M-a acoperit pătura toamnei… Într-o lumină aurie, mă înfioară răcoarea vântului. Luna octombrie este frumoasă la noi. Copacii îşi împodobesc coroana rărită, compensând trecerea verii cu minunatele culori furate din comoara curcubeului de primăvară. Asemeni unor dive cochete, par să fie dominaţi de vanitatea de a-şi încânta privitorii. Foşnesc în adierea vântului, aruncându-şi pletele multicolore într-un areal pe care-l stăpânesc cu suveranitate. Obişnuiesc şi astăzi, la fel ca şi în timpul copilăriei mele, să mă plimb prin parcurile inundate de mormanele de frunze ce acoperă pământul umed al dimineţii, răspândind mirosul uşor înţepător al descompunerii.
Ne-am întâlnit, din nou, în formaţia unui cvartet, în trenul electric, care ne duce spre Frankfurt am Main. Timpul ne trece aşa mai repede. Ţin minte că începusem conversaţia cu articolul ce-l citisem, în zori, despre experimentul mult criticat al înscenării operei „La Bohème” la Salzburg. Informaţia se dovedise a fi un impuls. Ne călăuzise şerpuind de la baletul modern – în care solistul scuipă într-un lighean şi-şi toarnă un acvariu plin de apă peste cap – până la compoziţia lui John Cage, „As slow as possible/ Pe cât de încet posibil”.
Faptul că nu eram de aceeaşi părere înflăcărase conversaţia. Panta rhei, la fel că şi muzica minimalistă, nu are prea mulţi adepţi. Ne trezisem din somnolenţă în timpul dezbaterii. Trecusem prin aeroport şi, totodată, la evenimentele anunţate la sfârşitul săptămânii. Apropierea avioanelor ne amintise festivalul organizat anual cu ocazia zilei internaţionale One Sky, one World. Regretasem că nu voi vedea multitudinea zmeielor, ce se vor ridica pe dealurile ce se înşiră pe valea Rinului. Nu se serbează festivalul lor în acest an. Ştiusem că nu voi fi nici la Berlin unde aveau loc în a doua duminică a lunii octombrie – într-unul din multitudinea parcurilor oraşului – , minunatele serbări ale văzduhului. Se înălţaseră, spre abisul albastru, micuţele zmeie japoneze, alături de impresionante figuri transparente. Tot atunci se desfăşura şi Festivalul Luminilor. O parte a clădirilor, Domul, piaţa Potsdam şi alte edificii importante erau illuminate în mod artistic.
Mă văd şi acum plimbându-mă cu tine pe străzile fremătând de oamenii grăbiţi ai serii. În partea de est a capitalei, într-o zonă greu accesibilă mult timp în trecutul apropiat, sunt mereu evenimente culturale încântătoare. Îmi amintesc cum am stat, pierdută în nemişcare, cu mâna ascunsă într-a ta, admirând turnul televiziunii ce-şi schimba culoarea trecând prin toate nuanţele cuprinse între roşu şi violet. Se transformase într-un cameleon uriaş, în mijlocul pieţii Alexander, la un pas de minunatele muzee ale unei metropole pline de mişcare şi viaţă, în care încă nu s-a instalat nici armonia arhitecturală şi nici cea a mentalităţii locuitorilor ei.
Savuresem timpul liber… Toamna cu tine la Berlin a fost mereu plină de soarele întâlnirilor şi al unui octombrie darnic. M-am reîntors în cotidian cu muzica conversaţiilor în suflet şi cu aroma pizzei italiene – făcute de un armean prietenos, care nu dorise să-şi amintească de nici un fel de evenimente istorice – pe limbă.
Poate avea dreptate, îmi spun acum, uşor mirată de perspectiva nouă ce mi se dezvăluie. Se simte bine la Berlin, restaurantul îi aparţine, clienţii sunt internaţionali… Tava cu fructe şi cafeluţa mi-o dăruise. Ce idilă perfectă…
Ascultasem însă, în mijlocul unei armonii iluzorice, ştirile… Un băiat de 20 de ani a fost – în timp ce-mi degustam vinul roşu în pizzeria de care ţi-am povestit – , la doar câteva străzi scurte de mine, atacat de şapte bărbaţi. Ziarele ne informaseră că nu a supravieţuit. Unele zmeie se prăbuşesc şi în ziua de One Sky, one World …
—————————–
Julia Henriette KAKUCS
Frankfurt, Germania
15 octombrie 2021
