NAVIGÂND HOȚEȘTE PRIN BĂLȚI DE LUMINĂ
Pe ulița cuvântului am intrat timid, în gimnaziul rural. Nu debordam de originalitate, ci alunecam banal în lirism, ca orice puber sedus de nurii înmuguriți în trupurile de fetișcane, ce fremătau inocent în curtea școlii bună parte din an. Vara, în Țara de Sus a Moldovei, pe malurile iazurilor și ale râurilor vegheate voluptuos de pânza ierburilor, tulburarea pe care mi-o produceau coapsele de gazelă, cu și (mai) fără costum de baie, genera rudimentar o ploaie de versuri… Trăiam plenar arșița din lăuntru-mi și-mi ostoiam focul erosului doar în astfel de forme artistice, măcar că, privind retrospectiv, șansa de a culege fructe oprite de bariere sociale, adesea ipocrite, mi-ar fi surâs fără mari bătăi de cap. Dar, probabil, petrecându-se devreme, ar fi potențat hedonismul, fără putința de a coborî în substanța interioară, ca temei întru creația literară…
Părinții, cu precădere Mama, mi-au modelat pașii spre învățare, percepută onest ca fiind unica măsură a reușitei în Viață. Erau încântați când, la sfârșitul primului an de școală, citeam „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu. Mai târziu însă, în ultimii ani de gimnaziu, nu gustau defel faptul că neglijam supărător matematica, fizica ori chimia, iar metresa ispititoare, literatura, își dezlega nerușinat fluidele, devorându-mă iremediabil…
Profesorii, cel mai adesea salahori dedicați meseriei, oameni de ispravă pentru care am toată considerația, mi-au sădit o anume rigoare a efortului creator, însă natura mea năvalnică, nonconformistă și liberă arareori s-a circumscris mecanicii propuse. Mentori – în afară de Mama, căreia nu prea i-am urmat sugestiile, însă, undeva în adâncuri, grație ei mi-au germinat rotund niște semințe – n-aș zice c-am avut, însă, fără să-mi fi propus, am cules de la fiecare individ câte ceva. Nu întâmplător, de fiece dată când vorbesc cu cineva nu privesc cretinoid pe munte, ci analizez fizionomia persoanei pentru a o încadra într-un tipar, aproximativ, din lumea necuvântătoarelor, conferind astfel psihologie unor forme de viață care exclud componenta umană. Întâlnesc astfel printre semeni o serie întreagă de vertebrate și nevertebrate, unele plutesc în mătasea norilor, altele spintecă uscatul ori adâncul mărilor… Portretul se modifică uneori radical, într-un joc din categoria aparență și esență, apoi universul studiat se comprimă și intervine reevaluarea instrumentelor, ce-au condus spre diverse concluzii, care, în final, devin sursă vie în taina scrisului. E fascinant, de pildă, printre oameni să descoperi hiena, bivolul, boul sau vita de povară, șacalul, leul, leopardul, vulpea, căprioara, mistrețul, viezurele, ursul, ariciul, șarpele, șopârla, uliul, porumbelul, delfinul, caracatița, libelula, (rar) albina… Forță și slăbiciune, viclenie și onestitate, efort și trândăvie, rapacitate și, uneori, generozitate, noblețe și simplitate, aroganță și frică – iată ce-am împrumutat și-am perfecționat noi, oamenii, de la formele de viață din jur. Detestam organic în adolescență omul de tip șobolan ori crocodil, pentru că primul săpa galerii în jurul tău, minându-ți orizontul, iar celălalt te sfârteca și te-nfuleca-n momentul în care te-avea la mână, dar, în timp, i-am înțeles, chiar dacă nu mi i-am dorit prin preajmă. Altă formă de supraviețuire nu cunosc cele două jivine! Firesc, de altfel, că doar n-om reuși să dirijăm bivolul să facă tumbe-n coroane de arbori – deși cred că s-ar găsi isteți care să-i testeze atari abilități – și nici tigri, care să pună la păstrare niscaiva boabe de cereale, capturate mănos dintr-un lan pârguit…
Osteneala mea pe-ale literaturii poteci mi-a conferit putința de a așeza piatră peste piatră în cetatea cărților, pornind, cum era natural, de la poveștile și basmele copilăriei. Am continuat cu povestirile istorice, care-au zămislit o anume aplecare spre rădăcinile poporului român și spre ramificațiile istoriei universale, creându-mi posibilitatea să-nțeleg, mai târziu, jocurile geostrategice și geopolitice din arena lumii, modul în care se conturează ori se sparg alianțele, sferele de influență și, în final, care sunt beneficiarii și victimele crizelor, conflictelor regionale și conflagrațiilor mondiale.
După o incursiune bogată în zona romanelor de aventuri – care, dincolo de simplitatea tematică, mi-au cristalizat și întărit ideea de curaj, spirit integru, consecvență – l-am descoperit pe Honore de Balzac. Era alt nivel, iar eu, începând cu vârsta de treisprezece ani mâncam pe pâine romanul realist. Când, la 15 ani ajunsesem căpitan – nu în romanul lui Jules Verne, ci într-un mod mai prozaic – prin achiziționarea unui roman rusesc, am înțeles însă diferența. ,,Donul liniștit” al scriitorului Mihail Șolohov, roman-fluviu care i-a adus romancierului Premiul Nobel pentru Literatură, intră în galeria prozei de nivel epocal. La vremea aceea – 16 ani – nu credeam că poate fi scris ceva mai adânc. Da, o carte uriașă!
La puțină vreme, la sugestia profesoarei de limba română, scriitoarea Maria Baciu, am citit „Procesul” lui Franz Kafka, apoi „Castelul”, „America”, volumul de nuvelistică al praghezului, unde și-acum mă simt prizonier în „Colonia penitenciară”… Existența mea, rostuită din acel moment, a rămas sub semnul lui Kafka. A fost ca o trezire, o iluminare, am înțeles brutal că omul, ca individ, este un pion prins într-un angrenaj social care-i contorsionează devenirea, amputându-i cinic Libertatea sub zodia Absurdului, marcă a unui iluzoriu Progres și Bine individual ori colectiv. Apoi, după o trecere izbăvitoare prin creațiile lui Jean-Paul Sartre și Albert Camus, mult mai târziu l-am descoperit pe George Orwell, scriitorul cel mai sudat de structura mea interioară, „1984” fiind romanul pe care l-am simțit ivit parcă sălbatic din sângele meu. O picanterie aici: într-un curs online agasant, care mi-a mâncat fără niciun beneficiu câteva luni din viață, ni s-a cerut să aducem în fața camerei obiectul din casă care ne reprezintă. Aproape jumătate dintre cei prezenți, mândri nevoie mare de statutul pe care li-l conferea diploma de licență, au prezentat telul și făcălețul, susținând cu argumente solide că idealul lor e să prăjiturească. Alții, mai întreprinzători, au optat pentru bormașină, aragaz, telefon, televizor, pernă, pat… Ultimii mi s-au părut mai șugubeți. Eu am ales „1984”! Nu e nici pe departe cel mai important roman pe care l-am citit, dar, în ceea ce mă privește, gradul de penetrare mi-a forfecat abisurile.
Pentru limpezirea orizontului sunt obligat să mai pedalez pe autostrada literaturii. M-au impresionat marii ruși, începând cu Aleksandr Pușkin – fondatorul literaturii ruse moderne –, continuând cu Ivan Turgheniev, Nikolai Gogol, Anton Cehov, pentru a ajunge la titanii Feodor Dostoievski și Lev Tolstoi – zeii literaturii universale. Tot ce-am citit, din ceea ce s-a scris, începând cu finalul secolului XIX până în prezent, a fost amprentat de pana lui ,,Tolstoievski”, cum plastic îl numea pe cel mai important prozator al lumii omul de cultură George Pruteanu. Monumente trecute în lumea umbrelor – precum Thomas Mann, William Faulkner, Ernest Hemingway, John Steinbeck, Wiliam Golding, Aldoux Huxley, Mihail Bulgakov, Alexandr Soljenițîn, Gabriel Gacia Marquez, Graham Greene, Pearl S. Buck, Dino Buzzati, Jose Saramago, Yukio Mishima și nenumărați alții, ori scriitori în viață, cu pană vie, imposibil de ignorat, cum ar fi J.M. Coetze, Andrei Makine, Evgheni Vodolazkin, Guzel Iahina, Mihail Șișkin, Ludmila Ulițkaia, Svetlana Aleksievici, Haruki Marakani, Michel Houellebecq, Pascal Bruckner, Ian McEwan, Mo Yan, Jiang Rong, Ngugi wa Thiong’o, Mario Vargas Llosa – s-au adăpat din izvoarele nesecate ale titanilor ruși. Nu e punct după scriitorul peruan, care, în ’90, când cumpăram carte la kilogram – una valoroasă, șapte doar maculatură! – m-a fulgerat cu „Războiul sfârșitului lumii”, „Conversație la catedrală” și „Orașul și câinii”. Mi-au scăpat alții, cu siguranță valoroși, însă cei menționați mi-au lăsat în adâncuri dâre de lumină și cărbuni aprinși, care, în simbioză cu textura individuală zidesc alte forme de rostire în patria cuvântului.
O notă discordantă cu literatura propusă a făcut-o, în toată creația sa, Charles Bukowski, scriitor american de origine germană. Aș fi putut să-l ignor, mai ales că nu-i prea gustat de fețele simandicoase, certate cu realismul murdar… Eu îi sunt prieten și, prin urmare, prefer să ies din ograda bunului simț, decât să-mi trădez o parte din ființă, având în vedere convergența instrumentelor folosite în descifrarea naturii umane, cu precădere a universului feminin! Vorbesc de FEMEIA de pretutindeni, LIBERĂ, nu doar de aceea cu moravuri specifice zonelor sordide, cum au titrat criticii literari de ocazie, descifrând superficial ori malițios opera lui Bukowski…
Am început să public diverse articole relativ târziu, la 35 de ani, în „Tribuna învățământului”, revistă etalon în domeniului Educației din România. Materialele aveau cu precădere conținut istoric, revelând evenimente majore ale Neamului Românesc, percepute însă dintr-o perspectivă nouă, nevalorizată încă de istorici. Nu aveam internet și, din acest motiv, era sărbătoare când mi se publica un articol. Astăzi mă și mir că, în redacție, se găseau oameni care să-mi copieze materialul trimis prin poștă, când înflorise deja tehnologia digitală.
După puțină vreme am descoperit Revista Luceafărul (luceafarul.net), iar posibilitatea de a mă desfășura degajat în templul cuvintelor găsise un teren fertil. Tematica abordată a fost vastă, de la analiza fără menajamente a trecutului și, mai ales, a prezentului, până la intrarea în zona nuvelisticii. În același timp, de mai bine de un deceniu, una dintre coordonatele vizate a fost evocarea vieții românilor nord-bucovineni și herțeni din Ucraina, precum și a celor din Republica Moldova. Împreună cu un jurnalist botoșănean dedicat, Gabriel Balașa, am făcut zeci de călătorii în Țara fagilor, pe urmele lui Ștefan cel Mare, în Codrii Cosminului, și ale lui Mihai Eminescu, în tărâmul magic al Cernăuțiului. Întâlnirea cu elita culturală din Nordul Bucovinei – profesori universitari, scriitori, istorici, sculptori cu reputație internațională, ignorați în România, instrumentiști care-au aureolat scenele lumii –, dar și cu oameni simpli, cu înțelepciune țărănească sănătoasă m-au adus mai aproape de jalea românilor din afara granițelor și m-au obligat ca prin cuvântul scris, dar și prin câteva apariții la posturi de televiziune și radio, să evidențiez trebuințele și aspirațiile fraților noștri din teritoriile smulse prin rapt în vara anului 1940.
Fac parte din categoria celor care-și trăiesc plenar existența pe Pământ și-s interesați de traiectoria acestuia. Scriu despre dinamica lumii, analizez pulsul geopolitic în ecuația geostrategică a timpului, fără să merg pe cărări bătătorite ori pe canalul trasat manipulator de presa aservită Puterii. Uneori plătesc cu șicane stupide pentru libertatea de a dezvălui găunoșenia decidenților, dar îmi asum în permanență actele și nu caut să intru în grațiile stăpânilor zilei. Îmi conserv fărâma de libertate în colțul de lume în care ființez și, chiar dacă-s obligat să port (uneori) zăbala socială pentru a supraviețui, nu-mi las pângărită de tot substanța interioară.
În viață am fost mai mereu un autodidact, măcar că cei din jur, în frunte cu Mama, trăgeau de mine înspre o albie placată cu siguranța zilei de mâine. Examenele importante, care mi-au adus o diplomă de licență și-un masterat pe linie de Educație, n-au fost rezultatul unei munci aplicate, ci s-au constituit într-o expresie a materializării unor cunoștințe, dobândite prin accesarea unor achiziții culturale, acumulate prin educația non-formală.
Sunt departe de a fi omul din top, căsătorit cu succesul. Nici măcar logodit nu mă știu decât arareori cu împlinirea. Cititorii, printre ei și scriitori, atâția câți sunt ori vor fi fost, au salutat uneori zestrea cuvintelor care mi-au crescut în tolbă. Unii, chiar dintre apropiați, mi-au mărturisit că modul de frazare este greu de urmărit, alții, care n-aveau niciun interes să mimeze vreun orgasm spiritual, mi-au transmis că abia așteaptă următorul material. Există și o a treia categorie – subțire ce-i drept, însă măgulitoare pentru truditorul întru cuvânt – care își încep ziua de muncă la birou… citindu-mi un articol. Am considerat că nu-i elegant să cer explicații, să nu sugrum „vraja nepătrunsului ascuns”, dar totuși, ținând cont că ecuația era devorată de prezențe feminine, pot să presupun că, astfel, digerau tainic absența…
Încet, dar sigur, toamna aceasta rotundă îmi amintește malefic de biruința sălășluirii pe Pământ vreme de jumătate de secol… Pentru mulți e vârsta marilor proiecte. Pe-ale mele s-a pus praf gros ori s-a volatilizat conținutul. A rămas unul, doar un singur țel, iar acela este punctul de rezistență care-mi furnizează energie întru rămânerea pe Pământ. Romanul la care lucrez – axul existenței mele – se naște greu, ghilotina imediatului îmi taie hălci groase din durată. Dar, dacă mă țin puterile, va prinde contur! Tot ce e până la el și, mai ales, după publicarea sa e un bonus generos. Inclusiv ceasul de voluptate, capturat hoțește în nopți aburinde…
————————-
Gruia COJOCARU
10 septembrie 2021
Lișna, Botoșani
