ADANCUL SETEI DE IUBIRE ÎN ROMANUL „BIANCA, PRINTRE CASTELE DE NISIP”

0
21

Nu este nimic pe lumea asta mai absorbit cu sete decât iubirea. Ne-am născut din iubire și suntem însetați de iubire. Ea este sublima lege a existenței noastre pe acest pământ stăruind a fi o temă inepuizabilă pentru toate artele. Poeziile și romanele relatând povestea veche, veșnic nouă a îndrăgostiților, au fost dintotdeauna apreciate pretutindeni, mai ales în rândul femeilor. Nu de puține ori emoția pe care acest gen de cărți o transmite e de-a dreptul răvășitoare.

Pe un astfel de teren a pășit cu succes romanciera româno-canadiană din frumosul Montreal, Mara Popescu Vasilca. Domnia Sa ne prezintă o incitantă magie a iubirii capabilă să ne răscolească viața. Scriitoare cu vocație, cu un izvor nesecat de noi valențe, s-a dedicat acestei teme cu câțiva ani în urmă. Stăpânită de o adevărată debordare a energiilor literare, ne mărturisește că acestea sunt „romanele pe care le scriu cu mult drag și pasiune” și că a plâns și s-a bucurat împreună cu personajele sale. Această efervescență a creației sale a dat viață unei colecții,  „Dragostea, arză-o-ar focul”, care include șase romane inedite publicate – „Vanda, între dorință și rațiune”, „Catia, gustul amar al trădării” „Nora, în căutarea identității”, „Paula, împlinire târzie” și  la care se adaugă și „Bianca, printre castele de nisip”. Despre aceste romane în care autoarea plasează feminismul în centrul atenției, subliniază în „Cuvânt către cititor”: „Când am început să public toate aceste romane ale căror titluri sunt cu nume de femei, am vrut să fie un omagiu pentru mame, surori, soții și, de ce nu, și pentru amante. Orice femeie se poate regăsi citind cu interes cum au reușit sau nu să-și trăiască parte din viață”. În același timp, trebuie remarcat că autoarea pune în valoare abilitatea femeii de a lua decizii care contribuie la succesul ei în viață. 

Deși iubirea e atemporală și omniprezentă, autoarea o aduce în zilele noastre desfășurându-se, în mare parte, pe tărâmul țării noastre în condițiile specifice acestor timpuri, oferind astfel mai mult interes. Deși marile probleme ale iubirii sunt aceleași dintotdeauna, autoarea îmbogățește această temă, căci Iubirea poate fi privită din infinite unghiuri de vedere, amintindu-ne că întâmplările și trăirile sunt tot atâtea câte ființe omenești sunt pe pământ, ba chiar sunt și multe trimiteri la dragostea și devotamentul necondiționat al unor animale.

Unele persoane consideră romanele de iubire că sunt siropoase, încărcate de dulcegării, deși se știe că în iubire nu există liniște. Romanele de dragoste au o arie mai largă de desfășurare a acțiunii decât cea a iubirii. Ele ne pot oferi o largă panoplie a tipologiilor umane, au capacitatea de a adânci înțelegerea despre oameni și a relațiilor interumane. Poveștile de dragoste cuprind toate tainele lumii. Găsim pagini de meditație adâncă, din care desprindem  lecții de învățat cu privire la cei din jur, comunicarea cu ei și întărirea relațiilor interumane. 

Toate aceste trăsături le găsim și în romanele scriitoarei Mara Popescu Vasilca. Aceste romane ne oferă o călătorie cu mai multe povești de dragoste pe care le putem privi cu ochii mai multor personaje, din care putem trage învățăminte de viață.

Unii autori sunt considerați demni de a fi citiți pentru că storc lacrimi, dar avem nevoie și de romane care trezesc sentimente de bucurie, de speranță, și care dau naștere ideii de a gândi pozitiv. Bianca este o ilustrare a acestei idei. După ce și-a construit castele de nisip, sinele său se reconstruiește și, în final, își vede visul împlinit.

Ca și în celelalte romane din colecția „Dragostea, arză-o-ar focul”, și în romanul „Bianca, printre castele de nisip” autoarea a creat  personaje bine conturate, înzestrate cu experiențele lor de viață, cu împliniri și eșecuri în care cititorul ar putea să se regăsească și să construiască propriile sale idei despre iubire.

În acest roman, autoarea ne prezintă viața și trăirile personajului principal, Bianca, din timpul copilăriei petrecute în grele suferințe provocate de familia ei dezorganizată și de o societate lipsită de interes pentru buna creștere și educație a copiilor. Din anii cei mai fragezi, o vedem pe Bianca nevoită să înfrunte drasticul și nedreptul său destin. Acest început al vieții și-a pus amprenta și mai târziu pe viața ei. Lumea zilelor noastre i-a creat grele probleme împingând-o spre moravuri ușoare și spre decăderea umană acceptând compromisul față de societate și, mai ales, față de propria persoană. Pentru ambiții materiale s-a implicat în situații condamnabile. Vorbind despre sine, Bianca spune că ea a fost „o femeie care nu a știut că în viață se poate trăi frumos, sincer și cu frica lui Dumnezeu…”. Cu toate abaterile ei de la moralitate, pe Bianca o poți înțelege până la un punct. Este o femeie sensibilă, trăind intens tumultul vieții, dând dovadă că e o femeie puternică și perseverentă în căutarea unui partener ideal. Așa cum a fost creată, Bianca va stărui mai mult  timp în memoria cititorilor. La aceasta contribuie și autoarea care nu judecă și nu condamnă, lasă cititorul să-și facă singur părerea.

În necuprinderea oceanului de vise, frumoasa Bianca aspiră la împlinirea vieții ei prin măreția iubirii, prin trăirea fiorul ei adânc și cosmic. Ea trăiește, pe rând, câte o iubire care dă de pământ toate visurile și spontaneitățile sale, o viață trăită că-ntr-un vortex. Dornică de absolut în iubire, privind spre înălțimi, de fiecare dată îi iese în cale un moment al prăbușirii asemenea castelelor de nisip. În aceste momente dramatice, arzând în focul durerilor, a găsit puterea să se replieze și să vadă lumina speranței care nu se stinge niciodată. A luptat să găsească puteri de a se ridica și trăiri capabile să o purifice. Și astfel, dincolo de țărmurile așteptării, Bianca a depășit diguri, valuri, a căzut, s-a ridicat și-a șters repede o lacrimă și a mers înainte. O înțelegem pe Bianca, fiindcă iubirea e un tărâm necunoscut și fiecare luptăm singuri să ieșim cu bine din hățișurile ei, altfel spus, din această nebunie dulce-amară, numită iubire. În final, pentru Bianca se întrezărește împlinirea dragostei când reușește să privească iubirea cu ochii omului obișnuit, o iubire cu rădăcinile în firescul existenței omenești. Ajungând cu lectura la un asemenea moment, te bucuri pentru a gusta din farmecul unei povești cu un final fericit.

Romanul are la bază destăinuirea. Narațiunea este relatată de Bianca, la persoana întâi. E o prezentare plină de farmec prin sinceritatea și deschiderea care te atrag și te conving. Limbajul ei este unul elevat, ea este o inteligentă avocată și jurnalistă. E cuceritoare ideea autoarei de a promova expunerea liberă despre iubire. Acest procedeu face ca romanul să devină ușor de citit și de pătruns în universul interior al personajelor.

Bianca a înțeles că, în esență, dragostea este o căutare mergând în ritmul unei schimbări continue spre un orizont mereu văzut și mereu îndepărtat. „Dragostea noastră are un temperament tonic, nervos, consumator de energie fizică și psihică până când începem jocul dragostei, dar numai după ce suntem pierduți, și rătăcim prin noi, căutăm ceva, știm că nu o să găsim, că nu are formă, dar căutăm”.

În timpul lecturii am simțit cum autoarea Mara Popescu Vasilca se strecoară printre rânduri cu un suflet delicat și sensibil, împrumutând personajelor principale toate aceste trăsături. I-am simțit preocuparea mai ales pentru trăsăturile interioare ale personajelor sale. Terminând lectura romanului, „Bianca, printre castele de nisip”, cu greu m-am despărțit de el. Se știe că atunci când ne cade în mână o carte bună, se pun în mișcare resorturi interioare pe care le-am trăit și asupra cărora gândurile au stăruit multă vreme. Nu ne vine să închidem coperțile acestui izvor răscolitor al adâncurilor noastre. Romanul conține ceva profund uman care îi prelungește durata in timp. Autoarea poate avea satisfacția împlinirii dorinței cu care a scris pe această temă, fiind întemeiată speranța unui drum luminos al romanelor sale.

——————

Elena BUICĂ

septembrie 2021

Pickering,Toronto, Canada

Articolul precedentO CARTE, OFRANDĂ
Articolul următorULTIMA ZI DE SEPTEMBRIE
Elena Buica
lena Buică - scriitoare - îşi semnează scrierile adăugând pseudonimul Buni. S-a născut în 3 ianuarie 1933, în comuna Ţigăneşti, judeţul Teleorman. Din anul 1964 este absolventă a Facultăţii de limba şi literatura română a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost profesoară de limba şi literatura română la mai multe şcoli şi licee din Bihor, Cluj şi Bucureşti. S-a pensionat în anul 1988. Din anul 1998 locuieşte în Toronto, Canada. Debutul literar a avut loc în anul 2003, în publicaţia „Observatorul” din Toronto, la care semnează o rubrică permanentă „Intre doua lumi”. A publicat în nenumărate reviste răspândite în mai multe țări, printre care și în revista „Gândacul de Colorado”. A primit multe premii și diplome din care amintesc: Diplomă acordată de Prim-ministrul Canadei, Stephan Harper şi Diplomă acordată de Prim-ministrul provinciei Ontario, Dalton McGuinty, ambele in anul 2013, la împlinirea vârstei de 80 de ani; Premiul "Tempus", Academia Dacoromână pentru promovarea valorilor dacoromâneşti; Diplomă şi Medalia "Virtutea Literară", acordate de Liga Scriitorilor din România, 2014; Diplomă de felicitare pentru aniversarea vârstei de 85 de ani, semnată de doamna Priministru al provinciei Ontario, Kathleen Wynne, 3 ianuarie, 2018 A publicat proză scurtă, eseuri, evocări, portrete literare, recenzii, poveşti pentru copii, memorialistică şi note de călătorie adunate în 18 volume și următorul în pregătire. A scris prefeţele a 20 de volume de opere literare ale scriitorilor români și câteva zeci de note critice despre diverse cărți apărute. A colaborat la mai multe antologii.