintre cei prinşi în acest studiu au recunoscut că scrisul lor de mână s-a deteriorat considerabil, mulţi admiţând că le este greu lor înşişi să înţeleagă ce au scris. Rezultatele conduc spre concluzia că în timp foarte scurt, un timp determinat de explozia mijloacelor de scris pe tastatură şi texte expediate spre destinatar tot în acest mod, generaţiile viitoare au toate şansele să devină complet dependente de tastaturi pentru a comunica în scris. Desigur la generalizarea unui asemenea comportament contribuie foarte mult şi ritmul vieţii civilizate, cel care impune o comunicare rapidă şi clară cu mai multe persoane simultan. Şi chiar dacă nu este uitat, faptul că scrisul de mână are o puternică încărcătură emoţională şi o certă valoare sentimentală (a se vedea diferenţa care se mai păstrează încă între o felicitare scrisă de mână şi una tipărită!) este sigur că paradigma este pe cale de a se estompa în faţa nevoilor de eficienţă, chiar dacă, strict în planul comunicării, putem considera că efectele sunt mai degrabă pozitive. Nici nu mai vorbim de faptul că tastatura şi ecranul îţi oferă posibilitatea de a corecta oricând ce ai scris fără ca acest lucru să lase urme inestetice pe text.
Dispariția treptată a scrisului de mână este vizibilă încă de la primele niveluri ale educației (tot mai multe scrisori către Moș Crăciun, provenite de la copii, au fost trimise prin e-mail!), până la nivelul universitar (în general este încurajată redactarea pe calculator chiar şi a lucrărilor de examen), dar nu trebuie atribuită exclusiv tinerilor. Nici adulţii, inclusiv aceia care în tinereţe nu au avut alte mijloace de scris decât tocul sau tăbliţa cu tibişir, folosesc acum, ai putea spune cu voluptate, scrisul pe ecran cu ajutorul tastaturii, transformându-se în adevărate modele pentru urmaşi. Ce-i drept este şi mult mai comod, mai ales pentru cei care au trăit vremurile când pentru a scrie un text sau chiar pentru exerciţiile de linioare şi bastonaşe din prima clasă trebuia să scoţi călimara, să verifici dacă tocul are o peniţă bună, dacă hârtia nu suge cerneala şi apoi să trudeşti din greu pentru fiecare semn care apărea pe caiet, fiecare deosebit de altul, totul, de regulă, cu limba scoasă de efort! Şi cu grija enormă ca nu cumva să verşi călimara ori să faci „purceluşi” (petele de cerneală de pe suprafaţa de scris!).
Cu toate acestea specialiștii atrag atenția că eficienţa şi lejeritatea scrisului cu tastatură nu este o simplă manifestare benefică a progresului fără efecte majore asupra intelectului. În contrast, scrisul de mână dezvoltă capacitatea de „a crea o imagine mentală a lumii și evenimentelor descrise”, lucru pe care redactarea digitală, dar mai ales procesul de copy-paste nu-l mai poate realiza. Așa se explică de ce copiii care sunt lăsați și chiar încurajați să deseneze, să mâzgălească sau să picteze, chiar dacă, deseori, suprafaţa aleasă este nisipul unei plaje sunt, de regulă, mai bine dezvoltați intelectual, mai creativi. Explicația ar fi că exercițiul scrisului manual activează o anumită zonă din creier și stimulează atât dezvoltarea cognitivă, cât și pe cea fizică, pentru că dezvoltă coordonarea mişcărilor fina ale mâinii, simțul ritmului și postura corpului.
Pentru că într-adevăr scrisul este o activitate manuală, iar exersarea acestuia determină în modul cel mai firesc cu putinţă dezvoltarea unei structuri neuronale specifice în creier. Cum nu voi folosi, din motive justificate, formula: inventarea scrisului, consider că respectiva zonă din creier numită centrul scrierii este prezentă încă înainte ca omul să cunoască scrisul, ea aflându-se şi la analfabeţi. Dar există şi o relaţie directă cu această activitate, centrul dezvoltându-se sau regresând funcţie de folosirea mâinii ca instrument principal al scrierii.
Se poate observa destul de simplu faptul că pe măsură ce scriem sau desenăm mai puţin nu doar mâna „tremură”, dar nici centrul de comandă nu mai poate gestiona eficient o activitate care cu un timp în urmă părea cel mai firesc lucru cu putinţă. Cei care fac zilnic exerciţii de scriere sau desen nu au nici o problemă de realizare a ceea ce doresc, însă cei care, din diferite motive, suferă de o afectare cerebrală, chiar dacă fac exerciţii zilnice de scriere ori desen rezultatele nu sunt deloc la înălţimea celor anterioare. Prin urmare, consider că există o legătură de funcţionalitate cu feedback pozitiv între centrul scrisului din creier şi capabilităţilor mâinii de a executa mişcările necesare.
Există desigur şi un studiu aparţinând caligrafului şi expertului grafolog dr. Marc Seifer, cel care spune, în deplină cunoştinţă de cauză, că scrisul de mână este relaxant şi te îndeamnă la introspecţie fiind benefic pentru combaterea deficitului de atenţie deoarece coordonează cele două emisfere ale creierului. Tot el afirmă că în procesul de învăţare, copilul care scrie de mână litere, cuvinte, apoi propoziţii şi fraze îşi antrenează mai bine creierul decât atunci când învaţă folosind tehnologiile de scris, deoarece el este concentrat asupra textului scris, iar regiunile din creier responsabile de gândire, memorie şi limbaj sunt activate, implicând în acest proces complex şi creativitatea.
Şi neurologul Damian Popescu este de părere că: „Pierderea abilităţii de a scrie de mână duce la nişte modificări în arhitectura creierului, a limbajului, la nivelul memoriei, dar şi la nivelul fluenţei verbale”. Fenomen de altfel destul de uşor observabil atunci când este deschis un front conversaţional cu tineri preocupaţi excesiv de universul virtual.
Se poate concluziona că scrisul de mână este vital în dezvoltarea unei diversități de aptitudini umane, incluzând atenția, concentrarea, memoria, organizarea și metodologia. Scrisul fiind un precursor al învățării favorizează dezvoltarea psihomotorie esențială asociată cu această activitate, iar copiii, atunci când renunţă la el, sunt mai puțin capabili să-şi fixeze în memorie subiectele și materialul lecțiilor.
Din păcate, cu mult înainte de pierderea abilităţilor scrisului de mână cu tot cortegiul adiacent, se va pierde şi caligrafia, acea activitate care duce scrisul de mână în zona artelor vizuale. Deşi am fi tentaţi să credem că, în context, nici nu ar fi o mare pierdere, nu ar trebui să uităm că orice formă de artă ajunsă în uitare este o pierdere a societăţii în ansamblul ei, de regulă pentru totdeauna, prin urmare o absenţă din patrimoniul cultural universal. Şi, cu toate că reţelele ne oferă nenumărate variante caligrafice ale scrisului de mână, pierderea regulilor şi a rafinamentelor legate de arta caligrafiei vor deveni irecuperabile. Exact aşa cum sunt în prezent imposibil de reprodus manual acele opere de artă caligrafică apărute prin truda unor anonimi care toată viaţa lucrau în condiţii greu de închipuit, în mânăstiri, la lumina lumânărilor, fără ochelari, dar în urma lor au rămas cărţi (codex-uri) pe care le putem considera capodopere ale artelor scrisului de mână.
Consider însă că vom avea o perspectivă mai aprofundată referitoare la dimensiunea reală a pierderilor omenirii atunci când scrisul de mână va deveni doar o amintire, dacă ne propunem o intersectare, chiar superficială, cu istoria scrisului.
În principiu, istoria didactică, dând deoparte o serie de dovezi, inclusiv celebrele tăbliţe de la Tărtăria, precum şi informaţiile despre scris pe care le avem din zonele îndepărtate cultural de Europa, de exemplu, China, Japonia sau Coreea, ne învaţă că locul naşterii scrisului este zona Mesopotamiei, respectiv Sumerul. Sistemul de scriere dezvoltat de vechii sumerieni, respectiv scrierea cuneiformă, este plasat ca apariţie între 3500 și 3100 î.Hr. Modalitatea lor de scriere consta în adâncituri în formă de cuie, săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă. În principiu putem vorbi despre un singur semn care combinat cu el însuşi formează un foarte interesant alfabet cu care sumerienii puteau face socoteli, dar şi lăsa moştenire o uriaşă informaţie de tip cultural precum epopeea lui Ghilgameş, considerată cea mai veche scriere literară a umanităţii (mileniul al III-lea î.e.n.). Celebrele tăbliţe de la Tărtăria, cultura Turdaș – Vinča, sunt considerate anterioare scrierii cuneiforme (circa 5.500 î.e.n.)
Desigur toate aceste aprecieri nu iau în consideraţie informaţiile despre scrierile Orientului Îndepărtat ci se rezumă, destul de arogant, doar la spaţiul cultural european, deşi surprizele acelui spaţiu extrem-oriental pot fi unele dintre cele mai neaşteptate.
Nu am folosit în text ideea de inventare sau descoperire a scrisului deoarece, studiind diferite modalităţi de scriere (alfabete) această aserţiune pare discutabilă. Dacă am lua în consideraţie numai alfabetele fonetice „inventarea” lor de către oameni pare cât se poate de plauzibilă şi logică. Numai că atât legendele cât şi complexitatea unor tipuri de alfabete poate duce şi la construirea altor ipoteze de lucru.
Dicţionarele menţionează că un alfabet este un gen de manuscris segmentat la nivelul fonemului – adică are litere/însemne separate pentru sunete individuale și nu pentru unități mai mari, cum ar fi silabele sau cuvintele. Lucrurile par simple, însă în practică există alfabete, deci sisteme de consemnare a cuvintelor pe un suport (piatră, coajă de copac, papirus, pergament, tăbliţă de ceramică, hârtie, etc…) atât de complicate pentru noi, cei obişnuiţi cu alfabetele fonetice, încât par ilogice şi chiar lipsite de pragmatism.
Se consideră că primul alfabet funcţional a fost creat de fenicieni, navigatori şi comercianți care aveau nevoie de un sistem flexibil de înregistrare, influenţat desigur de scrierea sumeriană şi de cea egipteană, însă foarte diferit de acestea întrucât avea un alt scop şi anume facilitarea tranzacţiilor comerciale. Desigur această categorisire este una mult ulterioară, aşa că motivele pot fi şi de altă natură decât cele prezentate de istorici.
Mult mai fascinantele hieroglife egiptene par a avea o cu totul altă idee de bază, ele fiind structurate încă de la apariția lor într-un sistem lingvistic ce alătură ideograma (semnul-cuvânt) și imaginea fonetică (semnul-sunet). Chiar dacă a existat un număr relativ mic de semne alfabetice, suficiente pentru a scrie orice, nu au fost folosite pentru crearea unui alfabet propriu-zis.
Un alt alfabet cu o mare vechime, alfabetul ebraic, este format din seria de litere folosite în limba ebraică. Acesta este considerat un abjad, conținând exclusiv consoane, douăzeci şi două la număr, fiecare având o triplă semnificație: un singur semn grafic reprezentă un sunet, un număr, dar și o idee. Acestea se scriu de la dreapta la stânga, fiind specifice mai multor limbi, inclusiv limba ebraică modernă, ivrit, limba idiș și ladino. Literele nu au forme majuscule. Nu sunt folosite în ebraica veche semnele de punctuaţie, iar singura vocală, Alef, este mai mult un concept (extrem de complex) decât o literă.
Alfabetul tradiţional coreean, Hangul, este unul dintre cele mai complicate pentru înţelegerea noastră, a celor obişnuiţi cu logica alfabetelor fonetice. El are nouăsprezece consoane şi douăzeci şi una de vocale care în scriere se grupează pe blocuri formate din două până la şase litere conţinând cel puţin o vocală sau cel puţin o consoană, iar fiecare cuvânt constă din mai multe silabe, deci mai multe blocuri. Se consideră că scrisul coreean conţine 11.172 de blocuri. Cu alte cuvinte, pentru noi europenii este un adevărat coşmar!
Nici cu scrierea japoneză lucrurile nu sunt mai simple, întrucât limba are foarte multe cuvinte omofone fiind destul de săracă în silabe. Astfel, chiar şi pentru un japonez este greu de înţeles care este adevărata semnificaţie a unui cuvânt şi de aceea ei folosesc de multe ori degetul arătător pentru a „scrie” în palmă sau în aer semnul kanji al cuvântului. În afară de acest aspect în Japonia există două feluri de scriere: Hiragana, care apare cam prin secolul al IX-lea şi prin evoluţie are un semn pentru fiecare silabă, dar şi Kana, scrisul folosit de poeţii de la curte când au început să folosească semnele chinezeşti, însă numai pentru pronunţie, considerând că acest lucru creea efecte artistice deosebite în poeziile lor. Destul de greu de înţeles pentru gândirea europeană care a mers pe simplificare pentru mai multă eficienţă comunicaţională!
Cât despre scrierea chineză merită să amintim faptul că în anul 1954 a fost nevoie de o legislaţie fermă pentru simplificarea scrisului, legislaţie care a avut ca rezultat alfabetizarea în masă a populaţiei. Fără îndoială, acest fenomen a contribuit semnificativ în anii imediat următori la avântul economic al ţării şi, pentru prima oară în istoria sa multimilenară, prosperitatea a eliminat sărăcia endemică a uriaşei ţări asiatice.
Să amintim şi faptul că sistemul de scriere tradiţional care a apărut pe la sfârşitul dinastiei Han (206 î.e.n.-220 e.n.) este folosit mai ales de chinezii aflaţi în afara Chinei continentale şi că un chinez cult recunoaşte aproximativ şase-şapte mii de semne, însă pentru a citi un ziar ai nevoie de cunoaşterea a mai mult de trei mii de semne. Dicţionarul de bază Kangxi conţine peste patruzeci de mii de semne, dar mai puţin de zece mii sunt folosite în mod obişnuit. Devine astfel de înţeles de ce pe harta nivelului de inteligenţă planetară japonezii şi chinezii se plasează pe locuri fruntaşe.
Interesant este însă că mai toate culturile vechi fac referiri explicite şi insistente asupra faptului că scrierea le-a fost dată (inspirată) de zei. Basoreliefurile babiloniene, stelele egiptene, legendele chinezeşti şi japoneze sugerează acest fapt cu o mândrie absolut justificată. Mai mult, stela Codului lui Hammurabi, reprodusă în mai multe exemplare, dintre care unele se află în muzee de prestigiu ale lumii, îl arată pe rege primind codul juridic din mâna zeului Samash, zeul soarelui şi al justiţiei.
Nu se poate să nu luăm în seamă faptul că aceste reprezentări sau trimiteri către zei ar putea fi doar metafore menite să sublinieze importanţa scrisului, respectiv a codului juridic. Dar evocarea Biblică a evenimentului Tablelor Legii are o şi mai mare putere de a ne convinge că apariţia scrisului în istoria omenirii, alături de influenţa pe care acesta o are în dinamica dezvoltării sociale, poate implica cel puţin o moştenire lăsată de străvechile civilizaţii anterioare, acelea despre care avem informaţii că aveau un surprinzător nivel de dezvoltare tehnologică, însă nu aşa cum percepem noi acum acest concept, dar şi că au dispărut în urma unor cataclisme planetare. Personal nu neg nici intervenţia a ceea ce numim divinităţi pentru că aşa erau considerate în acele vremuri de la începuturile civilizaţiei actuale fiinţele despre care ştim că s-au manifestat în contact cu civilizaţiile antice.
Episodul Tablelor Legii are însă mai multe semnificații majore. Coborârea lui Moise de pe munte este posibil să fi produs şi multă nedumerire în rândurile poporului răzvrătit deoarece, aşa cum relatează tradiţia biblică, tablele erau scrise de mâna Domnului, dar într-o grafie cel mai probabil necunoscută. Mai ales că, până atunci, este de crezut că evreii folosiseră scrierea cuneiformă deoarece proveneau din Ur, oraş aparţinând culturii sumeriene, iar mai târziu, în Egipt, este firesc să gândim aşa, folosiseră sistemul de scriere demotic, acesta fiind accesibil maselor largi, dar şi foarte funcţional, inclusiv pentru activităţile comerciale. Scrisul de pe Tablele Legii era configurat însă în ceea ce mai târziu se va numi ebraică. Moise, un conducător de excepţie, îşi propunea astfel să folosească o nouă scriere (să nu uităm, inspirată de Dumnezeu!), fiindcă a considerat acest lucru extrem de important pentru a creea o nouă şi puternică identitate poporului său, cel care avusese tendinţa de a-şi pierde personalitatea şi moştenirea culturală în lunga perioadă de timp petrecută în Egipt. Cert este că înainte de acest eveniment nu există dovezi ale unei scrieri cu caractere ebraice, un alfabet destul de complicat chiar şi în zilele noastre, însă păstrat cu sfinţenie deoarece se consideră că limba ebraică este limba în care Dumnezeu a vorbit cu oamenii. Aşa se face că această limbă, păstrată ca atare peste milenii, este în prezent singura limbă antică rămasă încă funcţională.
Desigur ipoteza unei moşteniri în ceea ce priveşte scrisul sau chiar o intervenţie divină care ar transforma acest act într-un har ar putea fi doar atât: o simplă idee bazată pe interpretarea unor legende, scrieri sau informaţii care circulă pe diferite reţele mai mult sau mai puţin argumentate ştiinţific. Numai că, dacă luăm în consideraţie faptul că scrisul, rămas vreme de milenii la stadiul de activitate manuală, este forţa motrice care a dus societatea umană, în ansamblul său, la performanţele tehnice şi culturale ale prezentului, ne putem întreba dacă nu cumva pierderea acestei abilităţi exersate în milenii ar putea avea efecte greu de anticipat.
Se poate afirma că unele zone ale Terrei, cele plasate acum în infamanta poziţie de ţări aparţinând lumii a III-a, vor păstra scrisul de mână cu întreaga sa forţă de mobilizare a potenţelor intelectuale având ca efect direct progresul societăţii, pe când regiunile considerate acum tehnologizate vor cunoaşte declinul indus exact de acest fenomen, cel despre care Einstein spunea că odată cu dezvoltarea lui ar creea şi o lume a stupidităţii, o lume a celor care încep să depindă din ce în ce mai mult de tehnologii avansate.
Şi astfel, având în vedere nivelul actual de civilizaţie tehnologică extrem de diversificat la nivel planetar, nu avem dreptul să ignorăm o posibilă pierdere a unei moşteniri responsabilă de ceea ce am devenit astăzi.
———————————
Mihai BATOG-BUJENIȚĂ
Iași, 7 septembrie 2021
