Dacă am fi conștienți, încă din fragedă tinerețe, că „Anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani“ și „Că trece viața noastră și ne vom duce“, altfel am prețui fiecare clipă dăruită de Dumnezeu și, aidoma Psalmistului, I-am cere să ne învețe să „socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune“. Din păcate, mulți dintre noi ajungem la această concluzie abia spre finalul vieții și oricât ne-am strădui să recuperăm orele și minutele irosite, nu vom putea face mare lucru, întrucât nu numai că „toate zilele noastre s-au împuținat“, cum spune același înțelept David, dar multe dintre ele vor fi „osteneală și durere“. Ca majoritatea risipitorilor, am pierdut, la rându-mi, destule zile și ore de-a lungul anilor, dar, spre deosebire de unii dintre ei, am avut șansa de a intui ceva mai devreme în ce constă valoarea timpului liber și, în consecință, am izbutit, cred, să-l valorific în bună măsură și să-l folosesc în scopul formării mele, dăruind și altora rodul rezultat. Fără a ocoli neapărat distracția, am căutat să dau un sens momentelor de destindere, petrecând o bună parte dintre orele libere în sălile de spectacol și de expoziții, în excursii și pelerinaje, în preajma autorilor clasici și contemporani, intrând astfel într-un univers fabulos, care mi-a dăruit suficiente momente de bucurie pentru a o lua, mereu și mereu, de la capăt.
În privința lecturii am fost, de altfel, un autodidact. Prima bucurie am receptat-o încă din ciclul primar, când, primind ca premiu povestirea „Inima de foc a lui Danko”, am trăit cu intensitate toată acțiunea imaginată de scriitor, dorind cu ardoare să descopăr și alți eroi care să mă fascineze în aceeași măsură. Au urmat, firește, într-o succesiune aleatorie, lecturi care astăzi, odată cu apariția jocurilor pe calculator, nu mai atrag decât un număr restrâns de copii și tineri, încântați de Winnetou, Old Shatterhand, Tarzan și de toate celelalte personaje ce mi-au făcut copilăria mai frumoasă. Și cum, pe vremea aceea, televiziunea abia apăruse iar nu toți aveau acces la ea, ascultam cu nesaț emisiunile radiofonice la difuzorul instalat deasupra ușii de intrare a casei părintești, prin intermediul cărora am aflat o sumedenie de informații despre alte cărți și nu numai, întrucât eram captivat, în egală măsură, și de teatrul radiofonic sau de programele muzicale. Sigur, o componentă aparte au avut-o lecturile școlare obligatorii și cele din bibliografia suplimentară, nu de puține ori pornind să descopăr la fața locului cele redate de pana măiastră a autorilor.
Așa am ajuns, bunăoară, la Ipotești, pe urmele lui Eminescu, la Liveni, în casa în care s-a născut Enescu, la Stupca, unde a cântat vioara lui Porumbescu, la Câmpina, unde s-au întretăiat spiritele lui Hasdeu și Grigorescu, la Vălenii de Munte, în vila lui Iorga, fascinantul istoric, asemănat de Călinescu, istoricul literar, cu Voltaire, și înșiruirea ar putea continua pe încă multe pagini, pentru că de la personajele romanelor am trecut la personalități, multe dintre ele devenindu-mi modele de viață și, în ultimele decenii, subiecte ale propriilor cărți. Nu lipsită de importanță a fost și întâlnirea directă cu scriitorii, cu o parte dintre ei închegând prietenii trainice, benefice în plan profesional și în conturarea unui univers propice creației.
La Onești, bunăoară, unde am locuit o vreme, am descoperit pentru prima oară atmosfera de cenaclu și tot aici i-am cunoscut pe încă tinerii, atunci, poeți Constantin Th. Ciobanu și Gheorghe Izbășescu, animatorii vieții culturale din municipiu și inițiatorii celebrei manifestări „Zilele culturii călinesciene“, în cadrul căreia am avut șansa de a-i întâlni față în față pe cei mai importanți scriitori contemporani, de la Nicolae Manolescu și Eugen Simion, la Ana Blandiana și Mariana Marin, de la Al. Piru și Gheorghe Drăgan, la Victor Eftimiu și Radu Cârneci, de la Nicolae Breban și George Bălăiță, la opzeciștii în frunte cu Mircea Nedelciu și Mircea Cărtărescu, iar înșiruirea ar putea continua, întrucât de-a lungul celor peste 50 de ediții au fost invitate sute de alte personalități ale spiritualității românești și nu numai.
Tot la Onești, încântat de autografele obținute am pus bazele propriei biblioteci, care în timp a trecut cu mult peste 5.000 de volume, stârnind invidia celor care nu reușeau să se strecoare pe sub furcile caudine ale difuzorilor, mai ales în epoca de tristă amintire, când cărțile bune se dădeau pe sub mână și sistemul de pile era pus des în funcțiune, nu de puține ori în detrimentul celor dornici cu adevărat să citească. Și în această direcție am fost tot un autodidact, o carte cumpărată sau împrumutată trimițându-mă la alta și tot așa până astăzi, când am ajuns în situația de a mi se oferi cărți cu autografe spre lectură și de a mi se solicita autografe pe paginile de gardă ale propriilor volume.
Deși părinții mei au fost oameni simpli, pasiunea pentru lectură o moștenesc în principal de la ei, poate și de la bunicul Ion Bucur, dascăl al Bisericii „Cuvioasa Parascheva“ din cartierul Hangani al municipiului Moinești, unde am copilărit, care a știut să însămânțeze armonia și cuvântul lui Dumnezeu în sânul numeroasei sale familii, să-i așeze la casa lor pe fiii și fiicele crescuți în cultul muncii, al cinstei și al frățietății. Ființe frumoase la chip și la suflet, el și bunica Zamfira le-au lăsat moștenire nu doar bucata de pământ necesară fiecăruia, ci și câteva meșteșuguri, dragostea de carte și niște voci minunate. Când mulți dintre consătenii din generația ei nu știau să citească sau n-au dus la capăt nici măcar clasele primare, mama mea, Ana, a absolvit 7 clase și poate ar fi urmat și altele dacă nu izbucnea războiul, cu toate consecințele lui, și apoi măritișul. A citit însă toată viața și pot spune că a fost una destul de activă, dând la rândul ei naștere celor patru copii aflați fiecare pe drumul lui și a altora trei, prăpădiți înainte de vreme. Adevărată artistă când era vorba de țesut, cusut și împletit, a contribuit cu mâinile ei la sporirea bugetului familiei, ca să nu mai amintesc de bucatele ce ţi se topeau în gură ori de imaginația bogată când se metamorfoza în zugrav. Femeie extraordinar de frumoasă, la chip și la suflet, pe care eu am asemănat-o la înfățișare cu Bette Davis, a fost îndrăgită nu doar de membrii familiei, ci și de cei ce au văzut-o pe scenă sau în alte împrejurări din viața colectivității. Bărbat frumos și inteligent era și tata, numai că soarta sa a fost deturnată tot de efectele generate de al Doilea Război Mondial. Absolvent de 7 clase, a fost recrutat și propus să urmeze Școala de Ofițeri, numai că stresul acelor timpuri și misiunile dificile la care a luat parte i-au zdruncinat serios sănătatea și, în loc de o nouă avansare în grad, s-a trezit cu mai multe diagnostice și o pensionare forțată, pe caz de boală. Invidia unor consăteni, care l-au reclamat că mai câștigă ceva și pe lângă pensia mizeră, l-au lăsat fără aceasta, așa încât l-au obligat să revină la meseria de bază, cea de miner, lucrând în subteran la mina „Leorda”, din bazinul carbonifer al Comăneștiului, de unde a ieșit a doua oară la pensie, de data aceasta ca brigadier. Statutul lui muncitoresc a dat însă bine la întocmirea propriului dosar, fără de care traiectul meu profesional e posibil să fi cunoscut o altă orientare. Nu știu dacă din această pricină n-am afirmat decât după 1990 că tatăl meu a fost și ofițer, singura care îmi mai aducea aminte de acest aspect fiind învățătoarea Florența Ciobanu, care mă întreba, din când în când, ce mai face „domnul locotenent”. A fost însă un om muncitor și descurcăreț, cu cele 7 clase ale sale reușind să se bată cu grangurii de la București și să obțină pentru cetățenii din cartier introducerea gazului metan și a apei potabile încă înainte de marea brambureală decembristă. Am avut destule de învățat de la el, chiar dacă nu i-am stat în preajmă decât până la 16 ani, când mi-am luat practic singur destinul în mână.
Tot de la acea vârstă sau ceva mai devreme am început să însăilez primele versuri, propuse șovăielnic spre lectură, peste vreo doi ani, membrilor cenaclului „Junimea nouă“ din Onești, coordonat de poetul Constantin Th. Ciobanu, profesorul meu de limba română de la Liceul nr. 2, cel ce mi-a dezvăluit câteva din tainele scrisului și m-a debutat, în toamna anului 1970, în paginile revistei Preludiu, unde mi-au apărut poeziile Început și În zbucium. Am aflat de această apariție ceva mai târziu, în timpul cătăniei, când deja pusese stăpânire pe mine gustul publicisticii, după ce mai întâi prinsesem curaj și am trimis pe ultima sută câteva corespondențe la concursul organizat de gazeta de armă „De veghe”, care mi-a acordat premiul al III-lea și m-a publicat în continuare. Răsplătit nu numai cu o diplomă, ci și cu onorarii ce depășeau și de zece ori solda mea de gradat, am făcut pe nesimțite primul salt în cariera de jurnalist, apărând concomitent cu note, informații, reportaje, scurte povestiri și poezii atât aici, cât și în ziarul central al Armatei, „Apărarea patriei”, ori în revista „Viața militară”, din redacția căreia am avut șansa să mă bucur de prietenia poetului Ion Lotreanu, cu care am corespondat și după lăsarea la vatră. O altă prietenie ivită în aceeași perioadă a fost cea cu prozatorul ploieștean N. Rădulescu-Lemnaru, pe care l-am revăzut în mai multe rânduri, inclusiv în perioada studenției bucureștene, dar și mai târziu, când s-au înmulțit și corespondențele dintre noi.
Revenit în producție, n-am abandonat preocupările gazetărești, ci, dimpotrivă, mi-am concentrat toate energiile spre o țintă greu de atins în acele vremuri, însă nu cu totul imposibilă, după cum avea să se dovedească. Am luat-o mereu de jos, însă cum Dumnezeu mi-a dăruit un talant prețios, am izbutit în cele din urmă să-l valorific și să ajung ziarist profesionist, nu înainte de a-mi exersa condeiul în paginile săptămânalelor „Petrochimistul”, sub îndrumarea poetului, graficianului și ziaristului Candiano Priceputu, și „Steagul roșu”, unde am câștigat în mai multe rânduri concursurile dedicate corespondenților voluntari și apoi preselecția pentru admiterea la Facultatea de Ziaristică din București, examen cu mult mai greu, în care, după ce s-a trecut pragul dosarelor, decisivă a fost totuși proba scrisului jurnalistic, depășită cu brio, spre satisfacția mea și necazul celor ce se bazau doar pe proptele.
Vreme de patru ani (1975-1979) am trăit intens experiențe unice, având bucuria să-i am printre profesori, pentru a aminti doar câțiva, pe experimentații ziariști Nestor Ignat și Victor Frunză, pe jurnaliștii-poeți Dumitru Titus Popa, Elena Zarescu, Mircea Ichim și Ion Haineș, pe lingvistul Gheorghe Bulgăr și filosoful Alexandru Tănase, iar printre colegii de an pe tinerii poeți Gabriela Hurezean, Anamaria Pop, Constantin Ștefuriuc, ce debutaseră deja editorial, pe Ioan Benche, Vasile Moldovan, Marian Constantinescu și Emil Lăzărescu, autori la rândul lor de carte după absolvire. Pe culoarele facultății mi s-au intersectat pașii, de asemenea, cu viitorii jurnaliști și scriitori Radu Anton Roman, Marin Constantin, Gheorghe Pârja, Ioan Enache, Laurențiu Cârstean, Viorica Pârja, din anii mai mari, dar cu adevărat extraordinare mi-au rămas în memorie întâlnirile cu vulcanicii scriitori Ioan Alexandru și Adrian Păunescu, redactorul-șef al revistei „Flacăra”, în paginile căreia aveam să public frecvent, ca și, de altfel, în coloanele cotidienelor „Scînteia tineretului”, „Scînteia”, „Munca” ori în cele ale revistelor „Contemporanul” și „Îndrumătorul cultural”.
Deși născut în București, am devenit „marcă înregistrată“ a Bacăului – cum m-a definit jurnalista și scriitoarea Rodica Lăzărescu –, unde viețuiesc din 1979, adică imediat după ce am absolvit facultatea și am primit repartiție la ziarul județean „Steagul roșu”. Puteam foarte bine să rămân și în Capitală, întrucât primisem referințe foarte bune de la cotidianul „Scînteia”, unde efectuasem practica și despre care mi-am întocmit lucrarea de licență, notată cu 10, cu atât mai mult cu cât fusesem selectat și într-o echipă ce urma să-l însoțească pe șeful statului, dar dau slavă lui Dumnezeu că acest lucru, în pofida cursurilor începute, nu s-a întâmplat până la urmă, că altfel poate nu ați fi avut ocazia să citiți aceste gânduri.
Întors pe meleagurile copilăriei, am reluat la o altă scară și preocupările literare, extinzând colaborările și publicând poezie şi peste 3000 de articole, interviuri, anchete, reportaje, tablete, recenzii, cronici literare, plastice, teatrale şi muzicale atât în publicațiile deja amintite, cât și în cotidienele: „România liberă”, „Adevărul”, „Azi”, „Curierul naţional”, „Jurnalul naţional”, „Curentul”, în peste 20 de ziare judeţene şi în revistele: „Albina”, „Antares”, „AntiM”, „Argeș”, „Ateneu”, „Astra”, „Azi literar”, „Baaadul literar”, „Biblioteca”, „Boem@”, „Bogdania”, „Bucovina literară”, „Cafeneaua literară”, „Caiete Silvane”, „Caligraf”, „Cartea”, „Cântarea României”, „Constelații diamantine”, „Conta”, „Convorbiri literare”, „Credinţa ortodoxă”, „Cronica”, „Cronica veche”, „Ecran magazin”, „Expres cultural”, „Feţele muzicii”, „Formula As”, „Jurnal Israelian” (Israel), „Jurnalul literar”, „Leviathan”, „Literatura şi Arta” (Chişinău), „Litere”, „Luceafărul”, „Meridian 27”, „Meridianul Cultural Românesc”, „Oglinda literară”, „Plumb”, „13 Plus”, „Preludiu”, „Pro Saeculum”, „Rampa”, „Revanşa”, „Revue roumaine”, „România literară”, „Semn”, „Sinteze”, „SLAST”, „Spații culturale”, „Spectacolul muzicii”, „Steaua”, „Teatrul românesc”, „Tomis”, „Tribuna”, „Vatra”, „Vatra veche”, „Viaţa creştină” (Los Angeles), „Viața băcăuană”, „Viaţa studenţească”, „Vitraliu” ş.a.
Dedicat gazetăriei, după 1990 am lucrat în redacția ziarului băcăuan „Deșteptarea”, pe care am și condus-o în calitate de director, dar am renunțat la jurnalismul cotidian încă din 1995, când m-au vândut chiar colegii, mulți dintre ei făcuți proprietari pe nemerit. M-am axat de atunci doar pe jurnalismul cultural și într-un fel mi-a prins bine, pentru că am avut răgazul să-mi scriu cărțile. În caz că rămâneam în presă, nu știu dacă izbândeam atâtea în plan scriitoricesc.
Chiar dacă aveam pregătite pentru tipar două manuscrise încă din anii 80 ai secolului trecut, am debutat editorial destul de târziu, la 43 de ani, cu volumul de interviuri „Enescu etern” (București, Editura Quadrat Press, 1993), încredințat inițial Editurii Muzicale și blocat câțiva ani buni din pricini care nu mi-au fost aduse niciodată la cunoștință. De atunci am publicat încă 34 de cărți, dintre care alte patru aparțin genului care m-a consacrat: „Ieşirea de siguranţă” (Iaşi, Editura Cronica, 2001), „Convorbiri fără adiţionale” (Iaşi, Editura PIM, 2010), „Dialoguri pilduitoare” (Bacău, Editura Corgal Press, 2015) și „Convorbiri fără adiţionale”, vol. II (Bacău, Editura Studion, 2019).
Fascinat de personalități încă din tinerețe, le-am studiat viața și opera ori de câte ori am avut prilejul, în ultimele decenii ocupându-mă cu preponderență de cele ivite în spațiul actualului județ Bacău sau care au activat în acest areal moldav, cărora le-am dedicat o suită de dicționare, începând cu „Personalităţi băcăuane” (Bacău, Editura Corgal Press, 2000 – vol. I; idem, 2003 – vol. II; idem, 2009 – vol. III; idem, 2010 – vol. IV; idem, 2011 – vol. V; idem, 2012 – vol. VI; idem, 2014 – vol. VII; idem, 2020 – vol. VIII), continuând cu „Personalităţile Bacăului” (idem, 2008), „Personalități moineștene” (idem, 2011) și încheind, deocamdată, cu „Scriitori băcăuani”, vol. I (idem, 2012) și vol. II (idem, 2021), însumând 2498 de pagini și biografiile a peste 600 de oameni de ispravă, ce au lăsat o dâră de lumină în urma lor.
Citindu-le cărțile sau pe cele referitoare la viața și opera lor, am scris despre multe dintre ele, astfel că, încet-încet, am întregit o altă componentă a activității mele scriitoricești, cea de critic și istoric literar, calitate în care am încredințat tiparului volumele „Poeţii Bacăului la sfârşit de mileniu. Debuturi: 1990-2000” (Editura Studion, 2005), „Lecturi aleatorii” (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2010), „Alergând prin subteranele textului” (Editura Corgal Press, 2010), „Lecturi aleatori”, vol. II (Editura Studion, 2013), „Poeții Bacăului la început de mileniu: debuturi 2000-2010” (Focșani, Editura Pallas Athena, 2015), „Lecturi aleatorii”, vol. III (Editura PIM, 2017), vol. IV (Editura Corgal Press, 2017) și vol. V (Editura Ateneul Scriitorilor, 2021), care înseamnă alte 1300 de pagini redactate și aproape 400 de autori cărora le-am recenzat lucrările.
Gânduri separate am consemnat însă și în suita de jurnale începută la 18 ani, în 1968, și din care am oferit până acum cititorilor câteva frânturi înmănuncheate în volumele de memorialistică „Ieșirea din lume” (Bacău, Editura Fundației Culturale Cancicov, 2012), „Ultima sută” (Editura PIM, 2013), „Primul prag” (Editura Corgal Press, 2014), „1000 de pași” (idem, 2015), „Zile de trecere” (Editura Studion, 2017), „Caietul negru” (Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2017), „Pe față și pe dos” (Editura Corgal Press, 2018), „Sunt un fiu risipitor” (Editura PIM, 2020) și „70. Pas cu pas” (București, Editura Amurg sentimental, 2021), în timp ce alte caiete își așteaptă rândul, deși nu mai sunt atât de sigur dacă le voi mai publica sau nu.
O carte aparte este, apoi, cronologia documentară „Stelian Preda sau Viețile unui vis: Teatrul” (Editura Corgal Press, 2017), dedicată îndrăgitului actor, multă vreme director al teatrelor din Botoșani și Bacău, dar dragi inimii mai sunt, în egală măsură, adaptarea „Moş Crăciun şi vrăjitoarea”, după o piesă de Eugen Gheorghiţă (Republica Moldova), cu peste 200 de reprezentaţii la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Vasile Alecsandri“ din Bacău (premieră: 1990), ediţia critică „Pagini alese de Octavian Voicu” (Bacău, Editura Plumb, 2000; antologie, studiu introductiv, bibliografie, repere critice), ediţiile postume „Lumea are glas, romanul aceluiași scriitor” (Editura Corgal Press, 2007) și „Starea Stărilor de Victor Croitoru” (idem, 2007), precum și zecile de prefețe și postfețe la cărţile unor autori contemporani (Ion Machidon, Liliana Paisa, Valeriu Corocea, Cecilia Răduinea, Gheorghe Roman, Ana Maria Blăjut, Aurel Popa, Dumitru Radu, G. Mosari, Mara Paraschiv, Decebal Alexandru Seul, Carmen Voisei, Romică C. Ghica, Victor Croitoru, Sandu V. Cernat, Ioan Andrioaie, Gheorghe Baltă, Leonid Iacob, Atena Mariana Zară, Alina Carmen Mirăuţă, Leonard Popa, Ştefan Munteanu, Grigore Codrescu, Eugenia Boteanu, Emil Nicolae, Dumitru V. Marin, Valerian Ursinschi, Cornel Paiu, Dorina Stoica, Tatiana Scorțanu, Mariana Velisar-Codrescu, Grigore Grigorovici, Ionica Bandrabur), pe care i-am sprijinit și încurajat atât în calitate de critic literar, cât și ca editor. În această ipostază am debutat autori ce au devenit între timp membri ai Uniunii Scriitorilor și ai altor uniuni de creație, publicând sub egida editurii „Corgal Press”, pe care am înființat-o acum 30 de ani, peste 300 de volume semnate de scriitori și creatori din toate generațiile, multe dintre ele răsplătite cu premii și distincții prețioase.
La rândul meu m-am bucurat de o bună receptare critică, despre cărțile mele scriind, între alții, Constantin Călin, Alex Ștefănescu, Ion Fercu, Vasile Sporici, Emilian Marcu, Grigore Codrescu, Carmen Mihalache, Adrian Jicu, Ionel Necula, Cristina Ștefan, Dorina Stoica, Alexandru Cazacu, Marius Manta, Horia Gârbea, Valeria Manta-Tăicuțu, Nina-Elena Plopeanu, Ioan Vicoleanu, Ion Dinvale, Petre Isachi, Petru Scutelnicu, Eugen Budău, Ioan Enache, Rodica Lăzărescu, Mioara Bahna, Ioan Țicalo, Livia Ciupercă, Ghiță Nazare, Simona Lazăr, Constantin Prangati, Dumitru V. Marin, Mircea Dinutz, Nicolae Cârlan, Alexandru Matei, Marius Chelaru, Dan Perșa, Violeta Savu, Dumitru Augustin Doman, Bogdan Ulmu, Doina Cernica, Neculai Tăicuțu, Nicolae Sava, Ioan Dumitru Denciu, Paul Aretzu, Victoria Huiban, Ileana Petrean Păușan, Vasile Bardan, Lucia Enache, Alexandru Decebal Seul, Aristotel Pilipăuțeanu, Dan Sandu, Mihai Merticaru, Mariana Bendou, Alina Ioana Dinu, Gheorghe Bălțătescu, Ion Moraru.
La aprecierile lor le-aș putea adăuga pe cele ale unor jurii sau instituții care mi-au acordat premiile pentru critică literară ale Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor (2018) și revistelor „Antares” și „Plumb”; Diploma de Excelență a Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, ale revistelor „Ateneu”, pentru seria de volume „Personalități băcăuane“; „Bogdania” și „13 Plus”, ale Societății Culturale Clepsidra, Fundației Culturale „Mitropolit Irineu Mihălcescu”; Școlii Populare de Arte și Meserii Bacău; Cenaclului Literar „Lira 21”; Grupului de Presă „Cvintet Te-Ra” Vaslui; Salonului Literar „Axis Libri“ Galați; Filarmonicii „Mihail Jora“ din Bacău; Asociaţiei Pedagogice „Grigore Tabacaru“ din Bacău şi Fundaţiei Culturale „Renaşterea“ din Buhuşi; Premiul pentru publicistică al ziarelor „De veghe“ (1971) şi „Steagul roşu“ (1972-1974); Premiul pentru fidelitate al ziarului „Deşteptarea” (1994), Premiul pentru sonet al revistei „Revanşa“ (1998); Premiul pentru interviu al Galei Presei Băcăuane (2007); Premiul „Octavian Voicu“ al revistei „Plumb” pentru publicistică literară (2009); Premiul Special al Juriului Festivalului Național de Creație „Vrancea literară“ (2015, 2019); Premiul special pentru proză religioasă al Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu“ (2017); Premiul „Alexandru Deșliu“ al Festivalului Internațional de Creație Literară „Titel Constantinescu“ (2017); Diploma și Medalia de Argint a Euroinvest (2016) și, nu în ultimul rând, titlul de „Cetăţean de Onoare al oraşului Mooka” (Tochigi, Japonia).
Cu regretul că în ipostaza de poet figurez doar în câteva antologii, ca scriitor am fost validat ca membru al Uniunii Scriitorilor (2011) și inclus în mai multe dicționare, iar ca ziarist am intrat în istoria presei ca fondator al editurii „Deșteptarea”; ca fondator și redactor-șef al „Televiziunii Literare” și al revistelor „Glasul monahilor” și „Cadran cultural”; ca membru în consiliile de conducere ale Sindicatului Ziariştilor Băcăuani; Societăţii Ziariştilor din România şi Uniunii Ziariştilor Profesionişt; ca redactor-şef al revistelor „Credinţa ortodoxă” (1997-1999) şi „Vitraliu” (2002-2005); ca membru în colectivele de redacţie ale periodicelor „Argus”, „Bacău Press”, „Itinera”, „Trotuş expres”, „Bacoviana” şi „Viaţa băcăuană” și ca membru al Consiliului de Onoare al revistei „Clepsydra”.
Întrebat de un reporter ce mă consider mai întâi şi-ntâi de toate: „scriitor sau jurnalist?”, i-am răspuns că la începuturi am fost ziarist dedicat trup și suflet, dar că în ultimul sfert de veac mă simt atașat mai mult de breasla scriitorilor, decât de cea a gazetarilor. Cele două preocupări s-au intersectat însă în toată jumătatea de veac scursă de la debut, așa încât cel mai nimerit ar fi să afirm că sunt un truditor neobosit pe ogorul nesfârșit al literelor. Rămâne în sarcina criticilor și a istoricilor să decidă, dacă bineînțeles o vor face, în ce tagmă urmează să mă încadreze, dar vor trebui probabil să mai aștepte, întrucât am încă destule proiecte în derulare și pe care, dacă Dumnezeu îmi va mai dărui zile, sper să le duc la bun sfârșit, nu spre propria fală, ci spre folosul celor interesați.
——————————–
Cornel Simion GALBEN
Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor
Bacău, 5 ianuarie 2022
