Vântul rece de noiembrie mă pătrunse în timp ce coboram alergând treptele spre centrul vechi al oraşului Heidelberg, un oraş în care – conform cântecului – îţi poţi pierde inima, în cazul meu, chiar şi basca roşie preferată, ridicată în aer de câte o rafală puternică. Mi-o trăsesem adânc peste urechile îngheţate ce ascultau încă sunetele clopotelor. Era ora 12. Mă grăbisem spre cinematograful mic, ascuns pe strada principală. Gloriette… un mic chioşc cu fotolii vişinii, pluşate, aflate la acelaşi nivel şi în care aşezându-mă lângă tine, dispărusem pe jumătate în spatele spectatorilor din faţa mea. Te luasem de mână aşteptând cu încordare începerea filmului anunţat în cadrul zilelor de cultură iudaică: Rabbi Wollf…
Documentarul realizat de Britta Wauer, reia firul conversaţiei începute în pelicula „Der Himmel unter der Erde” (Paradisul de sub pământ) realizat cu «rabinul cel mai ieşit din comun de pe întreg globul».
Născut în 1927 la Berlin, refugiat cu părinţii la Amsterdam la vârsta de 6 ani şi trăind din 1939 la Londra – unde a si decedat in iulie 2020 -, William Wolff a dovedit o energie şi o vitalitate molipsitoare prin zâmbetul dăruit celor din jur. „Und wenn der Rabbi lacht, lachen alle Chassiden” (Când rabinul zâmbeşte, zâmbesc toţi enoriaşii) spune un cântec, iar rabinul Wolff, fost reporter politic de renume al parlamentului britanic, devenit abia la 50 de ani, rabin, învăţând şi perfecţionând la o vârstă înaintată limba rusă pentru a-şi putea conduce comunităţile din Rostock şi Schwerin care l-au angajat la vârsta de 75 de ani, ne zâmbeşte de pe pelicula ce rulează… La 89 de ani comunitatea l-a pensionat – invocând ca motiv absenţa unui telefon mobil, ceea ce îl făcea greu de găsit între Londra, Ierusalim şi Schwerin – întristându-l o secundă. A găsit imediat o nouă preocupare, scriind, reîntors în Anglia, o carte.
Ţii minte scena comemorării „Nopţii de Cristal” la Schwerin? În discursul său, rabinul a mulţumit Germaniei, oraşului Schwerin, pentru siguranţa pe care o au astăzi evreii aici. Crezi că a fost naiv? Nu… Subliniind binele, a întărit latura pozitivă din oameni.
Ţi-a plăcut şi ţie răspunsul lui la întrebarea referitoare la întâlnirile eventuale cu antisemiţi la Rostock sau Schwerin? Zâmbetul lui, când ridică în slăvi avantajele vârstei şi a auzului slăbit? Filmul a fost bine ales. Simbolul zilelor culturii iudaice a fost în acel an o menoră-smiley, tematica axându-se asupra prezentului şi viitorului… se găseşte sub semnul luminii asemeni sărbătorii ce se apropie.
Când îmi soseşte prima felicitare de Hanuca de la un prieten drag, îmi pătrunde totodată prin ochii împăienjeniți ai timpului căldura amintirilor. Povestea ei mă poartă asemeni basmelor copilăriei, între vis şi realitate, între istorie şi prezent, între aspiraţiile şi realitatea vieţii. O relatare ce reuşeşte să îmbine vraja serilor luminate de flacăra lumânărilor, îmbibate de pacea ce coboară în braţe ocrotitoare, cu frumuseţea festivităţii.
Nu ştiu cum te simţi tu când îţi sosesc gândurile bune cu ocazia acestei sărbători minunate care ne dăruieşte miracolul renaşterii speranţei şi al LUMINII…
Hag Urîm… Lumina spiritului… Lumina din noi… Lumina ce ne înconjoară…
Eu însă mi-aş dori să mă pot ascunde în sfârleaza timpului. Mi-aş dori să mă rotesc pitită într-un titirez pe aceeaşi faţă de masă albă apretată, pe aceeaşi suprafaţă lustruită a mesei din lemn de nuc masiv pe care mă delectasem cu jocul fermecător, tradiţional de Hanuca.
Uneori dorinţele se împlinesc. În această seară, şansa este mare. Revăd un vis trăit cândva…
Este iarnă. Luna lui Kislev. Afară ninge cu fulgi grei. Le simt mângâierea rece pe frunte, pe pleoape, pe buze… Mă rotesc tot mai încet ascunsă în această jucărie de lemn… Privesc faţa surâzătoare a bunicului meu. A adus boabele de fasole din bucătărie. Mâini dragi, cunoscute, le separă, le numără şi le împart. Mama aşteaptă râzând. Este o jucătoare pasionată. Tot ce face primeşte amprenta firii ei pătimaşe, vesele, iubitoare de muzică, flori, literatură… de viaţă…
Lasă-mă să fac acum aceste piruete ascunsă în interiorul unui Dreidel, devenit simbolul unei aniversări aparte. Fiecare dintre noi are nevoie de suflul renăscător al încrederii în viitor. În frigul istoriei ne încălzim sufletul la lumina suavă dar totodată puternică a lumânărilor de Hanuca.
Viaţa este un DREIDEL. Ne cere mereu TOTUL. Nu se mulţumeşte cu JUMĂTATE. Trebuie să înţelegi că cine nu riscă nimic, nu primeşte nimic… NIMIC…
Aud vocile pline de focul jocului: SHTEL! SHTEL! Încă nu ai dat tot ce poţi. Acest îndemn îmi răsună în gând… pătrunde până la mine. Încet, încet mă trezesc. Rămân gânditoare în centrul rotativ…
Ce m-a învăţat acest joc? Ce m-a învăţat visul meu ? Să îndrăznesc să intru în vârtejul vieţii… să mă dăruiesc cu totul prezentului şi neuitând trecutul să sper mereu în viitor. Să cred cu putere în reluarea miracolului sub semnul Luminii… în fericirea de a ne şopti reciproc: Hag Hanukkah Sameach!
——————————–
Julia Henriette KAKUCS
Heidelberg, Germania
2 decembrie 2021
