Când m-au anunțat că se va redeschide sezonul de vânătoare la mistreți m-am dus de îndată la asociație pentru detalii iar acolo am avut o adevărată revelație întâlnindu-i pe camarazii mei cu care eram nedespărțit și astfel, făceam echipă de mulți ani adică, nea Fănică Pavel, Nelu împreună cu tatăl lui, adică nenea Aurică, iar acum când scriu aceste amintiri, deși nu i-am dat niciodată uitării și în mod cert, nu-i voi putea uita până ce voi închide ochii și eu, totuși, scumpa nostalgie care nu ne dă niciodată uitării mi-a furnicat pielea transportându-mă deodată printre prietenii mei dragi care acum hălăduiesc fără mine pe alte meleaguri.
Cum vă spuneam, din clipa în care i-am revăzut după pauza prea lungă a verii, am știut că, precis va reâncepe cât de curând spectacolul cinegetic. Astfel, după ce ne-am îmbrățișat cu adevărat bărbătește mai ales, astfel poposind și prin brațele lui Nelu, brațe de adevărat tăietor de lemne și nicidecum de medic veterinar cum îl știam noi și toate astea, pe fondul comentariilor pline de adevărat haz debitate cu toată seriozitatea de nenea Fănică, fost artilerist până la pensionare. Ce mai, una peste alta toți ceilalți vânători ne invidiau și totodată, ne căutau permanent compania fiind siguri că, în afara unei zile adevărate de vânătoare, vor avea parte și de inevitabilele poante, farse ori comentarii extrem de spumoase ceea ce reducea la maximum timpul afectat teoretic zilei respective și astfel, făcându-l ca să se scurgă mult prea repede și mai ales, pe nesimțite.
Drept urmare, după ce nenea Fănică ne-a dictat numele pentru a fi consemnați în lista participanților la vânătoarea de a doua zi, ne-am luat la revedere de la cei rămași la asociație care ne-au urmărit cu jind fiind siguri că, în următoarele câteva minute, precis vom poposi în fața unei halbe cu bere rece unde ne vom spovedi între noi cu toate faptele bune dar și cele rele săvârșite pe durata verii.
Și după cum știm cu toții cât de iute trece pârdalnicul de timp, nici atunci nu și-a dezmințit vigoarea astfel că, fără să mai băgăm de seamă detaliile ne-am pomenit la liziera pădurii Groasa unde organizatorul ținuse instructajul pentru protecția muncii dar și atenționându-ne că, musai trebuie să fim atenți cum ne folosim armele pe care astfel, să le îndreptăm doar asupra mistreților care să stingă obligațiile asociației de a contribui cu vânat pentru planul pe care îl avea de îndeplinit.
Astfel, după epuizarea interminabilelor detalii plictisitoare pe care le știam pe dinafară fiind aceleași de ani de zile, ne-am răsfirat cu toții știindu-ne la perfecție locurile unde trebuia să ne instalăm iar odată ajunși acolo, la fel de bine, știam și ce aveam de făcut. Drept urmare, Nelu și cu mine am apăsat pe pedala accelerației și am întins pașii depărtându-ne de iubiții noștri moșulici până ce am ajuns la un loc foarte izolat și cu extrem de multă vegetație fapt care, aproape că ascundea lumina soarelui și chiar a zilei. Odată ajunși în locul nostru bine cunoscut, ne-am depărtat numai în mare liniște spre punctele de mare atenție adică, acele porțiuni unde, pe parcursul vremii, am constatat că sunt preferate de mistreți și mai ales, de către vierii hăituiți cu insistență de câini ori de gonaci. Drept urmare, atât eu cât și Nelu ne tupilam în cea mai mare liniște evitând ca să călcăm chiar și pe o biată crenguță despre care știam că, dacă am frânge-o cu greutatea noastră ar putea da alarma în zonă anunțând astfel prezența unui personaj nedorit iar, depistându-le cărările preferate le-am cercetat cu toată atenția străduindu-ne ca să aflăm dacă iubiții noștri mistreți au trecut pe acolo recent ori mai de mult iar aceasta o aflam cu certitudine numai după vechimea frunzelor căzute în jurul urmelor ori erau cumva, călcate de vreun vier trecător.
Așa că, după ce ne-am cercetat standurile și împrejurimile lor cu cea mai mare atenție ne-am instalat respirând ușurați pentru a ne potoli năvala inimilor nerăbdătoare și, după obligatoria verificare rapidă a stării armelor, le-am așezat încetișor pe genunchi, adică, exact acolo de unde știam că, la nevoie, le puteam ridica și epola rapid după care, am mai respirat încă odată stăvilindu-ne astfel nerăbdarea dar mai ales încordarea și am rămas stane de piatră. Sigura viețuitoare care în mod cert ne-a descoperit prezența a fost o mahalagioaică de gaiță care sărea cârâind enervant de pe o creangă pe alta aplecându-se spre noi și astfel, cercetându-ne cu toată atenția iar apoi, după cum mi se părea mie, cârâia de fiecare dată a alarmă așa că, în vreo câteva rânduri am făcut spre ea semne cu mâna și cu o nuia pentru a o îndepărta însă, individei nici nu i-a păsat de mine ori de semnele mele așa că a mai zăbovit un timp prin preajma noastră după care, plictisindu-se probabil, a întins-o spre altă parte a pădurii abandonându-ne din nou în liniștea solemnă a oricărui codru, așa cum era Groasa.
Deodată, de undeva din stânga noastră liniștea care mă tot transporta pe nesimțite la scumpele momente ale copilăriei pe care le savuram hălăduind prin Pădurea Bârzei aflată la doi pași de casa noastră moment în care liniștea apăsătoare a pădurii fost sfârtecată de câteva împușcături trase în rafală ceea ce mi-a transmis pe loc informația că, doi sau trei vânători au tras fie asupra ciurdei care o fi trecut în galop prin fața lor, ori au tras cu toții asupra vreunui vier care le-a defilat falnic prin față și pe care, fie l-au lovit și astfel o fi rămas pe loc, fie a plecat rănit ori de ce nu, teafăr și nevătămat adică, așa cum se mai întâmpla când se trăgea printre pomii pădurii.
Drept urmare, mi-am fixat bine arma la umăr răsucindu-mă totodată spre posibila direcție din care ar fi trebuit să apară vânatul dacă eu am presupus corect și mi-am redus respirația ușor agitată pentru a-mi păstra acuitatea auzului încordat la maximum iar pentru câteva fracțiuni de secundă, fiind extrem de mulțumit că o mahalagioaică de coțofană aflată undeva deasupra mea s-a hotărât în sfârșit, fiind alarmată de împușcături s-a hotărât ca să-și schimbe locul cârâia disperată și s-a mutat de deasupra mea. Și așa cum am bănuit, am perceput undeva în față câteva pârâituri ale unor crengi rupte sub greutatea cuiva care călca pe unde nimerea cum ar fi putut să fie ciurda mistreților sau cazul vierului singuratec iar instinctiv am aruncat o privire în stânga spre locul unde se afla Nelu însă nu l-am zărit și nici nu am mai avut timpul necesar ca să-l caut deoarece, într-o frântură de secundă am zărit silueta unui vier bine clădit care, în loc să se folosească de poteca practicată de înaintașii lui și care l-ar fi condus chiar prin fața mea, a preferat o porțiune laterală dominată numai de stejari și goruni seculari crescuți cam alandala și astfel, cam înghesuiți unii într-alții așa că, în aceeași frântură de secundă i-am zărit silueta care parcă zbura iar timpul pe care îl mai aveam la dispoziție era atât de puțin încât, instinctiv, am plecat obrazul pe patul carabinei având astfel cătarea fixată exact la jumătatea râtului vierului fracțiune de moment în care am și declanșat focul, iar totul a rămas un fel de stop-cadru deoarece, datorită pomilor amintiți care formau în fața mea aproape o îngrăditură fiind parcă anume sprijiniți între ei acoperindu-mi complet posibilitatea de a mai observa și ce se petrece după grupul de arbori așa că, deoarece n-am mai auzit nici cel mai mic zgomot și nici n-am mai zărit ceva de interes, m-am ridicat de pe scăunel și ținând arma pregătită de tragere în orice moment, m-am apropiat extrem de precaut de grupul de arbori simțind bătăile intense ale inimii care, în mod cert era la fel de încordată ca și mine mai ales după focurile de armă trase ceva mai devreme. Liniștea pădurii era așa de apăsătoare încât aproape că îmi țiuiau urechile și sunt sigur că, dacă aș fi fost măcar puțin atent, aș fi putut recepționa chiar și tropăitul coloanei de furnici peste care pășisem pentru a nu le produce vreo pagubă.
Mai aveam puțin până la grupul de pomi între care s-a aflat vierul în momentul în care am tras când deodată, l-am zărit instantaneu așa că, am și ridicat carabina ca să trag însă am fost stopat de un alt foc de armă tras din stânga mea și cam prea de aproape ca să nu mă alarmez așa că, deoarece vierul n-a schițat nici o mișcare după respectiva împușcătură am strigat:
– Alo, … atenție că sunt aici ! Tu ești, Nelule?
– Păi, cine dracu vrei să fie, Mihai Viteazul ?!! – iar imediat i-am recunoscut glasul după care a și continuat furios – Dar ce naiba te învârți pe aici, ori te crezi prin Cișmigiu ?! Alt loc de plimbare n-ai găsit ?
– Auzi, nepoate – l-am frânat eu -, mai bine explică-mi de ce mistrețul ăsta în care am impresia că ai tras și tu, continuă să stea în picioare ?
– Mai bine taci, pentru că, io sunt cu cătarea pe el de când m-am apropiat, dar adevărul este că la fel stătea și când l-am împușcat mai devreme – iar pe măsură ce vorbea simțeam cum glasul îi devenea din ce în ce mai nesigur.
– Unde te afli, Nelule ? – l-am întrebat când mai aveam câțiva pași până la mistrețul care continua să stea nemișcat – Băi, ăsta nu mișcă de parcă nici nu ne-ar auzi, … nu crezi că ne așteaptă ca să se joace cu noi?
– Ne așteaptă pe dracu ! – a mormăit Nelu cu vocea lui tunătoare, hai că și eu sunt aproape și-l văd perfect.
Am mai făcut câțiva pași iar astfel am ajuns în imediata apropiere a vierului care, în realitate era mort însă fiind înțepenit între doi stejari. Văzându-l, am rămas perplex deoarece așa ceva nu mai pomenisem de când eram vânător dar nici pe când eram copil și îi însoțeam pe vânători pe toate coclaurile, fie asigurându-le gonitul vânatului, fie confecționându-le cartușe, fie făcându-le mici servicii de care mai aveau nevoie din când în când.
Apropiindu-ne amândoi tiptil de victimă Nelu care îi și luase la cercetat capul, m-a întrebat imediat:
– Tu unde-ai tras ?
– La cap. I-am pus cătarea pe la jumătatea râtului așa că, glonțul l-a primit precis pe undeva prin cap.
– Mda, a mormăit Nelu răsfirându-i părul din zona urechii – Mai precis, i-a intrat în cap prin ureche. Cu ce-ai tras ?
– Păi, și acum am în armă proiectile expansive Sako de 30-06.
– Ei, asta a fost. Îți dai seama că i-a explodat capul pe când tocmai încerca să se strecoare printre pomii ăștia doi așa că, a crăpat fiind înțepenit între ei, iar eu, ca să fiu sigur că nu-l scap deoarece l-am zărit stând în picioare părând astfel că este pregătit să țâșnească, i-am tras și eu un foc la blat, pe care uite-l aici – și cu degetul arătător mi-a indicat locul din zona pulpei piciorului din față unde se vedea urma proiectilului.
După ce l-am descătușat cu chiu cu vai din strânsoarea celor doi pomi l-am așezat pe așternutul de frunze uscate și verificându-i trupul am constatat că nu mai avea alte răni în afara focului tras de mine în ureche precum și urma dintre coaste produsă de proiectilul tras de Nelu.
Seara, datorită vremii minunate, ne-am adunat la cabana din pădure, preferând focul din ogradă în locul celui din plita care dogorea prea tare și bine înțeles că, am dat iute drumul la povești, completate cu informațiile celor doi care trăseseră primii în același vier însă, în loc să-l nimerească doar i-au mărit viteza de deplasare iar astfel a ajuns la noi.
In tot acest timp, majoritatea vânătorilor și în special eu și Nelu, nu ne puteam desprinde privirile admirative de la trupul imens al vierului care, după eviscerare, a fost bine legat cu un cablu de sârmă oțelită și astfel cocoțat tocmai în arborele din curtea cabanei pentru a-l feri în acest mod de pericolul atacurilor ce puteau fi date de jivinele pădurii atrase și ele de mirosul sângelui.
——————————– Constantin Țiți ȘELARU
București, toamna 2021
