Un greier ce țârâie mă trezește din vis
și ochi-mi de om văd iepuri in zare,
Mascat de cântecul păsărilor sufletu-mi șoptește
să mă întind la pământ iar el sa mă împresoare în dragoste,
Să-mi fie surori rădăcinile copacilor,
trunchiurile frați în brațele cărora să-mi înalț privirea de liana,
Să respir adiere de vânt și să gust din liniștea serii.
Tot greierii mă vor adormi și atunci, învelită în așternut de frunze moi.
Iepuri jucăuși îmi vor sări prin pat
iar căprioarele îmi vor șopti la ureche răsăritul altei zile mâncându-mi din palma verdeață amăruie.
In brațele mele vor geme dureri,
la sânul meu vor dormi puiii pe ziuă,
picioarele-mi râuri vor deștepta primăveri,
să-i aduca pământului ofrandă de flori și de fluturi.
Eu voi fi atunci peste tot,
sub pasul sălbatic, sub aripi mărețe, în suflet de om,
în cărți mângâindu-mi copacii pe paginile cărora dorul se-neacă sub tușul cuvintelor amare.
Voi fi iubire și alintul noului născut,
reazemul durerii și cupa fericirii.
Voi fi, la fel și acum, în umbra îndoielii, în răsăritul speranței.
Pustiire
Au început din nou oamenii să caute
Pe cer, un semn divin, sătui de chin
Că s-a golit ulciorul cu dreptate
Si trage în balanță doar pelin.
Din lumea lor cea bună, nu mai e nimic
Credințele s-au năruit agale,
Mai fac mătănii și cruci ușor anemic
Inalță mulțumiri artificiale.
Ochii lor văd tot, la alții, rău
Si se-nrăiesc de răutatea lumii,
Iși iau profesii de călău
Si secera orbește printre inimi.
Cu văl pe ochi, se uită-n zare
Sperând că nu mai sunt dovezi,
Că nu mai sunt suflete care
Să ducă vorba în tărâm Dumnezeiesc.
Acolo, sus, nu e tocmeală
Si nici un fapt nu e ascuns,
Vom da în toate socoteală,
Ce le-am făcut și ce le-am spus.
Transcendență
Tu, care-ai trecut prin mrejele infernului
și-ai înțeles că viața-i doar aici,
mă porți pe brațele realității
să-mi demonstrezi că nu e nimic mai bun dincolo,
că viața merită trăită aici.
Imi șoptești în taină că aici suntem întregi
dar eu simt o parte din mine dincolo.
Mă cheamă cu ardoare,
cu dor,
cu o forță magnetică irezistibila.
Sunt amorțită,
am obosit să-i rezist,
mă ancorez superficial în obiceiuri pământești
chiar și acum când sunt la un pas să cad.
O simt ca pe o dualitate,
sunt aici dar sufletul mi-e acolo,
într-un loc fără nume dar pe care-l simt acasă.
In trecut, când am fost mai bine înfiptă în realitate,
mi-a fost mereu frică să-mi dau voie să simt partea asta eterică, nelumească.
O țin pentru mine, cu mici scăpări, și acum.
Când mă afund în liniște și-n intens
Și-o transă creatoare de dependență îmi acaparează trupul și sufletul,
Un orgasm de energie plăcut paralizantă,
Știu că sunt materie dar ma scufund în spirit
Acolo sunt și totuși nu sunt,
Sunt doar simțire, senzație, energie.
Plutesc și-mi văd sufletul vibrând albastru in irisul unui ochi.
Ana Maria Macra
