„Trebuie să-ți dorești să fii puternic. Altfel, nu vei ajunge așa niciodată.” – Nietzsche
Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) este unul dintre cei mai importanți filozofi europeni din secolul al XIX-lea, care a exercitat o influență puternică, adesea controversată, asupra gândirii filozofice a generațiilor ce i-au urmat.
În primele decenii ale secolului al XX-lea, în filozofie au avut o largă circulație lucrările lui Nietzsche și Kierkegaard, concepții care afirmă primordialitatea vieții, a existenței, ce sunt opuse rațiunii, intelectului și, respectiv, esenței. S-a dezvoltat un adevărat cult al vieții, înțeles ca expresie a unei voințe oarbe, a jocului instinctelor. Conștiința a fost interpretată ca semn al neputinței omului.
Friedrich Wilhelm Nietzsche s-a născut la Rӧcken, Saxonia – Germania, într-o familie protestantă, tatăl său fiind pastor. În perioada adolescenței, la 14 ani, a obținut un loc în internatul umanist de la Pforta, un institut pedagogic ce dorea educarea complexă și completă a copiilor, și modelarea caracterelor prin muncă și disciplină. A rămas acolo 6 ani, timp în care Nietzsche a început să cunoască singurătatea datorită educației severe și a legilor stricte. În timpul petrecut în acest internat a scris un poem simfonic, Ermanarich. A mai compus lieduri, piese pentru două și patru mâini pentru pian, 12 lieduri pe versurile lui Pușkin, Chamisso și Petöfi, Schițe ungare pentru pian, Două dansuri poloneze pentru pian, O Noapte de Anul Nou. Muzica ca frumos existent, cât și pasiunea asupra ei, l-a făcut pe Nietzsche să continue să compună muzică și să scrie despre muzică. Producția lui muzicală nu e foarte bogată, dar ocupă intervalul dintre 1862 și 1889 (anul în care sănătatea mentală a început să i se deterioreze grav și ireversibil). Nedispunând de o pregătire muzicală sistematică, scria lăsându-se condus mai degrabă de spontaneitate decât de principii ale compoziției. A fost influențat de titanul Wagner, nu numai din punct de vedere al filozofului, ci și din punctul de vedere al muzicianului. Influența nu a dispărut după moartea lui Wagner, ci a continuat ca model negativ asupra oricărui fel de gândire. În schimb, modelul pozitiv este Beethoven, cel care a îndrăznit să scrie la sfârșitul vieții sale fantastica Odă a bucuriei, adresată omenirii. Lucrarea a fost un minunat exemplu pentru Nietzsche, întrucât el se adresa tot omenirii, prin lucrările Imn prieteniei și Rugăciune pentru viață.
Muzica pe care Nietzsche a scris-o reprezintă sensibilitatea sufletului său dar și a gândirii sale; exprimarea sa în muzică este deasupra conveniențelor și legilor, la fel ca în cuvinte. Diferența sesizabilă dintre cele două exprimări este dată de măiestria cu care a mânuit cele două limbaje. Totuși, filozoful idealist și politician, italianul Benedetto Croce (1866-1952) îl consideră mai degrabă artist decât filozof, deoarece el a făcut cel mai bine deosebirea dintre arta apolinică – de contemplare senină, și arta dionisiacă – de agitație și tumult.
Prin muzică, Nietzsche a descris o toamnă însorită și colorată, O Noapte de Anul Nou – frământările lui Manfred, forța credinței în Dumnezeu, în prietenie, în viață. Prin muzică, Nietzsche și-a spus propria poveste a vieții, muzica ajutându-l în cele mai grele momente. Chiar în perioada în care boala a pus stăpânire pe el și exprimarea prin cuvinte nu i-a mai fost la îndemână, muzica încă îi era coerentă și prezentă în suflet.
Face studii strălucite de filologie clasică la universitățile din Bonn și Leipzig. Lectura cărții lui Arthur Schopenhauer, „Lumea ca voință și reprezentare”, va constitui premisa ideatică a vocației sale filozofice. Profesorul lui, încântat de știința elevului, îl recomandă universității din Basel pentru o catedră, și astfel, la 25 de ani, în 1869, Nietzsche devine profesor de filologie greacă la Basel, unde va profesa timp de 10 ani, timp în care primește și cetățenia elvețiană. Studiază filozofia antică greacă, în special pe reprezentanții perioadei presocratice, Heraclit și Empedocle. Sănătatea lui șubredă – „Spiritul își construiește trupul” după spusele lui Schiller – îl determină să ceară concedii numeroase și apoi să părăsească catedra; la 35 de ani își începe viața sa de scriitor, căutând o climă mai prielnică, iarna la Nisa în Franța, Genova și Torino în Italia, vara – în Elveția.
Timpul petrecut la Basel este și timpul admirației lui pentru Schopenhauer și Wagner, inițiindu-se în filozofie și muzică. Aici se naște lucrarea „Nașterea tragediei din spiritul muzicii”. Prietenia se rupe însă, ideea supraomului apare ca o reacție la pesimismul lui Schopenhauer.
În 1882 o cunoaște pe Lou von Salomé, psihanalistă și autoare de origine rusă, pe care o cere în căsătorie, dar este refuzat.
Prima culegere a lui de aforisme „Menschliches, Allzumenschliches” (Uman, atot-uman) găsește puțini cititori. Celelalte care urmează, și mai puțin. Nietzsche se simte izolat, trăiește singur într-o cameră mobilată a unei pensiuni mediocre. Critică din ce în ce mai violent civilizația contemporană. Cărțile și le publică în ediții restrânse și pe cont propriu. Are frecvente și puternice dureri de cap, insomnii, folosește narcotice pentru somn, îi este frică să nu-și piardă vederea.
La Nisa, a început să scrie lucrarea sa capitală „Așa grăit-a Zarathustra”, acesta fiind profetul care îi exprimă, într-o limbă poetică de o frumusețe rară, doctrina proprie, cea a supra-omului. După această lucrare pe care o scrie în câteva zile, tonul cărților lui devine și mai dur.
În 1888 se mută la Torino, unde lucrează la o mare expunere teoretică a filozofiei sale. Desăvârșește lucrările „Amurgul idolilor” și „Ecce Homo” – ultima sa carte, o strălucită apărare a cauzei proprii, dar în care se simte accentul catastrofei mentale cu care în ianuarie 1889 se încheie cariera sa filozofică. Notele rămase vor forma „Voința de putere”, editată postum. În iarna acelui an, în piața Carlo Alberto din Torino, asistând la biciuirea sălbatică și agonia unui cal în plină stradă, are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. Într-un acces de furie a alergat spre cal, și-a pus brațele în jurul gâtului calului pentru a-l proteja și a izbucnit în plâns, după care s-a prăbușit, căzând pe pământ. Doi polițiști au vrut să îl aresteze, însă prietenul și proprietarul la care stătea în chirie, David Fino, l-a convins să îl lase în pace și l-a dus acasă. A fost trimis la Basel, la un ospiciu, iar două săptămâni mai târziu la Jena unde i s-a pus diagnosticul de sifilis cerebral întrucât prezenta simptomele demenței paralitice, adesea asociată cu stadiile târzii ale sifilisului. A murit în 1900. A fost îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa, Elisabeth Forster Nietzsche.
„Dumnezeu a murit!” este una dintre cele mai cunoscute fraze ale filozofului german Friedrich Nietzsche, iar semnificația ei și, în general, a filozofiei lui Nietzsche, au fost interpretate diferit de-a lungul timpului, unii exprimându-și părerea că Nietzsche ar fi fost un reprezentant al unor idei pe care nu le-a susținut neapărat. Chiar și aspecte ale vieții sale au fost diferit interpretate, printre care și boala de care Nietzsche a suferit. Recent au apărut studii care susțin că nu această boală ar fi fost cauza, una dintre aceste cercetări fiind și cea a unui medic, în 2003. În articolul publicat în „Journal of Medical Biography”, dr. Sax susține că Nietzsche ar fi suferit de fapt de o tumoră cu dezvoltare lentă, argumentele sale fiind legate de faptul că filozoful nu ar fi prezentat simptomele asociate astăzi sifilisului. În plus, dacă ar fi suferit de această boală, ar fi trebuit să moară într-un interval de 18 până la 24 de luni, însă Nietzsche a trăit încă 11 ani după criză.
Una dintre teoriile care s-au menținut până astăzi este că multe dintre scrierile lui Nietzsche ar fi fost modificate de sora acestuia care a devenit un susținător înflăcărat al lui Hitler (1889-1945), și că sora lui l-ar fi făcut „nașul fascismului”. În anii ’20, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german și de fascismul italian, ideea de „voință de putere” venind în sprijinul doctrinei totalitare. Conform unui articol publicat în The Telegraph, Hitler și câțiva ofițeri germani de rang înalt au participat la înmormântarea surorii lui Nietzsche, care a murit în 1935. Christian Niemeyer, editorul volumului „The Nietzsche Encyclopedia” a declarat pentru The Daily Telegraph, că sora sa „făcea orice putea – spunea povești despre Nietzsche, scria scrisori false în numele fratelui ei și așa mai departe – pentru a-l face pe Nietzsche să pară că a fost un gânditor de extremă dreapta”. Editorul a adăugat că au descoperit mai multe scrisori false datând încă din 1887.
Filozofia lui Nietzsche a avut o influență considerabilă asupra culturii secolului al XX-lea și a unor reprezentanți ai ei: Foucault, Thomas Mann, Andre Gide, Camus, Rilke, Hermann Hesse, Tolstoi, Sigmund Freud, Martin Heidegger, Sartre, Jung.
Conform „Nietzsche-Lexicon” editat de Prof. Cristian Niemeyer (2009) cu participarea a 150 de cercetători specialiști în filozofia lui Nietzsche, sora sa Elisabeth Forster a măsluit masiv și sistematic opera marelui filozof. Schimbările introduse de Elisabeth Forster au fost caracterizate în respectivul lexicon drept „scandaloase și criminale”. Dintre 505 scrisori ale lui Nietzsche publicate postum în 1909, numai 60 au fost găsite originale, 32 au fost reconcepute total și la multe altele s-au făcut adnotări, completări, eliminări și schimbări de cuvinte și fraze, în scopul de a-l prezenta pe filozof ca un promotor al nazismului, xenofob, antisemit, cu vederi de extremă dreaptă, în profundă contradicție cu ideile lui Nietzsche și în concordanță cu vederile surorii sale, iar ideologii naziști s-au grăbit să preia și să speculeze filozofia falsificată a lui Nietzsche. Un exemplu: în cartea sa „Dincolo de bine și de rău” fraza care se referea la antisemitism „Nu am nimic comun cu un om care ia parte la această înșelătorie abjectă” a fost anulată de sora autorului.
Se consideră că premergătorul lui Nietzsche a fost Schopenhauer, care prin lucrarea „Lumea ca voință și reprezentare” l-a determinat pe Nietzsche să alăture conceptul puterii, ea devenind esențială în afirmarea individului, iar Heidegger (conform lui Noica) a dus conceptul mai departe vorbind despre voința ca voință.
Nietzsche este considerat și precursorul curentului postmodernist prin ideea ca nu există un centru de la care se revendică toate valorile general umane. El este autorul care sparge conceptul de dogmă, înțeleasă ca limita dincolo de care nu se mai poate trasa niciun orizont. Fărâmițarea valorilor prin filiera nietzscheană s-a impus ca un concept major în curentul postmodernist.
Opera filozofică (selectiv):
Fatum und Geschichte, 1862 („Destin și istorie”)
Willensfreiheit und Fatum, 1862 („Libertatea voinței și destinul”)
Homer und die klassische Philologie, 1868 („Homer și filologia clasică”)
Die Geburt der Tragödie, 1872 („Nașterea tragediei”)
Unzeitgemässe Betrachtungen, 1876 („Considerații inactuale”)
Menschliches, Allzumenschliches: Ein Buch für freie Geister, 1878 („Omenesc, prea omenesc: O carte pentru spiritele libere”)
Morgenröte,1881 („Aurora”)
Die fröhliche Wissenschaft, 1882 („Știința veselă”)
Also sprach Zarathustra, 1885 („Așa grăit-a Zarathustra”)
Jenseits von Gut und Böse, 1886 („Dincolo de bine și rău”)
Zur Genealogie der Moral, 1887 („Genealogia moralei”)
Götzen-Dämmerung,1888 („Amurgul idolilor”)
Der Antichrist,1888 („Anticristul”)
Ecce Homo, 1888 („Iată omul”)
Der Wille zur Macht („Voința de putere”), 1906 (postum)
În evoluția gândirii lui Nietzsche se socotesc trei perioade: perioada wagneriană, legată de ideea unei restaurări posibile a culturii grecești din epoca tragediei antice; perioada spiritului liber – a unei considerări reci, pozitiviste, critice, în aforisme tăioase – a tuturor aspectelor ale civilizației moderne, epocă de eliberare a spiritului de orice prejudecată morală, religioasă etc; epoca constituirii doctrinei proprii – Așa vorbise Zarathustra, Dincolo de bine și de rău, Genealogia moralei, până la violențele din ultimele cărți. Frumusețea culturii grecești este însă punctul de plecare al lui Nietzsche. Și rămâne până la sfârșit un punct de compensație pentru tot ceea ce îl nemulțumește în cultura contemporană.
Din analiza tragediei antice, din antiteza între frumusețea apolinică și grandoarea destinului tragic dionisiac, Nietzsche ajunsese să definească figura lui Dionysos, cu o semnificație universală. Realitatea lumii constă într-o veșnică transformare și devenire, el considerând-o determinată de voința de putere care se exprimă în devenirile cosmosului, în dezvoltarea vieții animale, în societățile omenești, în istorie, în instinctele variate ale indivizilor. Deci, peste tot este o luptă continuă, incluzând teza reîntoarcerii veșnice. Nietzsche caută sensul acestei deveniri, transformări și luptă continuă, în univers și între oameni. Este un ciclu al sorții. Omul este obligat să-și iubească soarta, adică să o accepte – Amor fati (iubire de soartă). Omul trebuie să vadă realitatea fără frică și să se elibereze de orice iluzie. Filozofia realistă a lui Nietzsche este opusă oricărui idealism de gen platonic, care crede într-un adevăr în sine, într-un bine în sine. Pentru el logica sau știința nu ne dau adevărul, doar numai o perspectivă schematică asupra lucrurilor, orânduită pentru noi, și care ne permite să le stăpânim (perspectivism, pragmatism). Gândirea lui Nietzsche este un mare, poate chiar prea mare „Da!” spus vieții, este manifestarea unei fascinații provocată de individualitate. Cât privește credințele noastre morale, ele nu sunt decât o expresie a afectelor noastre puternice, o mască pentru aceasta. Morala creștină fondată pe milă, pe ajutorarea celui mai slab, face în deosebi obiectul atacurilor lui Nietzsche. Adevărata morală pentru el este cea a durității. Și mai întâi față de tine însuți. Morala creștină îi apare ca o morală a slabilor, a sclavilor, față de morala stăpânilor, a celor care dictează, ca o morală a resentimentului celor mulți. Întreaga cultură modernă îi pare falsificată de această morală a ei. Formele sociale ale vieții moderne, democrație, socialism, nu sunt decât forme ale resentimentului mulțimii. Nietzsche este un individualist. Mulțimea nu poate să dea un sens unei culturi, ci numai individul, geniul; prin ajutorarea celor slabi omul decade.
În cartea „Nașterea tragediei” mărturisește că cele două zeități ale artei, Apollo și Dionysos, împreună cu termenii apolinic și dionisiac sunt împrumutate de la grecii care nu-și exprimau teoriile ezoterice profunde ale concepțiilor lor despre artă în noțiuni, ci le întruchipau în figurile grăitoare ale zeilor, spre o mai ușoară și bună înțelegere pentru cele două zeități ale artei. Acest fapt dovedea că în universul grecilor exista un contrast uriaș, atât în origine, cât și în finalitate, cearta dând naștere, prin emulație, unor creații mereu mai viguroase. Nietzsche era însă de altă părere, pentru el „Totul este haos”, adică lipsește ordinea, armonia, înțelepciunea și frumusețea. Aceasta nu-l împiedica să fie îndrăgostit de destin, oricum ar fi el, chiar o existență dionisiacă. Și, deoarece grecii socoteau visele mesaje ale zeilor, Nietzsche explica: „Pentru a înțelege mai bine acele două instincte, să ni le închipuim ca pe niște lumi estetice deosebite: a visului și a beției, fenomene fiziologice între care se poate observa un contrast analog aceluia dintre apolinic și dionisiac. (…) Crede-mă că iluzia cea mai adevărată a omului i se dezvăluie numai în vis: Nu-i decât tălmăcirea adevărului din vis. Toată „Divina comedie” a vieții cu al ei «Inferno» trec prin fața sa…”, adică a lui Dante. În continuare Nietzsche vorbește despre exaltarea dionisiacă ce îl cuprinde pe om uneori, în special în timpul beției, spunând că sunt oameni care se feresc de aceste manifestări ca de niște „boli”, întărind ideea vrăjii spiritului dionisiac ce reînnoiește legătura dintre om și om, iar natura înstrăinată până atunci, își serbează împăcarea cu fiul ei rătăcit, Carul lui Dionysos nu în zadar fiind acoperit cu flori și coroane, sub jugul lui pășind tigrul și pantera. Supraomul cu întreaga cultură umană nu poate fi așa cum voia Nietzsche – numai o creație de artă fără alt criteriu decât pasiunea sau frumusețea creației însăși –, ci umanitatea are nevoie de criteriul moral care să primeze asupra celui estetic și care trebuie să o însoțească pretutindeni, în toată existența sa.
Și Schopenhauer arată că darul pe care îl au unii de a-și reprezenta câteodată oamenii și toate lucrurile doar ca niște fantome sau imagini de vis, este semnul distinctiv al aptitudinii filozofice. În același fel în care se comportă filozofii față de realitatea existenței, se comportă și omul dotat cu sensibilitate artistică față de realitatea visului; el o privește cu atenție și cu plăcere, căci prin aceste imagini el își tălmăcește viața și în trăirea în vis a acestor întâmplări el se exercită pentru viață. El nu trăiește cu acea putere înțelegătoare numai imaginile plăcute și vesele, ci și lucrurile severe, posomorâte, triste, întunecate. Toată „divina comedie” a vieții cu al ei infern trec prin fața sa, el suferă, dar are și acel sentiment trecător că nu sunt decât o aparență. Grecii au reprezentat această plăcută necesitate de trăire a visului în Apollo, zeu al tuturor forțelor creatoare și zeul predicator.
În „Știința veselă” , în prefața la a doua ediție, Nietzsche își prezintă lucrarea: „Întreaga carte este o desfătare după lipsuri și neputințe îndelungate, strigătul de bucurie al puterilor revenite, al credinței reînviate în ziua de mâine și poimâine, al neașteptatului presentiment al viitorului, al apropiatelor aventuri, al mărilor din nou deschise, al țelurilor din nou permise, din nou crezute. Și câte lucruri nu lăsăm în urmă!… Această felie de deșert, epuizare, necredință, îngheț în plină tinerețe, această bătrânețe adâncă pătrunsă pe nedrept, în viața mea, această tiranie a durerii, suprasolicitată de tirania mândriei care refuză concluziile durerii – iar concluziile sunt consolări…” Nietzsche își exprimă dorința: „Vreau să învăț tot mai mult și privesc în toate lucrurile necesitatea ca fiind frumosul din ele – în acel fel voi fi unul dintre aceia care fac lucrurile frumoase. Amor fati, aceasta trebuie să fie de-acum înainte dragostea mea. Nu vreau să duc război contra urâtului…” „Să credem în prietenia noastră stelară, chiar dacă pe pământ ar trebui să fim dușmani”.
În lucrarea intitulată „Așa grăit-a Zarathustra” (profetul, coordonatorul religiei din Iranul arhaic și zeu) Nietzsche și-a cristalizat ideea imaginii supraomului, spunând că „Dumnezeu a murit!”, construind o filozofie cu un orizont anticreștin declarat, în care înlocuiește ființa Divină cu supraomul. În zadar încearcă unii să răstălmăcească spusele lui, susținând că moartea lui Dumnezeu ar însemna „moartea întregii lumi, proiectate ca fiind o lume suprasensibilă, a idealurilor, principala justificare a realității”.
Zarathustra propovăduiește doctrina unei umanități superioare, dure, lipsite de milă, dar care creează ceva nou pentru cultura umană și tipul om, care își dă și își suportă singur destinul, într-o lume fără Dumnezeu: „Table noi de valori sunt necesare, și o luptă contra reprezentanților vechilor valori, ai valorilor eterne”. Filozofiei lui Nietzsche i s-a răspuns în acest mod: „Tot ce a fost creat în omenire, n-a fost creat ca un prestigiu al forței, ci ca o evidență a idealului; creștinul știe că valorile conștiinței sale sunt mai înalte, că mila este o acțiune mai înaltă decât o acțiune dură, de egoism; sensul adânc al devenirii și creației ce fixează poziția omului în cosmos este tocmai de a descoperi tot mai adânc sensul noțiunii de umanitate, a ceea ce este mai uman în om”.
Dionisiacul folosit de Nietzsche – starea explozivă a unui spirit – redă tocmai sugestia unui afect, echivalent în psihologie cu „impulsul” oscilant și haotic: extravertirea, senzualitatea, tumultul, sexualitatea, izbucnirea voluptoasă a formelor spirituale individuale. Apolinicul se dezvoltă la celălalt pol, introvertit și melancolic, influențat de lumina formelor frumoase, a soarelui și a aparenței. Sunt numite două stări modificate ale conștiinței, complementare – beția și visul – stări ale inspirației; artistul dionisiac se lasă convertit de pierdere de sine în jocul beției, celălalt – apolinicul – acceptă jocul visului și-al contemplării. Formele de exteriorizare ale artei, muzica și poezia erau pentru el expresiile cele mai puternice ale creației, ale dionisiacului și apolinicului, ele putând pătrunde în adâncul ființei, metamorfozând, accentuând stările spirituale; cu ajutorul voinței fiind sporite puterea și plenitudinea de viață a personalității, omul devenind mai puternic ghidat de propriile legi create de sine însuși; cuvântul și imaginea, ca semne ale zeului Apollo, nu pot reda niciodată mitul tragic în toată profunzimea lui, în lipsa lui Dionysos.
„…Eu vă propovăduiesc supraomul. Omul este ceva ce trebuie întrecut. Ce ați făcut voi ca să-l întreceți? Toate ființele au creat până acum ceva deasupra lor și voi vreți să fiți refluxul acestui mare flux și să vă întoarceți mai iute la animale decât să depășiți omul? (…) Voi ați făcut drumul de la vierme până la om și a rămas încă mult din vierme în voi. Odată ați fost maimuțe și astăzi omul este mai maimuță decât toate maimuțele. Priviți, vă propovăduiesc supraomul. Supraomul este sensul pământului. Voința voastră însă să spună: supraomul să fie sensul pământului!”
„Cântecul Nopții” din lucrarea lui Nietzsche are farmecul său artistic, dar o orientare greșită, contrară creștinismului, cu multă emfază, mult egoism: „Este în mine ceva neliniștit, ce nu se poate liniști. O dorință către iubire este în mine, care vorbește ea însăși graiul iubirii. Sunt lumină! Ah! Dacă aș fi noapte! Dar aceasta este singurătatea mea, că sunt înconjurat de lumină! (…) Acela care dă întotdeauna e în pericol de a-și pierde pudoarea; acela care împarte totdeauna sfârșește prin a avea mâna și inima bătătorite Este noapte! Ah! de ce trebuie să fiu lumină, și sete de întuneric, și singurătate!”
În lucrarea „Dincolo de bine și de rău” crede că „adevărații filozofi au ca misiune de a comanda și de a impune legea. Ei spun: Aceasta trebuie să fie astfel! Ei determină mai întâi direcția și scopul omului și dispun pentru aceasta de munca pregătitoare a tuturor cercetătorilor filozofici, a tuturor celor ce subjugă trecutul. Ei prind viitorul cu o mână creatoare și tot ce a fost, le servește ca instrument, ca un mijloc, ca un ciocan. Cunoașterea lor este creație, creația lor este legiferare, voința lor de adevăr este voință de putere”. Și întreabă Nietzsche: „Există astăzi asemenea filozofi? Au existat vreodată asemenea filozofi? Nu trebuie să existe asemenea filozofi?”.
Ce este un filozof este greu de învățat, ne spune el la un moment dat: „Trebuie să fii născut pentru aceste lucruri superioare, trebuie să fii disciplinat pentru ele: Nu ai dreptul la filozofie decât prin naștere: strămoșii, „rasa” sunt aici un element decisiv. Generații multe trebuie să fi pregătit nașterea filozofului”. Morala este pentru el o lungă constrângere: „Faptul minunat este însă că tot ce este sau a fost pe pământ libertate, finețe, îndrăzneală, joc sau siguranță magistrală – în gândire, în modul de a guverna, în a vorbi și a convinge, în artă ca și în moravuri, nu s-a putut dezvolta decât grație „tiraniei acestor legi arbitrare…”
Se consideră „imoralist” în această lucrare, morala fiind catalogată ca „o acțiune tiranică, împotriva naturii și de asemenea împotriva rațiunii”. Lumea o împarte în casta stăpânilor și masa sclavilor, fiecare detestând-o pe cealaltă. De altfel, lui Nietzsche îi plăcea tot ceea ce vestea prezența puterii, îi displăcea și renega tot ceea ce trăda slăbiciune.
Adevărul este că Nietzsche a fost un om bolnav și boala și-a pus amprenta asupra gândirii sale. Cu toate acestea, filozoful austriac Rudolf Steiner (1861-1925) recomanda să ne desprindem de gândirea cum că geniul trebuie să fie un om complet sănătos, vorbind totodată despre „un sâmbure morbid existent în personalitatea sa”, amintindu-și cum Nietzsche singur recunoștea că „din boală a primit impulsul de a dezvolta în interiorul lui o concepție despre lume optimistă”. Vorbim despre optimismul forțat, ca o reacție față de pesimismul schopenhaurian, după ce Schopenhauer îi făcuse inițierea în filozofie și Nietzsche fusese, la început, în admirația sa.
„Era, spune Nietzsche, în stăpânirea și explicarea lumii după maniera platonică o altă satisfacție decât aceea oferită de fizicienii noștri de astăzi, sau de principiul lor al „forței minime” și al prostiei maxime. „Unde omul nu are nimic de văzut și de apucat, acolo el nu mai are ce căuta!” – acesta este, desigur, un alt imperativ decât cel platonic, dar care pentru rasa dură și muncitoare a mașinilor și a constructorilor de poduri ai viitorului, care au de realizat numai o muncă brută, poate să fie tocmai imperativul adevărat”.
În „Voința de putere”, Voința lui Nietzsche, la fel ca și Voința lui Schopenhauer, este o forță irațională care se ridică din originile întunecate și se exprimă în frenezii sălbatice de beție, abandon sexual și festivaluri de cruzime. Noțiunea sa ulterioară despre voința de putere este semnificativ diferită, dar păstrează ceva din această idee a unei forțe profunde, pre-raționale, inconștiente, care poate fi valorificată și transformată pentru a crea ceva frumos. Face afirmații juste cu privire la artă: „Arta este prin esență afirmare, binecuvântare, îndumnezeire a existenței. (…) Tragedia nu ne învață resemnare. A reprezenta lucrurile cele mai îngrozitoare, sau mai îndoielnice arată tocmai un instinct de putere și de stăpânire la artist: el nu se teme de ele. Nu există artă pesimistă!…”
Mai vorbește despre cele trei secole, despre sensibilitatea lor: Aristocratism – Descartes, domnie a rațiunii, mărturie a suveranității voinței. Feminism – Rousseau, domnie a sentimentului, mărturie a suveranității simțurilor, minciună. Animalism – Schopenhauer, domnie a instinctului, mărturie a suveranității animalității, sincer dar întunecat.
Secolul 17 este aristocratic, punând totul în ordine, superior față de cel animalic, sever față de inimă, incomod, chiar fără sensibilitate, depărtat de ce este burlesc și natural, generalizând – suveran contra trecutului (…) Este secolul cel mai tare în voință, și acela al pasiunilor celor mai tari. Secolul 18 este feminin, visător, spiritual, plat, cu spirit în ceea ce privește dorințele sale, libertin în savurarea a ceea ce este spiritual, subminând toate autoritățile, amețit, vesel, clar, uman, fals în fața lui însuși, social. Secolul 18 este mai animalic, fără de respect față de rațiune, trist, întunecat, fatalist. Că știința s-a dezvoltat arată cât de mult s-a depărtat sec 19 de dominația idealurilor (…) Secolul 19 caută în mod instinctiv teorii prin care el își simte justificată subordonarea sa fatalistă față de tot ce este fapt și realitate.
Nietsche vorbește și despre veșnica întoarcere spunând că lumea forțelor nu suferă nici o oprire, nu ajunge niciodată la un echilibru, nu are nici un moment de odihnă, forța și mișcarea sunt egal de mari în orice timp. Orice stare a putut fi atinsă de această lume, ea a trebuit să fie atinsă nu odată, ci de un număr infinit de ori. Viața, pentru el, este un fenomen de repetiție: Omul este condamnat să trăiască într-un plictisitor șir de repetiții și reluări din care nu poate evada. Nu există fenomene absolut unice, care să nu fie repetitive și, probabil, la fel este și cu oamenii. Toți au mai fost nu o dată, ci de nenumărate ori în trecut și vor mai fi de nenumărate ori în viitor. Tot ce trebuia și putea să se producă s-a produs deja. Restul este doar monotonă repetiție: veșnică revenire a aceluiași: „Omule! Viața ta întreagă va fi întoarsă mereu ca și un ceas cu nisip, și se va duce iarăși, ca un mare minut al timpului, până când toate condițiile din care te-ai născut se vor întoarce din nou în devenirea circulară a lumii. Atunci ai să găsești fiecare durere și fiecare plăcere, pe fiecare prieten sau dușman, fiecare speranță și fiecare eroare, fiecare fir de iarbă și fiecare rază de soare, în legătura adâncă a tuturor lucrurilor. Acest inel în care tu nu ești decât un grăunte, strălucește iar, din nou. Și, în fiecare inel al existenței umane în general, este întotdeauna o oră în care unul, apoi mai mulți, apoi toți descoperă gândul puternic al veșnicii întoarceri a tuturor lucrurilor; și asta de fiecare dată, pentru omenire, ceasul din amiază!”
Cartea „Anticristul” scrisă în 1888 și publicată în 1895, probabil cea mai controversată operă a lui Nietzsche, este un tratat de (a)morală a stăpânilor, a celor puternici, este marea proclamare a geniului și a supraomului, eliberat de micimea creștină, de rușinea milei. În această carte, pe care am citit-o cu un mare dezgust, scria: „Mila împiedică legea evoluției care este cea a selecției”. Aici, gândirea sa este în contrast izbitor cu cea a scriitorului german J. W. Goethe (1749-1832), care analizase dictonul „cunoaște-te pe tine însuți”, susținând că nu trebuie să-l interpretăm în sens ascetic, prin cugetare sau autocontemplare (cum a făcut-o Nietzsche), ci prin fapte: „Caută să-ți faci datoria și vei ști imediat ce e cu tine”.
„Ecce homo” , cum am mai spus, este o apărare strălucită a cauzei proprii, dar în care se simte catastrofa mentală care îi va încheia cariera filozofică. Este ultima lui carte scrisă în 1888, înainte de moartea sa în 1900. A fost publicată în 1908. Este o concluzie a întregii sale viați, sub forma unui mare rezumat al caracterului său de om, al scopului său de reformator și al realizării sale ca gânditor. Nietzsche îmbină în ea autobiografia cu filozofia și se prezintă ca supraom – adică un filosof super-mega-deștept care se distanțează de toți ceilalți „cel dintâi filosof tragic”, „cel dintâi imoralist”, ajuns „la o înălțime de la care nu mai vorbește cu cuvinte, ci cu fulgere”. Ca și când ar fi pe jumătate conștient de apropierea sa de sfârșit spiritual, Nietzsche își ia aici rămas bun de la prietenii săi; el declară că fiecare ar trebui să poată părăsi cercul său de rude și de intimitate, când timpul său pare să fi venit – adică în timp ce el este încă el însuși, în timp ce încă știe despre ce este vorba și este capabil să-și măsoare propria viață și viața în general și să vorbească despre amândouă într-un mod care nu este garantat invalidului care geme, omului care stă pe spate, epuizat…
Potrivit unuia dintre cei mai proeminenți traducători englezi ai lui Nietzsche, de altfel și filozof și poet germano-american Walter Arnold Kaufmann (1921-1980), cartea oferă „interpretarea lui Nietzsche asupra dezvoltării sale, lucrărilor sale și semnificației sale”. Conține mai multe capitole cu titluri auto-laudative, cum ar fi „De ce”, „Sunt atât de înțelept”, „De ce sunt atât de inteligent”, „De ce scriu cărți atât de bune” și „De ce sunt un destin”. Kaufmann scrie despre Nietzsche: „Filosof, psiholog, antihrist notează paralelele interne, în formă și limbaj, cu Apologia lui Platon care a documentat Procesul lui Socrate. De fapt, Nietzsche se punea sub judecată cu această lucrare, iar judecățile sale sardonice și titlurile de capitol pot fi văzute ca mordante, batjocoritoare, auto-depreciate sau viclene”.
Unul dintre scopurile principale ale lui Ecce Homo a fost de a oferi propria perspectivă a lui Nietzsche asupra operei sale ca filozof și ființă umană. „Ascultă-mă!, căci eu sunt un astfel de om. Mai presus de toate, nu mă confunda cu altcineva!”, scrie Nietzsche. De-a lungul cărții, el expune – în stilul caracteristic hiperbolic – viața sa de copil, gusturile sale ca individ și viziunea sa pentru umanitate. „Cine știe să respire aerul scrisului meu știe că este aerul altitudinilor, o respirație aspră. Trebuie să fii bun cu el dacă nu vrei să răcești. Gheața este aproape singurătatea formidabilă – dar cât calm în lumină! Cât de liber respirăm! că poți simți lucrurile sub tine! A filozofa, așa cum l-am auzit și practicat întotdeauna până acum, înseamnă a trăi voluntar pe gheață și pe vârfuri, în căutarea a tot ceea ce este surpriză și problemă în viață, a tot ceea ce, până în prezent, fusese ținut la interdicție de moravuri.”
În ultimul capitol din Ecce Homo intitulat „De ce sunt un destin” se preocupă în primul rând de reiterarea gândurilor lui despre creștinism, coroborarea decadenței creștinismului și ideile sale privind descoperirea moralității creștine. Și semnează cartea: „Dionisos împotriva celui răstignit”.
Din conținutul cărții mai relatez: „Nici un fanatic nu vă vorbește aici; aceasta nu este o „predică”; nu se cere credință în aceste pagini. Dintr-o comoară infinită de lumină și fântână de bucurie, picătură cu picătură, îmi ies cuvintele – un mers lent și blând este cadența acestor discursuri.
Cele mai tăcute cuvinte sunt vestigii ale furtunii; gândurile care vin pe picioarele porumbelului conduc lumea.
Smochinii cad din copaci, sunt buni și dulci și, când cad, li se sfâșie pielea roșie. Sunt un vânt de nord pentru smochinele coapte. Astfel, ca smochinele, aceste precepte țin la voi, prietenii mei; beți acum sucul și pulpa lor dulce.
De jur împrejur este toamnă, cer senin și după-amiază.” Da!, talent, sensibilitate, alături de o gândire viciată.
Gândirea lui Nietzsche a fost în opoziție și cu cea a filozofului german Immanuel Kant (1724-1804) care afirmase: „Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală”, iar mai târziu, psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) exprima: „Moralitatea nu este o neînțelegere născocită de un Moise ambițios pe muntele Sinai, ci ea ține de legile vieții și este produsă de cursul normal al existenței, la fel ca o casă sau un vapor, sau oricare alt instrument de cultură”.
Unii se mai întreabă și astăzi, dacă filozofia lui Nietzsche, numit și „falsul profet”, cunoscându-i-se comportamentul blând, amabil, având și o educație creștină, nu este cumva provenită dintr-o iubire răsturnată: „Dragostea nu dă naștere urii? Oare nu l-a atacat pe Wagner fiindcă l-a iubit? N-a atacat creștinismul fiindcă știa cât de adâncă este mila de oameni? Nu este filozofia sa numai o dramă a singurătății sale adânci?” Dar și a suferinței fizice? Nu spunea Arthur Schopenhauer că o dorință care însoțește suferința se dezvoltă continuu până când ajunge „subiect de tragedie sau comedie”?
Una dintre dominantele operei politice și morale a gânditorului român Constantin Antoniade (1880-1950) a fost combaterea amoralismului înălțat de Nietzsche „deasupra binelui și răului”.
Alt filozof român – Petre P. Negulescu (1872-1951) critică și el teoriile ostile ale progresului susținute de Nietzsche. Pentru Negulescu progresul este o certitudine, chiar dacă omul a trebuit să lupte foarte mult pentru reducerea suferințelor și înlăturarea cauzelor durerii. L-a prețuit pe Nietzsche pentru faptul că a pus în lumină energetica spirituală a inconștientului.
Economistul, filozoful, politicianul român Petre Țuțea (1902-1991) clasifică viziunea bărbătesc-panteistă a existenței preconizată de Nietzsche, drept „literatură biologică neconsolatoare, greu de acceptat chiar de aleșii marilor energii morale: o consolare subiectivă a unui mare artist dezamăgit, ancorat estetic în bucuria de a exista oricum”. Nu îl numește ateu, ci „orfan de Dumnezeu”. Tot el spune că cele mai multe genii au fost tarate ereditar. Sesizând o oarecare îndoială în adâncul sufletului lui Nietzsche, Țuțea spune: „Deși a omorât credința și pe Dumnezeu, neliniștile lui interioare nu l-au împiedicat să dedice un poem zeului necunoscut”.
Nietzsche ordonă: „Omul trebuie depășit de supraom. Ce este maimuța față de om? O rușine și o dezonoare. Ce este omul față de supraom? O rușine și o dezonoare. Și totuși „supraomul este un tip superior de om. Este sensul pământului, chemat să-l înlocuiască pe Dumnezeu”. „De altfel, spune Țuțea în continuare, Patosul dionisiac situează acest gânditor-artist, anistoric. Dacă Dumnezeu este adevărul, acesta trebuie gândit supra-istoric, neexistând nici în istoria omului, nici în natură, sediul lui în religie arătându-ne caracterul său transcendent. Deci nu poate fi căutat sau imaginat, ci primit prin har și vehiculat rațional”.
Cu câțiva ani în urmă am scris un alt eseu despre Nietzsche, pe care îl încheiam astfel: „…Și cu toate glasurile auzite, inspirate din filozofia lui Nietzsche, dar nu numai, voința omului de a-și îmbunătăți existența, înțelegerea rațională a limitei putinței, credința în existența și ajutorul Divinității există și vor exista, ele fiind „o înzestrare umană universală, capabilă să-i unească pe oameni, să-i emoționeze și să le ridice spiritul în sfere înalte”. De acest optimism avem nevoie! Toți filozofii, în gândirea lor, pornesc de la sâmburele fericirii – căutat, gândit în diverse forme, voit a fi găsit și care, de multe ori se dovedește a fi pierdut. Cauzele pierderii au fost și continuă să fie adânc analizate. Lumina zeului-soare, Apollo, astăzi, pare umbrită de nori negri. Dar, cred, ca și mulți alții, că vom depăși această perioadă întunecată a timpului nostru; credința în frumusețea adevărului își va păstra puterea de a-i aduce pe oameni împreună, în mod demn, pentru un scop comun, „fie că acesta va fi unul moral sau unul de apărare”. Și nu poate fi altfel, deoarece omenirea a aspirat întotdeauna spre lumină, armonie și echilibru, omul bucurându-se de rațiunea dăruită de Divinitate, pentru a trăi în bucurie și comuniune, fructificând sentimentul dreptății și al iubirii. Dorim, da, să construim un „Templul apolinic” – frumoasă exprimare a unui poet! – acesta fiind scopul luminos al vieții noastre, dar el nu poate fi construit folosind „pietre dionisiace”. El trebuie construit cu „pietre apolinice”. Șantierul” trebuie curățat! Avem curajul și demnitatea să dăm la o parte „pietrele dionisiace?”
Vavila Popovici – Carolina de Nord
