”Limba Română e Patria mea!”
*Dacă visul unora e să ajungă in Cosmos, eu toată am visat să trec Prutul”
Pe poetul basarabean Grigore Vieru l-am văzut, prima oară, în 1995, la Cursurile Universităţii de Vară Nicolae Iorga din Vălenii de Munte. Apoi, în iarna 2005/ 2006, am avut onoarea să-l revăd, la el acasă, în Chişinău, la sediul revistei „Natura”, al cărei colectiv aniversa 15 ani de la prima apariţie. La evenimentul aniversar al colegilor de la „Natura” – la care fusesem invitat – am remarcat prezenţa a numeroşi jurnalişti locali, dar şi din Iaşi, Suceava, Piatra Neamţ. Au fost de faţă, de asemenea, personalităţi marcante din lumea politică, scriitori, colaboratori şi prieteni apropiaţi ai revistei. Fireşte, nu am ratat prilejul de a-i aborda, la un pahar de vorbă, pe câţiva dintre ei, bucuria basarabenilor de a avea aproape români adevăraţi, veniţi din Ţara Românească, fiind evidentă pe feţele lor. Alecu Reniţă, redactorul şef al revistei, fost deputat în Parlamentul Ţării, s-a arătat extrem de revoltat faţă de… România: „Şi eu sunt român, cu inima, cu sufletul şi cu neamul. Dar ceea ce se întâmplă acum cu românii-basarabeni mi-e greu să înţeleg! Cineva din Ţara-Mamă trebuie să-şi asume responsabilitatea asupra destinului european şi al acestei palme de pământ românesc, cu peste trei milioane de suflete româneşti”.
Când şi-a făcut apariţia Poetul Grigore Vieru, cu un buchet de flori în mână, asistenţa a aplaudat, îndelung. Nu peste mult timp aveam să-i fiu prezentat: jurnalistul Ioan Popescu, din Ploieşti. „Aaa, mata eşti din <<acasa>> lui Nichita Stănescu! Bine ai venit, frate!” (aveam să aflu, ulterior, că aşa îi numea el pe toţi trăitorii în limba română).
Întâlnirea de suflet, de atunci, cu Maestrul Vieru reprezintă un discret omagiu adus acum Poetului de serviciu al neamului românesc din Basarabia. ( Peste numai câţiva ani, el avea să plece în veşnicie, în căutarea lui Eminescu, chiar de ziua Poetului Naţional, sărbătorită la Galaţi alături de fraţii români. În drumul său spre casă, la intrarea în Chişinău, noaptea târziu, s-a întâlnit cu…Sfârşitul! În braţe avea, strânse la piept, mai multe cărţi ale lui Eminescu. Destin consemnat într-unul din poemele sale:Stinge-mi-se ochii mie / Tot deasupra cărţii tale…)
-Domnule Vieru, sunt un modest călător prin istoria neamului românesc din Basarabia şi aş dori să vă prezint cititorilor din România, dvs fiind un adevărat simbol poetic al Reîntregirii Naţiunii Române.
-Mă bucur că pot să închin cu tine un păhărel de suflet. Dulci fraţi de peste Prut/Mi-e dor de voi şi vă sărut! (graiul şi accentul cuvintelor sale, tipic moldoveneşti, sunau rar, precum clopotul de la Putna). Eu, Grigore Vieru – despre care Nichita, din dragoste pentru Basarabia, spunea că sunt cel mai mare poet al ţării – sunt doar un poet cu har şi cu sufletul mereu înlăcrimat! Cu aceeaşi dragoste şi stimă pentru suferinţa mea şi a basarabenilor în general, s-au exprimat şi Marin Soprescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu sau Eugen Simion. Oricum, mă consider cel mai sărac român, pentru că nu am avut prilejul să-i cunosc, la timpul cuvenit, pe ei şi pe Eminescu, Labiş, Blaga, Goga sau pe Iorga, de exemplu. Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu toată viaţa am visat să trec Prutul! Întâlnirea cu România a fost tulburătoare, ea a fost ca și cum mi-aș fi văzut, pentru întâia oară, părinții.Un basm frumos, trăit la 38 de ani!
Fac parte din cea mai tragică generaţie de români-basarabeni – generaţie schilodită de regimul bolşevic – care l-a citit pe Eminescu, în româneşte, abia după anul 1990, iar la renumitele cursuri ale Universităţii de Vară Nicolae Iorga, de la voi din Prahova, nu am putut să particip decât în anul 1995. Pe marele savant l-am amintit însă în Abecedarul basarabean, cu o afirmaţie referitoare la ocupantul sovietic: „Şarpele e periculos nu pentru că muşcă, ci pentru că se ascunde atunci când muşcă”. Sunt încă trist şi marcat de faptul că o bună parte din viaţa mea nu am ştiut că există limba română şi nici că şi eu sunt român! Sentimentul ăsta l-am simţit din plin în 1976, cu prilejul vizitei la Chişinău a poetului Nichita Stănescu, când ne-a readus aici verbul viu românesc, care a marcat puternic câteva generaţii de poeţi. Sosit în gara Chişinău, el a îngenuncheat şi a rostit celebra sintagmă am venit de acasă, acasă!. În timpul manifestărilor “Zilele literaturii sovietice”, la care fusese invitat, el a uluit asistenţa cu toastul său în limba română: “Propun să bem pentru V.I.Lenin şi comunism! Asta pentru că el a produs Revoluţia din octombrie, în urma căreia mama mea, rusoaică, a fugit speriată în România, unde s-a căsătorit cu un român, eu fiind fiul lor. Să bem, deci, pentru Lenin şi comunism!” În acelaşi an, dacă-mi amintesc bine, el scrisese şi poezia “Fiind şi strigând”: Doamne, apără poporul român./Ai grijă de el şi apără-l(…)Pe maică-mea care m-a născut pe mine/ am dăruit-o poporului român…. Excepţional mesaj, nu?
– Dar şi dumneavoastră aţi dăruit poporului şi limbii române aproape toată creaţia poetică, multe dintre versuri fiind închinate Patriei, Limbii Române, Mamei şi…copiilor.
– Realitatea e că, până mai ieri, ne-au fost furate limba, datina şi chiar cântecul, după dispariţia „surprinzătoare” şi tragică a cuplului Doina şi Ion Teodorovici, cu care am colaborat şi pentru care am scris zeci de cântece. Asta deoarece, prin cântec, ajungi mai uşor la inima oamenilor, decât prin poezie. Cântece precum „Eminescu să ne judece”, „Reaprindeți candela”,Transilvania” ş.a. devenind foarte populare. Păcat că nu am putut realiza, împreună cu Ion, un proiect de suflet: câte un imn pentru fiecare provincie românească, prin dispariţa lui, care era singurul compozitor în stare să compună aşa ceva, am rămas doar cu „Transilvania”… Proiectul nostru se asemănă cu varianta muzicală a proiectului poetic al lui Ioan Alexandru.
– Înţeleg că primii paşi în literatură i-aţi făcut în limba… moldovenească.
– Aşa este! Ucenicia literară mi-am făcut-o în limba moldovenească, cu litere chirilice, având sprijinul reputatului scriitor Spiridon Vangheli, perioadă în care am debutat editorial cu placheta de versuri pentru copii Alarma.Tot în moldoveneşte am realizat, împreună cu Vangheli şi pictorul Igor Vieru, cunoscutul Abecedar- o rază de lumină în întunericul în care se găseau şcolarii basarabeni, carte adresată copiilor şi, deopotrivă, părinţilor şi bunicilor. Cartea a avut un succes uluitor, tirajul de peste un milion de exemplare ameţindu-i pe ocupanţii ruşi. Acest manual şcolar, deşi socotit naţionalist, a supravieţuit mai bine de un sfert de veac, fiind purtat în ghiozdane de milioane de copii! În grafie latină, primul abecedar pentru preşcolari, intitulat “Albinuţa”, în care am inclus toţi clasicii lteraturii române, avea să apară însă de-abia după 1990. Tot pentru copii am mai scris o carte, “Trei iezi”, întregul tiraj al cărţii a fost hăituit datorită faptului că într-una dintre poezii se vorbea de tricolorul românesc. Era prin anii ’70…
-…Străinii, pofte ne-au răpit / Când vinul dulce, când ogorul, / Dar nimeni nu a izbutit / Din piept să smulgă Tricolorul…
– Aaaa, văd și mă bucur că mi-aţi citit poezia…
– Când aţi scris, de fapt, primele versuri?
–Dragostea pentru poezie vine din copilărie, când se murea pe capete datorită foametei cumplite. Crăpa pământul până la sicrie! Scriam de suferinţă şi frică! Mama, săraca, pleca până la Cernăuţi după un pumn de grăunte sau făină. Cu toate acestea, la şcoală ni se băga pe gât numai literatură patriotică sovietică, cu pionieri-eroi, gen Pavlik Morozov, care prindea spioni. Eu, ca pionier pilduitor, doream să devin şi un asemenea erou. Având un binoclu de la soldaţii sovietici – care în drumul lor spre România, au trecut prin satul nostru – stăteam la pândă în fundul curţii casei părinteşti, unde se afla gardul de sârmă ghimpată, în aşteptarea spionilor români, duşmanii poporului moldovenesc, pe care trebuia să-i predau la Sfatul Popular! Primii aşa-zişi spioni aveau să treacă graniţa de pe Prut abia prin anii ’80: Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, Benone Sinulescu, Dida Drăgan, Angela Similea, Florin Piersic ş.a. În ceea ce mă priveşte, am reuşit să văd România, pentru prima oară, în anul 1973, când, ca scriitor sovietic, am fost inclus într-o delegaţie oficială formată din scriitori ruşi ai marii URSS. Întâlnirea cu Ţara a fost tulburătoare şi ea a rămas în mintea şi sufletul meu ca un basm frumos, trăit la 38 de ani!
– Sunteţi, după chip şi vorbă, un om tare bun…
– Aşa este firea mea. Nu am fost niciodată un luptător. Sunt o fire singuratică, mai mult dramatică, tragică, uneori chiar prăpăstioasă. Am suferit şi m-am îmbolnăvit din cauza unor atacuri la persoana mea venite din partea unor rătăciţi în istorie, ca aşa-zisul jurnalist Mihai Conţiu, un român autoexilat la Chişinău, care în ziarul “Moldova Suverană” împroaşcă cu noroi în toţi cei care simt şi gândesc româneşte. Culmea e că şi în presa bucureşteană a apărut unele atacuri nedemne la adresa mea! Din cauza asta am albit, mă simt aproape bătrân şi bolnav. În asemenea momente mă întorc la casa părintească, gândindu-mă la mama, de care mi-e tare dor. Deşi era analfabetă, din gura ei am învăţat limba română, limbă care încă nu şi-a găsit locul cuvenit în societate, în ciuda celor 15 ani de la cucerirea Îndependenţei. Aşa-zisă limbă moldovenească, înscrisă în Constituţie, este de fapt Armata a 15-a de ocupaţie, sintagmă preluată şi de regretatul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, un român basarabean devenit victimă a regimului comunist. Cert este faptul că limba română este cel mai tare sprijin spiritual al poporului nostru, prin care ne omenim strămoşii şi ne menţine în viaţă.
– Într-o bibliotecă din Cimişlia, mi-a atras atenţia o carte cu aforisme, pe care le numiţi “Poeme din bătrâni”. De ce?
– Pentru că bătrânii sunt cei care poartă înţelepciunea. Aceste aforisme le-am scris sub influenţa proverbelor româneşti, care sunt fără egal. Mai precis, folclorul poetic românesc este fără egal în lume, ca metaforă, De aceea plec zilnic după câştig la minele de aur ale gândului meu.
– Să revenim la începutul deceniului al IX-lea, când evenimentele pro-româneşti s-au succedat cu o repeziciune ameţitoare pentru regimul sovietic: eliberarea limbii române din chingile alfabetului chirilic, oficializarea limbii române ca limbă de stat, tricolor, stemă, imn naţional. În august 1991, s-a obţinut, în sfârşit, independenţa ţării, primul preşedinte ales fiind Mircea Snegur. Drumul spre reunirea mult-dorită părea deschis…
– Din păcate, la presiunea maselor care solicitau Unirea cu Ţara, preşedintele Snegur a răspuns: trebî sâ ni mai gândim. Mai târziu, el avea să declare că i-ar fi propus preşedintelui Iliescu UNIREA, cu o singură condiţie: numirea lui ca vicepreşedinte. Preşedintele român, care s-a grăbit să recunoască imediat suveranitatea statului moldovean, a negat însă oferta lui Snegur. Cu toate acestea, în 1990, Federaţia Rusă acceptase, în principiu, să instituţionalizeze învăţământul în limba română, inclusiv în Rusia pentru moldovenii aflaţi pe teritoriul său, dar şi pentru urmaşii deportaţilor. Un gest de bunăvoinţă din partea Moscovei, la fel cu cel de aprobare a Marii Regăsiri a Românilor…
-…pe neuitatele Poduri de Flori, din 6 Mai 1990, când toată suflarea românească şi-a dat întâlnire pe râul Prut. Am trăit pe viu acest moment istoric, la podul de la Fălciu, unde am mers împreună cu Mircea Cosma (actualul preşedinte al Consiliului Judeţean Prahova). Din păcate, acea bucurie imensă a regăsirii frăţeşti nu a durat decât câteva ore, a doua zi graniţa fiind închisă…
– După un an, graniţa s-a redeschis din nou, de data aceasta pentru românii-basarabeni dornici să calce pe pământul românesc din dreapta Prutului. Anii au trecut peste aceste simbolice poduri de flori şi lucrurile au intrat pe făgaşul ”normal”, adică cel impus de ruşi, cu graniţă între români şi români! Eu, ca fiu al Prutului, născut în satul Pererâta, lângă Rădăuţi-Prut, nu am să uit însă niciodată acele clipe măreţe de regăsire a românilor. La ora 12,30, când în toate bisericile Moldovei au bătut clopotele, s-a dat startul Marşului Naţional. De-a lungul graniţei de pe ambele maluri ale Prutului se instalase un imens lanţ uman. Când puhoiul de flăcăi şi fete din România a ajuns la jumătatea celor doar 7 poduri existente, din 21 câte erau înainte de ocupaţie, râul deja se colorase de miile de petale de flori, aruncate în albia râului îndulcit cu lacrimile noastre. Fraţii români au fost întâmpinaţi cu daruri, buchete de flori şi bucate. Îmi amintesc cum maică-mea, săraca, de Sfintele Paşte, era ochi şi urechi la ce se petrecea dincolo de Prut, la biserica din satul Miorcani – unde marele poet Ion Pillat, şi-a petrecut copilăria. După ce vopsea ouă roşii şi cocea pe ascuns pasca, ea ieşea afară în curte să asculte slujba de Înviere şi dangătul clopotului bisericii din Miorcani, aflată la doi paşi, dincolo de Prut. Asta pentru că, în Basarabia, biserica era interzisă, iar noi, copiii, învăţam la şcoală cum să fim vigilenţi cu spionii români de peste Prut, care doresc să ne ocupe ţara. Atunci eu credeam că cel mai dorit lucru era să avem pe masă o bucată de pâine, după care mama alerga până la Cernăuţi s-o procure. Mai târziu, pe la 25 de ani, când m-am îndrăgostit, iubirea mi s-a părut a fi cel mai frumos lucru de pe lume, iar acum nu-mi rămâne decât să preţuiesc viaţa, aşa cum e ea…
– Se spune că printre organizatorii acelui măreţ eveniment din luna mai 1990 s-a aflat şi viitorul preşedinte comunist Voronin?
– Marşul acela naţional, din memorabila zi de 6 Mai, a fost organizat de Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău şi Frontul Popular din Moldova. Printre organizatori, s-a aflat, într-adevăr, şi Vladimir Voronin, pe atunci ministru de interne, care ar fi trebuit să nu uite măreţia acelor momente, asemănătoare cu cele petrecute în Germania, la dărâmarea zidului berlinez. Când a fost instalat în funcţia de şef stat, Vladimir Voronin a instaurat însă o adevărată cruciadă împotriva a tot ceea ce era românesc, declarând că România este o ţară fascistă, care visează degeaba la România Mare, aceasta presupunând dispariţia statului moldovenesc.
– Unde vă găseaţi în acea zi?
– La Pererâta, în mijlocul sătenilor mei. Şi aici, în locul sârmei ghimpate, oamenii au format un lanţ uman. Între satul meu şi Codul Niculeţ – satul vecin de peste Prut – nu exista însă pod. Astfel că, pentru a ne întâlni cu „spionii” români, a trebuit să fac rost de o barcă, în care l-am urcat pe primarul satului, în timp ce preotul s-a cam codit să meargă cu noi. A trebuit să-i „ordon”, în calitatea mea de deputat în Parlamentul Unional, să urce în barcă. Numaidecât, am ajuns cu toţii pe malul românesc. Acolo, preotul nostru, împreună cu cel român, au binecuvântat o slujbă, spre bucuria mulţimii de oameni, care îi strigau pe nume pe fraţii din Pererâta, învitându-i să treacă Prutul. Consătenii mei stăteau, însă, înţepeneţi pe mal. Supărat pe ei, am hotărât să mă întorc, pentru a-i îmbărbăta. Am urcat din nou în barcă, alături de cei doi primari şi preoţi, plus doi vâslaşi, în total şapte persoane, toţi având în braţe daruri şi flori. Din păcate, la mijlocul râului, barca n-a rezistat şi s-a răsturnat. Eu nu ştiam să înot, asfel încât am ajuns la ai mei doar purtat pe braţe de către cei doi vâslaşi. În urma noastră, o întreagă oaste românească a pornit să-i „cucerească” pe moldoveni. Îmi era ruşine că românii veneau spre noi, iar sătenii mei stăteau incremeniţi pe mal, fără să-i întâmpine cum se cuvine. A fost de ajuns, însă, ca un singur consătean să se avânte în apa Prutului, pentru ca tot satul să-l urmeze. Acolo, în mijlocul râului, s-au întâlnit, s-au pupat şi au încins o horă a bucuriei – unică poate în lume! Ea m-a marcat aşa de mult, încât imaginea şi ritmul acelei hore a frăţiei se regăsesc în mai toate poemele şi cântecele mele.
– Păcat că, după atâţia ani, acele trăiri emoţionale s-au estompat până a fi uitate, nu puţini vorbind chiar cu ironie de Podul de Flori.
– Mare păcat, într-adevăr, că Podul de Flori a rămas doar ca o amintire a unui vis frumos. S-a uitat prea uşor că acel Pod de Flori a fost, practic, începutul dezgheţului dintre cele două ţări surori. Pe acelaşi Pod de Flori au trecut apoi Prutul, în ambele sensuri, mari artişti şi oameni de cultură, scriitori ş.a. Doar conducătorii celor două state au stat impasibili, noi, basarabenii, rămânând, în continuare, sclavii unei sârme cu ţepi care ne sfâşie trupul şi sufletul. S-a ales praful de idealurile unioniste proclamate atunci, Podul de Flori s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat, cum se scria în presă. Mulţi se întreabă de ce nemţii au putut să dărâme Zidul Berlinului, iar noi nu putem să dăm la o parte o amărâtă de sârmă ghimpată? Răspunsul e simplu: noi nu suntem nemţi, ci doar un popor în general paşnic, nehotărât în acţiuni majore. Tari însă la glume, versuri sau cântece.
– Este adevărat că în acel zbuciumat an 1991, aţi fost propus să candidaţi la preşedinţia ţării?
– Propunerea asta a venit din partea Frontului Popular, dar am refuzat. Eu, de când mă ştiu, sunt membru al unui singur partid: PMN, adică Patria, Mama şi Neamul. Şi pentru toate acestea mă voi lupta până la sfârşitul vieţii, pentru ca Prutul să nu rămână graniţa de vest a UE, un prag de netrecut între statul natural şi umbra sa, Basarabia. Voi scrie, în continuare, pe limba lui Creangă, cel care spunea, în „Abecedarul” său: eu sunt de naţiune română, pentru că şi părinţii mei sunt români; eu am una ţară, mare şi frumoasă, care este Patria mea, România, compusă din două ţări, Muntenia şi Moldova. Întâlnirea mea cu România a fost tulburătoare, a fost ca și cum mi-aș fi văzut, pentru prima oară, părinții. A fost ca un basm frumos, pe care l-am trăit abia la 31 de ani…
– Maestre, daţi-mi voie să vă îmbrăţişez cu mult drag, stimă şi respect.
Închei îndurerat relatarea acestei întâlniri de suflet cu Poetul Grigore Vieru. El a plecat în veşnicie, venind de la Galați, înainte de a se sfârşi noaptea zilei aniversare a lui Eminescu la care participase. Sunt sigur că în momentul întâlnirii cu moartea. Asta deoarece Poetul ţinea strâns în braţe cărţile lui Eminescu: Stinge-mi-se ochii mie / Tot deasupra cărţii tale…
