„O oră nu este doar o oră, este o vază plină de mirosuri, sunete, proiecte, climat”. – Bergson
Herni-Louis BERGSON (1859–1941) a fost scriitor și filozof francez de etnie evreiască, ale cărui idei au pătruns și în literatură, prin intermediul operei lui Proust, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1927. Bergson a fost inițiatorul unui curent filozofic, intuiționism, care în opinia multor istorici ai filozofiei este cea mai mare filozofie pe care a avut-o Franța de la Descartes, iar Europa de la Kant încoace, sau că, filozofia gânditorului francez este ultima mare sinteză apărută în decursul istoriei moderne a gândirii.
Herni-Louis Bergson s-a născut la Paris, a fost al doilea dintre cei șapte copii. Ca elev al liceului Bonaparte în perioada 1868-1877, a fost un element excepțional de-a lungul copilăriei sale și, aidoma contemporanului său german Edmund Husserl, pregătirea inițială i-a fost matematica. A câștigat primul premiu la matematică pentru prestigiosul „Concours Général”, care a condus la publicarea soluției sale la o problemă de către Pascal în 1877. Apoi, în 1878 a fost acceptat și a studiat la École Normale Supérieure (1878-1881), secțiunea de litere și științe umaniste. Profesorul său de matematică, dezamăgit, a exprimat: „ai fi putut fi matematician; așa vei fi un simplu filozof”. Acolo l-a descoperit pe Herbert Spencer și a studiat cu cel mai influent filozof al Franței în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Félix Ravaisson și cu Jules Lachelier. Studiind filozofia, l-a avut ca profesor pe filozoful Emile Boutroux. L-a absolvire a fost al doilea clasificat datorită unei prelegeri intitulate „Care este valoarea psihologiei contemporane?” Și-a început activitatea cu un post de profesor la Angers, la liceu, apoi s-a mutat la Clermont-Ferrand. A predat atât la Liceu, cât și la Universitate în următorii ani.
Tot în 1878, Bergson a devenit cetățean francez, deși ar fi putut alege cetățenia engleză. Atunci a ales el să se pregătească pentru École Normale.
În 1889 și-a susținut doctoratul în litere cu două teze publicate: Essai sur les données immédiates de la concience (Eseu despre datele imediate ale conștiinței) și Quid Aristoteles de loco senserit (Ce credea Aristotel despre loc). A fost numit profesor la Collège de France, în1897. A dus o viață consacrată studiului, în care singurele evenimente importante au fost aparițiile fundamentalelor lucrări care-i alcătuiesc opera.
A devenit celebru, în Europa și America, încă de la publicarea primelor titluri. Funcții și distincții numeroase îi încununează opera, culminând cu alegerea ca membru al Academiei franceze (1914), Premiul Nobel (1927) și Legiunea de Onoare (1930). Aproape neînțeles la începutul carierei sale academice, Bergson a devenit în cele din urmă atât de popular încât a fost aproape identificat cu filozoful oficial al gândirii franceze. Premiul Nobel l-a primit în 1927, alături de Bertrand Russel, Jean-Paul Sartre și Albert Camus.
Filozofia sa este una dualistă – lumea acoperă două tendințe aflate în conflict – forța vieții (elanul vital) și lupta lumii materiale împotriva acelei forțe. Ființele umane înțeleg materia prin intelectul lor, cu ajutorul căruia evaluează lumea. Acestea exprimă doctrinele științifice și privesc lucrurile ca entități independente în spațiu. În contrast cu intelectul, intuiția provine din instinctul animalelor inferioare. Ea ne oferă o idee despre forța vieții care străbate toate ființele, percepe realitatea timpului; durata este exprimată din punctul de vedere al vieții și nu se poate divide sau măsura. Durata este explicată prin fenomenul memoriei.
Prima sa publicație savantă a fost, de fapt, cea din 1886, în Revue Philosophique „À propos de la simulation inconsciente dans les états hypnotiques” (Despre simularea inconștientă în stările de psihoză), în care făcea referire la rezultatele observațiilor sale cu privire la hipnoză. Acestea au prefigurat interesul crescând al lui Bergson pentru rolul amintirilor inconștiente în recunoaștere – un interes care a culminat cu alegerea lui ca președinte al Societății de Cercetare Psihică din Londra în 1913.
Cartea „Matière et Mémoire” (Materie și memorie) apărută în 1896 a dus la alegerea lui la prestigiosul Collège de France. Bergson a reușit să obțină din nou un post la École Normale și a predat timp de doi ani, începând din 1898, fapt care a marcat începutul faimei sale. În 1903, Bergson a publicat, în prestigioasa „Revue de métaphysique et de morale”, un articol intitulat „Introduction à la métaphysique” (Introducere în metafizică), reprodus ulterior ca piesă centrală a lucrării „The Creative Mind”, în 1934. A fost prima dintre lucrările lui Bergson tradusă în multe limbi și nu numai că a devenit un ghid de lectură crucial pentru filozofia lui Bergson în ansamblu, dar a marcat și începutul „Bergsonismului” și al influenței sale asupra cubismului și literaturii. Prin lectura entuziastă a acestui eseu de către Williams James, bergsonismul a dobândit o influență de amploare asupra pragmatismului american. Mai mult, amprenta sa asupra literaturii americane (în special poetul Wallace Stevens și scriitoarea Willa Cather, care au creat un personaj numit „Alexandra Bergson”) este o dovadă certă.
„L’Évolution créative” (Evoluția creatoare) apărută în 1907 nu a fost doar sursa „legendei Bergson”, dar și a numeroaselor controverse academice și publice centrate pe filozofia sa și rolul său de intelectual. Începutul următorului deceniu este apogeul „cultului bergsonian” („le Bergson boom”). Cartea a fost tradusă în engleză. Bertrand Russell a publicat un articol intitulat „The Philosophy in Bergson”, în 1912, în care își exprima părerea că Bergson „vrea să ne transforme în albine cu noțiunea de intuiție”. Russell a remarcat, de asemenea, că orice încercare de clasificare a lui Bergson ar eșua, deoarece filozofia sa trece peste toate diviziunile, fie că sunt empirice, realiste sau idealiste.
În ianuarie 1913, Bergson a vizitat pentru prima dată Statele Unite. Cu o săptămână înainte de a susține prima sa prelegere la Universitatea Columbia (intitulată „Spiritualitate și libertate”), The New York Times a publicat un articol lung despre el. Entuziasmul pe care l-a generat acest articol poate explica blocajul care a avut loc înainte de prelegerea lui Bergson, primul ambuteiaj din istoria Broadway-ului. În același an, Bergson a ținut discursul prezidențial, intitulat „Fantasmele vieții și cercetările psihice”, la Societatea pentru Cercetare Psihică din Londra, Anglia. În anul următor, Bergson a fost ales membru al Academiei Franceze; a fost primul membru evreu din istoria sa. De asemenea, a susținut cursuri la Collège de France despre Filozofie Modernă și Spinoza. Faima sa internațională a continuat să crească prin susținerea Gifford Lecture, la Universitatea Edinburgh din Scoția în mai și iunie; prelegerile s-au numit „Problema personalității”. În cele din urmă, în același an, Biserica Romano-Catolică, în opoziție cu teoria evoluționistă, a condamnat filozofia lui Bergson.
La mijlocul deceniului a izbucnit războiul, iar Bergson a intrat în politică, plecând mai întâi în Spania, în 1917. Dar, mai important, guvernul francez l-a trimis în Statele Unite ca emisar diplomatic pentru a se întâlni cu președintele Wilson. După această primă vizită în Statele Unite, în 1913, crezuse că pacea va veni doar de la Washington, D.C. După vizită, Bergson a spus: „Tocmai am trăit ore de neuitat. Omenirea mi s-a părut transfigurată. […] Franța a fost salvată. A fost cea mai mare bucurie din viața mea.” În acel moment, Bergson lucra, de asemenea, cu guvernul lui Wilson pentru a forma o „ligă a națiunilor”, un organism care să includă reprezentanți ai tuturor națiunilor și care ar fi avut ca scop stabilirea și menținerea păcii. Liga Națiunilor a rămas în existență până în 1946, când a fost înlocuită de Națiunile Unite. Bergson a fost apreciat pentru acțiunile sale politice mai mult decât pentru filozofia sa.
În 1919 a fost publicată „L’Énergie spirituelle (Energia spirituală)”, o colecție de eseuri referitoare la probleme metafizice și psihologice. În același an s-a retras din funcțiile sale didactice. Cu toate acestea, în 1922, Bergson a fost numit președinte al Comisiei Internaționale pentru Cooperare Intelectuală – precursorul UNESCO. Acolo, Bergson a participat la o dezbatere cu Einstein, care, potrivit lui Merleau-Ponty, părea să mărturisească o „criză a rațiunii”. Bergson și-a publicat reflecțiile despre lucrarea lui Einstein – Durata (unui proces) și Simultaneitatea. Există unele controverse în jurul acestei cărți. Bergson a permis retipărirea cărții până la a șasea ediție în 1931. Cu toate acestea, Édouard Le Roy susține într-o scrisoare din 1953 (mult după moartea lui Bergson) că a vorbit adesea cu Bergson despre relativitate. Le Roy spune: „Bergson a adăugat cu insistență că starea defectuoasă a cunoștințelor sale de matematică nu i-a permis să urmărească dezvoltarea relativității generalizate în detaliile necesare unei astfel de dezvoltări. În consecință, Bergson a considerat că este mai înțelept să lase întrebarea fără răspuns. Acesta este motivul pentru care a refuzat să lase retipărirea „Durée et simultanéité”. Cu toate acestea, în testamentul lui Bergson, el nu menționează Durata și Simultaneitatea ca text care nu trebuie republicat. Astfel, editorii ediției a șaptea din 1968 au considerat de cuviință să retipărească această carte. Într-o scrisoare din 1924, după ce s-a plâns că, în general, scrierile sale despre relativitate au fost prost înțelese de „fizicienii relativiști”, Bergson clarifică faptul că scrierile sale despre relativitate nu ar trebui văzute ca respingătoare față de teoria relativității. El spune: „Din partea mea, cred că teoria relativității reprezintă un progres foarte mare, nu numai din punctul de vedere al fizicii, ci și din punctul de vedere al filozofiei”.
În a doua jumătate a anilor 20, Bergson a suferit de artrită severă, care l-a forțat în cele din urmă să se retragă din viața publică. În 1932, a surprins pe toată lumea cu publicarea ultimei sale cărți majore „Les Deux sources de la morale et de la religion” (Cele două surse ale moralității și religiei), care a dat naștere la noi dezbateri și neînțelegeri despre filozofia și orientarea sa religioasă. Ultima colecție a eseurilor sale „La Pensée et le Mouvant” (Gândire şi mişcare) a apărut în 1934.
Bergson a murit la 3 ianuarie 1941, la vârsta de 81 de ani. Al Doilea Război Mondial începuse deja, desigur, iar Germania care ocupa Franța, înființase guvernul de la Vichy. Exista zvonul că s-ar fi convertit la catolicism aproape de sfârșitul vieții sale dar, într-o scrisoare către Emmanuel Mounier, doamna Bergson îl citează pe soțul ei spunând: „M-aș fi convertit la catolicism, dacă nu aș fi văzut de mulți ani marele val de antisemitism pregătindu-se să se extindă în lume”. Doamna Bergson continuă în scrisoare să spună că soțul ei hotărâse să nu fie botezat.
Datorită faimei sale, guvernul de la Vichy ia oferit lui Bergson scutiri de la reglementările antisemite, dar el a refuzat. De asemenea, se presupune că a contractat răceala care l-a ucis, în timp ce aștepta la rând pentru a se înregistra ca evreu. Aparent, în același testament pe care soția sa îl menționează, Bergson ordonase ca toate actele sale să fie distruse. Se spune că soția lui a respectat acest ordin, aruncând toate hârtiile soțului ei în șemineu. Rezultatul distrugerii este că arhivele Bergson din Paris conțin doar biblioteca personală a lui Bergson, situație diferită față de mulți alți filosofi francezi și germani importanți ai secolului XX, care au arhive masive (Husserl, Heidegger și Merleau-Ponty). Lipsa materialului de arhivă este unul dintre motivele pentru care Bergson a dispărut în a doua jumătate a secolului XX.
Opera sa:
À propos de la simulation inconsciente dans les états hypnotiques (Despre simularea inconștientă în stările de psihoză) (1886)
Essais sur les données immédiates de la conscience (Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței) (1889)
Matière et Mémoire (Materie și memorie) (1896)
Introduction à la métaphysique (Introducere în metafizică) (1903)
L’Évolution créative (Evoluția creatoare) (1907)
La philosophie française (Filozofia franceză)
L’Énergie spirituelle (Energia spirituală) (1919)
Les Deux sources de la morale et de la religion (Cele două surse ale moralei și ale religiei) (1932)
La Pensée et le Mouvant (Gândire şi mişcare) (1934) etc.
„Essais sur les données immédiates de la conscience” (Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței) este textul despre care Jean-Paul Sartre susținea că l-a atras către filozofie. Iar poetul, filozoful român Lucian Blaga care se afla ca elev al liceului din orașul Brașov, România (era între anii 1910-1914, cu aproximație) când a văzut celebra carte a lui Bergson în vitrina librăriei din oraș – „Datele imediate ale conștiinței”, pentru a o putea cumpăra și-a vândut niște haine. Tradusă în engleză – Timpul și liberul arbitru, lucrarea este un important studiu de specialitate din spectrul filozofic, cu privire la extinderea valențelor conștiinței, cheia pentru anularea conștiinței fiind durata și pe lângă acest concept – senzația adică starea pe care o primește omul din partea creierului, atunci când interacționează cu un stimul din exterior, iar prin intermediul duratei de asimilare a senzației, el poate stabili dacă conștientizează un fenomen în funcție de personalitatea sa, ori se dezice de acel fenomen și nu conștientizează sau nu acceptă acel stimul sesizabil. Bergson pune accent pe durată în această lucrare dar și pe stimuli sau pe timpul în devenire, trecând peste conceptele desprinse în trecut de Platon sau Aristotel, concepte ce se deziceau de timp, crezând că acesta este ceva imperfect în strânsă legătură cu ființa. În concepția lui Bergson, omul are puterea de a anima spațiul și a schimba supremația conștiinței, căci ea trăiește doar din alegerea personalității fiecăruia, alegând o stare viitoare preschimbată în urma analizării unor alte stări anterioare.
Timpul și liberul arbitru trebuie privite ca un atac asupra lui Kant, pentru care libertatea aparține unui tărâm din afara spațiului și timpului. Bergson pe de o parte, definește conștiința și, prin urmare, libertatea, și pentru a face diferența între timp și spațiu, el definește datele imediate ale conștiinței ca fiind temporale, cu alte cuvinte, ca durată. În durată, nu există juxtapunere de evenimente; prin urmare nu există o cauzalitate mecanicistă. În durată se poate vorbi despre experiența libertății. Pentru Bergson durata este o multiplicitate calitativă — spre deosebire de o multiplicitate cantitativă. După cum sugerează și numele, o multiplicitate cantitativă enumeră lucruri sau stări de conștiință prin exteriorizarea uneia de altele într-un spațiu omogen. În schimb, o multiplicitate calitativă constă într-o eterogenitate temporală, în care „mai multe stări conștiente sunt organizate într-un întreg, se pătrund unele în altele, și capătă treptat un conținut mai bogat”. Bergson chiar insistă asupra cuvântul „mai multe” considerând că este inadecvat pentru multiplicitatea calitativă, deoarece sugerează numerotarea. El oferă exemple de multiplicitate cantitativă, exemplul unei turme de oi putând fi cel mai ușor de înțeles. Pentru a constitui o multiplicitate cantitativă, care se face întotdeauna dintr-un interes practic sau utilitar, se ignoră conținutul spațiului pe care îl ocupă articolele, ceea ce are ca rezultat omogenizarea spațiului. În cazul turmei de oi se ignoră faptul că pășunea în care se hrănesc este frumoasă și faptul că oile nu sunt strict identice între ele. Se concentrează pe ceea ce au în comun și ceea ce interesează pe cineva – numărul total de oi, fie că este vorba de producția de carne sau de lână. Putem să le enumerăm pentru că fiecare oaie ocupă un loc vizibil în câmp, pentru că sunt juxtapuse una cu cealaltă. Desigur, enumerarea oilor este reprezentată printr-un simbol, un număr.
Ideea multiplicității calitative este greu de înțeles, deși este inima gândirii lui Bergson. În mod normal, am crede că, dacă există eterogenitate, trebuie să existe juxtapunere (alăturare). Dar, în multiplicitatea calitativă există eterogenitate și nicio juxtapunere. Multiplicitatea calitativă este temporală, ea definește durata. Ca și în cazul multiplicității cantitative, Bergson ne oferă multe exemple. Dar, poate, cel mai semnificativ exemplu este sentimentul de simpatie pentru că, în „Introducere în metafizică” din 1903, definește intuiția ca fiind simpatie – sentiment moral. Experiența noastră de simpatie începe, potrivit lui Bergson, cu noi înșine în locul celorlalți, cu simțirea durerii lor. Dar, continuă Bergson, dacă asta ar fi totul, sentimentul ne-ar inspira ura față de ceilalți și am dori să-i evităm, nu să-i ajutăm. Iar apoi, îți dai seama că, dacă nu-l ajutăm pe acest biet nenorocit, se va dovedi că nimeni nu va veni în ajutorul meu când voi avea nevoie de ajutor. Există o „nevoie” de a ajuta pe cei care suferă. Aceste primele două faze sunt „forme inferioare de milă”. În schimb, adevărata milă nu înseamnă atât să te temi de durere, cât să o dorești. Este ca și cum natura a comis o mare nedreptate și ceea ce ne dorim este să nu fim priviți ca complici cu ea. După cum spune Bergson, „Esența milei este astfel o nevoie de auto-umilire, o aspirație în jos”, în durere. Dar, această aspirație descendentă se dezvoltă într-o mișcare ascendentă în sentimentul de a fi superior. Te simți superior pentru că ajungi să realizezi că se poate face fără anumită simțire. În cele din urmă, totuși, se simte smerenie, umilință, pentru că nu mai avem nevoie și nu mai dorim asemenea simțire.
În lucrarea „Matière et Mémoire” (Materie și memorie) Bergson își bazează interpretarea memoriei pe concepția timpului. El observă că, potrivit științei, această relație între percepție și memorie nu este găsită. Deci, trebuie să existe o relație diferită între percepție și memorie. El crede că percepția este o decupare a unei imagini parțiale a realității, care durează în momentul percepției și care este apoi depășită de alte percepții, decupaje ale realității. Memoria, pe de altă parte, este acumularea, stratificarea amintirilor, e de durată și mereu în întregime prezentă, indiferent de conștiința pe care o avem și a cărei dimensiune temporală nu este instantaneul, ca pentru percepții, ci durata reală.
În Prefața pe care a scris-o în 1910, Bergson spune că Materia și Memoria sunt dualiste, deoarece „afirmă atât realitatea materiei, cât și realitatea spiritului”. Cu toate acestea, el se grăbește să ne avertizeze că scopul cărții este într-adevăr „de a depăși dificultățile teoretice care s-au abătut întotdeauna asupra dualismului”. În istoria filozofiei, aceste dificultăți teoretice au apărut în general dintr-o perspectivă a percepției externe, care pare întotdeauna să aibă ca rezultat o opoziție între reprezentare și materie. Astfel, teoria lui Bergson a „percepției pure”, prezentată în primul capitol al Materiei și Memoriei își propune să arate că dincolo de realism și idealism, cunoașterea noastră despre lucruri, în stare pură, are loc în interiorul lucrurilor. Pentru a arăta acest lucru, Bergson pornește cu o ipoteză că tot ceea ce simțim sunt imagini. Putem vedea baza utilizării imaginilor în metoda sa de intuiție. El repune problema percepției în termeni de imagini, deoarece pare a fi o poziție intermediară între realism și idealism. Folosește conceptul de imagine pentru a risipi credința falsă – centrală pentru realism și materialism – că materia este un lucru care posedă o putere ascunsă capabilă să producă reprezentări în noi. Nu există putere ascunsă în materie, spune el, materia constituie doar imagini. Real pentru fiecare este numai ceea ce este perceput de fiecare. Ceea ce se petrece spiritual în timp, și material în spațiu, formează o singură unitate organică – trecut, prezent și viitor. Materia este o realitate redusă la câteva date senzoriale, pe când spiritul este o realitate înzestrată bogat cu date senzoriale și virtualități raționale; materia și spiritul se împreună pentru a realiza un tot al realității, ele fiind două aspecte ale experienței din viața noastră. Ceea ce a început ca materialism, este astăzi pe cale să sfârșească în idealism sau spiritualism.
Bergson, însă, nu critică doar materialismul (teoria sa a puterilor ascunse), ci și idealismul în măsura în care idealismul încearcă să reducă materia la reprezentarea pe care o avem despre ea. Pentru Bergson, imaginea este mai puțin decât un lucru, dar mai mult decât o reprezentare; „mai mult” și „mai puțin” indică faptul că reprezentarea diferă de imagine în funcție de grad. De asemenea, indică faptul că percepția continuă cu imaginile materiei. În percepție, există o trecere de la imaginea ca ființă în sine, la ființa ei pentru mine. Dar, percepția nu adaugă nimic nou imaginii; de fapt, scade din ea. Reprezentarea este o diminuare a imaginii; este „discernământ în sensul etimologic al cuvântului”, o „defalcare” sau o „selecție”. Potrivit lui Bergson, selecția are loc din cauza necesităților sau utilității bazate în corpurile noastre. Cu alte cuvinte, reprezentarea conștientă rezultă din suprimarea a ceea ce nu are interes pentru funcțiile corporale și conservarea doar a ceea ce interesează funcțiile corporale. Prin urmare, percepția conștientă a unei ființe vii prezintă o „sărăcie necesară”, ceea ce înseamnă că ea nu poate defini intuiția. Întorcându-ne de la utilizarea obișnuită a inteligenței pentru nevoi, intuiția, așa cum putem vedea, ne plasează deasupra sau sub reprezentări. Intuiția bergsoniană este memorie. El vede că cuvântul nostru „memorie” amestecă două tipuri diferite de amintiri. Pe de o parte, există obișnuința – memoria care constă în obținerea unui anumit comportament automat prin repetare – care coincide cu dobândirea mecanismelor senzori-motorii. Pe de altă parte, există memorie adevărată sau „pură” și care este supraviețuirea amintirilor personale, o supraviețuire care, pentru Bergson, este inconștientă. Cu alte cuvinte, avem memoria-obișnuință aliniată de fapt cu percepția corporală. Memoria pură este altceva și aici întâlnim celebra imagine a conului de memorie a lui Bergson, pe care nu o mai redau, dar care poate fi aflată.
Amintirile coboară de la percepția și acțiunea trecutului până la prezent. Ideea că amintirile coboară înseamnă că adevărata memorie, la Bergson, este progresivă. Această mișcare progresivă a memoriei are loc între extremele bazei „memoriei pure” care este imobilă și pe care Bergson o numește „contemplare” și planul unde are loc acțiunea. Mișcarea memoriei are ca rezultat întotdeauna o acțiune.
În lucrarea „Le Rire” (Râsul) Bergson dezvoltă o teorie nu a râsului în sine, ci a modului în care râsul poate fi provocat. El descrie procesul râsului (refuzând să dea o definiție conceptuală, folosindu-se în special de benzi desenate și clovni, caricaturi ale naturii mecaniciste a omului (obiceiuri, acte automate etc.), una dintre cele două tendințe ale vieții (degradarea către materie inertă și mecanism și crearea continuă de noi forme). Cu toate acestea, Bergson ne avertizează că a râde de o persoană nu este un criteriu moral și că de fapt poate cauza prejudicii serioase stimei de sine a unei persoane. S-a spus despre el că nu agrea glumele. Fac o paranteză și aduc aminte cugetarea enciclopedistului român Nicolae Iorga (1875-1940): „Cel ce râde nu e totdeauna superior acelui de care râde”. Îmi permit să spun că de prostia unui om poți râde, fiindcă perceperea ei poate lua contact direct cu mintea noastră, căreia-i „jignește” logica.
În lucrarea „Introduction à la métaphysique” (Introducere la metafizică), două imagini ne pot ajuta să înțelegem termenul lui Bergson de intuiție, limitele conceptelor și capacitatea intuiției de a înțelege absolutul. Prima imagine este cea a unui oraș. Analiza, sau crearea de concepte prin diviziunea punctelor de vedere, ne poate oferi întotdeauna un model al orașului doar printr-o construcție de fotografii realizate din toate punctele de vedere posibile, dar nu ne poate oferi niciodată valoarea dimensională a mersului în orașul în sine. Nu se poate înțelege acest lucru decât prin intuiție; la fel și experiența citirii unui vers din Homer. Se pot traduce versurile și strânge comentarii, dar nu va înțelege niciodată valoarea dimensională simplă a experienței poeziei în originalitatea sa, în sinea sa. Metoda intuiției este, deci, aceea de a reveni la lucrurile în sine. Intuiția însă, la care filozoful ajunge mai greu, bazându-se pe inteligență, este un instrument mânuit bine de către artist, , care știe să vadă „intenția vieții, mișcarea simplă care aleargă printre linii, care le leagă unele de altele, și le dă o semnificație”. Artistul ia contact cu însăși viața profundă. Și această auto-simpatie se dezvoltă eterogen în ceilalți. Pentru a ne ajuta să înțelegem intuiția, care este întotdeauna o intuiție a duratei, să amintim imaginea cu spectrul de culori. Bergson spune că ar trebui să presupunem că poate nu există altă culoare decât portocaliu. Totuși, dacă am putea intra în portocaliu, adică dacă am putea simpatiza cu el, ne-am „simți prinși” „între roșu și galben”. Aceasta înseamnă că, dacă facem un efort când percepem portocaliul, simțim o varietate de nuanțe. Dacă facem mai mult efort, simțim că cea mai închisă nuanță de portocaliu este o altă culoare – roșul, iar cea mai deschisă este o altă culoare – galbenul. Astfel, am avea un simț al întregului spectru de culori. Deci, la fel, pot să introspectez și să simpatizez cu propria mea durată; durata mea poate fi singura. Dar, dacă fac un efort, simt în durata mea o varietate de nuanțe. Cu alte cuvinte, intuiția duratei mă pune în contact cu o întreagă continuitate de durate, pe care aș putea, cu efort, să încerc să o urmez în sus sau în jos, în sus către spirit sau în jos către materia inertă . Astfel, intuiția bergsoniană este întotdeauna o intuiție a ceea ce este altceva. Este important să realizăm că intuiția, înțeleasă ca auto-simpatie, ca și culoarea portocalie, este ceea ce Bergson numește o „parte componentă”. Așa cum culoarea portocalie este o parte reală a spectrului de culori — ecuația matematică care definește undele luminoase de portocaliu, dimpotrivă, nefiind o parte componentă, pentru Bergson, ci o „expresie parțială” – propria mea durată este o parte reală a duratei în sine. Din această parte, pot, așa cum ar spune Bergson, să „dilat” sau să „măresc” și să trec în alte durate. Dar acest punct de plecare într-o parte implică – și Bergson însuși nu pare să realizeze niciodată acest lucru – că intuiția nu ne oferă niciodată cunoașterea absolută a întregului durată, a tuturor părților componente ale duratei. Întregul nu este niciodată dat într-o intuiție, ci doar o parte. Cu toate acestea, această experiență este una integrală, în sensul de a integra o infinitate de durate. Și astfel, deși nu putem cunoaște toate duratele, fiecare, odată ce se naște, trebuie să fie legată, ca parte, de celelalte. Durata este aceea de care totul este legat și în acest sens este absolută. Pentru Bergson, intuiția este memorie; nu este percepție.
Lucrarea „L’Évolution créative” (Evoluția creatoare) a rămas, de la apariție până astăzi, lucrarea cea mai cunoscută și a stabilit locul pe care gânditorul îl ocupă în istoria filozofiei.
Bergson a dat un nou avânt filozofiei după pauza pozitivistă, prin care delimitarea drepturilor și pretențiilor științei pozitive rămâne dreptul filozofiei de a se mișca în voie. Scrie în lucrare: „Filozofia intră astfel în domeniul experienței. Ea se amestecă în multe lucruri care până aici nu o priveau. Știință, teorie a cunoașterii și metafizică se vor găsi strânse e același teren.(…) Vor sfârși prin a trage profit din întâlnirea lor”.
Și ca și cum ar vrea să facă un pas înainte, Bergson afirmă că Viața este și activitate, expresie a elanului vital ce străbate materia brută și care nu poate fi cunoscut decât în mod irațional, prin intuiție, prin pătrundere directă în esența ei, pe când inteligența nu se simte bine decât în domeniul materiei neorganizate, ramificându-se prin contactul cu materia care este rezistență și „mișcare inversă față de a sa”, în liniile de evoluție ale vieții plantelor, animalelor și oamenilor. Formele cele mai înalte de viață sunt reprezentate de societățile bazate pe instinct la insecte și pe inteligență la oameni. Termenul evoluției elanului vital, care, ca și viața este mărginit, îl găsește Bergson în om, al cărui progres este plin de promisiuni.
Viața sufletească este o necontenită curgere, ea este continuă, și numai discontinuitatea atenției ne face să o vedem sub formă de stări sufletești bine distincte. În această curgere totul se conservă. De aici bogăția vieții sufletești în care trecutul nu ne părăsește nici un moment: „Noi suntem tot ce am trăit, simțit, gândit, voit, de la nașterea, ba chiar de la concepția noastră, și suntem tot ce am moștenit de la strămoși. Fiecare clipă a vieții noastre este unică și imprevizibilă. Timpul cantitativ, omogen, este cel de pe ecranul ceasornicului, dar el este un vas gol, pe care îl putem umple cu un conținut”.
Diferențierea continuă în dezvoltarea vieții în diferite direcții evolutive, de exemplu de-a lungul liniei organic-anorganice, explică evoluția formelor vii. Când suntem copii, explică Bergson, dezvoltarea noastră viitoare se caracterizează printr-un număr nespecificat de tendințe: credem din când în când, pe măsură ce creștem, că vom avea diferite profesii/ îndeletniciri, dar , în cele din urmă doar un drum va deveni real. În natură se întâmplă la fel: la început se desfășoară multe căi evolutive, unele dintre acestea se blochează, iar altele în schimb continuă, iar forța, unitatea creativă care se afla în linia de dezvoltare care s-a oprit, continuă, curge și dă putere liniile care continuă să evolueze cu un „impuls vital”. Toată civilizația umană este rezultatul impulsului creator al omului.
Pentru Bergson, noțiunea de viață amestecă două simțuri opuse: Pe de o parte viața este mișcarea temporală absolută informată de durată și reținută în memorie; pe de altă parte, viața constă și în necesitățile practice impuse corpului nostru și care explică modul nostru obișnuit de cunoaștere în termeni spațiali.
Bergson susține că există o anumită formă de finalism care ar ține seama în mod adecvat de crearea vieții, dar în același timp, de diversitatea rezultată din creație. Dacă există un final (telos) al vieții, atunci trebuie să fie situat la origine și nu la sfârșit, și trebuie să cuprindă întreaga viață într-o singură îmbrățișare indivizibilă. Dar, această ipoteză nu explică încă evoluția în diversitatea formelor sale și nici nu explică principiul naturii vieții. Viața se organizează în două mari tendințe opuse și anume instinctul și inteligența. Animalele se deosebesc de plante pe baza mobilității lor, impusă de nevoia lor de a găsi hrană, în timp ce plantele supraviețuiesc și cresc prin fotosinteză, care nu necesită locomoție. În timp ce relația dintre conștiință și materie stabilită în instinctul animalelor este suficientă și bine adaptată supraviețuirii acestora (din punct de vedere al speciei), oamenii nu sunt echipați corespunzător în acest sens; de aici și necesitatea a ceva de genul inteligenței, definită prin capacitatea de a face unelte. Omenirea este în esență homofaber. „Instinctul este simpatie. Dacă această simpatie ar putea să-și extindă obiectul și să reflecteze asupra sa însăși, ea ne-ar da cheia operațiilor noastre vitale, tot astfel cum inteligența, dezvoltată și ridicată, ne introduce în materie. Căci nu putem repeta îndeajuns: inteligența și instinctul sunt orientate în două sensuri opuse, una spre materie inertă, cealaltă spre viață”. (vol. II)
Pentru ca inteligența umană să poată atinge adevărata cunoaștere a esenței impulsului vital, va trebui să procedeze printr-un mod de cunoaștere care se află la capătul opus inteligenței, și anume instinctul. Viața trebuie echivalată cu creația, deoarece creativitatea singură poate explica în mod adecvat atât continuitatea vieții, cât și discontinuitatea produselor evoluției. La periferia inteligenței supraviețuiește o margine de instinct datorită căruia suntem capabili să ne reunim în esența vieții. Instinctul și inteligența trebuie numite tendințe tocmai pentru că sunt inseparabile de durata care formează viața, schimbările, devenirile.
Bergson arată, încă o dată, că modul nostru obișnuit de a cunoaște, bazat pe nevoi, este singurul obstacol în calea cunoașterii absolutului. În această lucrare susține că acest obstacol constă în ideea de dezordine. Toate teoriile cunoașterii au încercat să explice ordinea lumii. Întrebarea „de ce există mai degrabă ordine decât dezordine?” presupune în mod necesar că mintea umană este capabilă să creeze ordine în mod misterios din haos. Dar, Bergson se întreabă: „ordinea este cu siguranță contingentă, dar în raport cu ce?” Răspunsul lui constă în a arăta că nu este o chestiune de ordine versus dezordine, ci mai degrabă de o ordine în raport cu alta. Potrivit lui Bergson, este același raționament care stă la baza ideilor de întâmplare (spre deosebire de necesitate) și de neant (spre deosebire de existență). Într-un cuvânt, realul este în esență pozitiv, el se supune unui anumit tip de organizare și anume cel al multiplicității calitative. Structurată în jurul nevoilor și intereselor sale, inteligența noastră nu reușește să recunoască această realitate supremă. Marginea de intuiție, latentă de cele mai multe ori, este capabilă să se trezească atunci când sunt în joc anumite interese vitale. Rolul filozofului este de a sesiza acele intuiții rare și discontinue pentru a le susține, apoi le dilată și le conectează unele cu altele. În acest proces, filozofia realizează că intuiția coincide cu spiritul și în cele din urmă cu viața însăși. Intuiția și inteligența corespund, astfel, fiecărei tendințe din interiorul psihicului uman. Și care se cuplează cu impulsul vital. Numai prin sărirea în intuiție apare unitatea supremă a vieții mentale.
Spune Bergson în capitolul I al acestei lucrări: „Ce suntem noi, în adevăr, ce este caracterul nostru, dacă nu condensarea istoriei pe care am trăit-o de la naștere. Înaintea nașterii chiar, deoarece aducem cu noi dispoziții prenatale. Fără îndoială, noi nu gândim decât cu o mică parte din trecutul nostru; dar cu trecutul nostru întreg, în care intră și curbura originară a sufletului nostru, dorim, voim, acționăm. Trecutul nostru ni se manifestă deci în mod integral prin îmbrânceala lui și sub formă de tendință, deși numai o slabă parte din el devine reprezentare. Din această supraviețuire a trecutului rezultă imposibilitatea, pentru o conștiință, de a traversa de două ori aceeași stare. Zadarnic împrejurările pot fi aceleași, ele nu mai acționează asupra aceleiași persoane, deoarece o găsesc într-un moment nou al istoriei ei. Personalitatea noastră care se clădește în fiecare clipă cu experiența acumulată, se schimbă fără încetare. Schimbându-se, ea implică o stare sufletească, chiar dacă acea stare ar fi identică cu ea însăși la suprafață, de a se repeta vreodată în adâncime. De aceea durata noastă e ireversibilă. Noi nu am putea să retrăim nici o parcelă din ea, căci ar trebui să începem prin a șterge amintirea a tot ce i-a urmat. Am putea, la rigoare, să facem să dispară această amintire din inteligența, dar nu din viața noastră.
Astfel personalitatea noastră crește, se mărește, se maturizează fără încetare. Fiecare din momentele sale este ceva nou care se adaugă la ceea ce era mai înainte”.
„L’Énergie spirituelle” (Energia spirituală) adună șapte dintre eseurile cele mai importante ale lui Henri Bergson, referitoare la probleme metafizice și psihologice, ca „o recunoaștere a ideilor lui bogate și incitante, și a strălucitei măiestrii cu care au fost înfățișate”, psihologic (în Visul sau în Conștiința și viața), filozofic (în Sufletul și corpul sau în Creierul și gândirea: o iluzie filozofică), raționamentul lui Bergson este cuceritor prin coerență și plasticitate. „Energia“ este atestată aici numai prin acțiuni care trec dincolo de varii bariere, nu cele ale unui dualism abstract, ci unele care opun o rezistență concretă, aceea a moralei sau a religiei. Astfel, în fiecare dintre aceste texte găsim atât unitatea cât și diversitatea unei opere care a reprezentat o cotitură majoră în gândirea contemporană, o operă încă deschisă interpretărilor. Bergson descrie elanul vital ca pe un fel de imbold vital care explică evoluția într-un mod mai puțin mecanic și mai vioi, precum și explicând impulsul creativ al omenirii. Acest concept i-a determinat pe mai mulți autori să-l caracterizeze pe Bergson ca un susținător al vitalismului. Viața este definită ca o tendință a Elanului vital, care acționează asupra materiei neînsuflețite determinând diversificarea ei infinită și nedefinită. Orice formă de evoluție, de dezvoltare, de existență este marcată de tendința de schimbare, de transformare. Privind la scară generală evoluția, vom constata ca ea nu poate să fie simbolizată nici sub forma unei linii, nici sub forma unei spirale, ci sub forma unei jerbe de traiectorii pe al căror parcurs se desfac în noi direcții divergente. Din aceste mulțimi de linii de evoluție s-au constituit la nivelul vieții sectorul vegetal și cel animal. Inițial la izvorul originar, Elanul vital era unitar. La un moment dat în absența oricărei determinări cu totul spontan sectorul animal a apucat pe 2 direcții paralele, calea instinctului la capătul căreia se ajunge la specia antropoidelor și calea inteligenței, care este proprie omului. Instinctul și inteligența sunt separate, ele sunt inventate de viața pentru a rezolva una și aceeași problemă, introducerea în materia indeterminării și libertății. Inteligența este caracterizată de o insuficientă profunzime în cunoaștere și trebuie completată cu o cunoaștere instinctivă. Inteligenta și instinctul nu pot fi însă delimitate în mod rigid, nu există inteligența în care să nu se găsească urme de instinct și nici instinct în care să nu fie înconjurat de o aură inteligentă. De aici însă, nu trebuie sa ajungem la identificarea instinctului cu inteligența. Putem întâlni la animale la care predomină instinctul și manifestări de inteligență, un fel de aură a inteligenței. La om instinctul ocupă un loc mai redus în manifestările comportamentale și în realizarea cunoașterii, dar nu este exclus. Instinctul este controlat prin activitatea conștientă. De asemenea inteligența la om apare într-o formă mai evoluată decât la animale, apare sub forma unei legături între experiența acumulată și situația prezentă în care acționează și realizează cunoașterea omului. Invenția este capacitatea omului de a produce obiecte, lucruri noi, care nu au existat în prealabil. Invenția stă la baza progresului. Omul – un homo faber (un concept filozofic propus de germanii Hannah Arendt (1906-1975) și Mx Scheler (1874-1928) prin care este descrisă capacitatea omului de a controla mediul înconjurător prin intermediul uneltelor. Dar omul este nu numai un meșteșugar, ci este și un homo sapiens (denumirea științifică pentru singura specie umană existentă), un om înțelept. Înainte de a deveni înțelept, omul este fabricant de unelte de producție. Munca este privită de Bergson ca matricea în care se dezvoltă ființa umană sub mai multe dimensiuni: morala, știința creatoare; prin ea omul dobândește atribuțiile umanității întrucât se manifestă ca ființă pragmatică și creatoare. Prin obiectul pe care îl creează omul este nu ceea ce spune el că este, ci este ceea ce poate el să creeze. Măsura omului ar fi reprezentată de măsura și calitatea obiectelor pe care le creează. Prin inteligență omul acționează pentru satisfacerea nevoilor, dar creează și valori spirituale, devenind o ființă distinctă și autonomă. Bergson recunoaște funcția inteligenței ca instrument de cunoaștere, dar refuză să creadă că acesta ar trebui să fie singurul instrument de cunoaștere. Inteligența este întotdeauna îndreptată către acțiune, spre rezultat: este ca, spune Bergson, o foarfecă de croitorie care tăia dintr-o întreagă țesătură acea parte care este folosită pentru a face costumul. Întrucât inteligența este mai presus de toate analitică, va continua apoi să decupeze, să analizeze acea parte a realității pe care a luat-o în considerare: la fel cum va face croitorul pentru a face mânecile rochiei. Dar înainte de a tăia țesătura, croitorul a considerat-o ca un întreg, în unitatea sa completă: aceasta este funcția intuiției „simpatia pentru care ne transportăm în interiorul unui obiect” premergător fiecărui act analitic al inteligenței, dar care este de asemenea, o formă de cunoaștere. Dar acum apare întrebarea: care este relația dintre cele două forme de cunoaștere, intuiție și inteligență? Nu este posibil să se stabilească acest lucru teoretic, este ca și când s-ar dori să învețe să înoate înainte de a înota: doar sărind în apă se va învăța să înoate.
Încă o dată ne confruntăm cu un „amestec” dualist de intuiție-inteligență care se referă la dualismul fundamental dintre spirit (intuiție) și materie (inteligență analitică care vizează realitatea, foarfeca croitorului). Cu intuiția putem înțelege greșelile pe care le-a făcut inteligența în definirea problemelor pe care dorește să le rezolve, la fel cum croitorul își va da seama că nu își poate face costumul pentru că a calculat greșit țesătura de care avea nevoie. Încercarea de a reduce spiritul la materie sau invers, respingând coexistența celor două forme de cunoaștere, a împiedicat gândirea occidentală să înțeleagă parțialitatea cunoașterii intelectuale analitice.
În ultima sa carte „Les Deux sources de la morale et de la religion” (Cele două surse ale moralei și ale religiei) Bergson arată că sentimentul de simpatie progresează de fapt până la punctul de iubire pentru toate lucrurile. El este „un progres calitativ”. Constă într-o „tranziție de la repulsie la frică, de la frică la simpatie și de la simpatia însăși la smerenie”. Sentimentele sunt continue unele cu altele; se întrepătrund și există chiar o opoziție între nevoile inferioare și smerenia superioară. Dacă am încerca să juxtapunem sentimentele, adică să le separam spațial, sentimentele ar avea o altă natură decât atunci când se întrepătrund. Nu ar fi progres de la unul la altul. Ar fi stări psihice izolate. Prin urmare, pentru Bergson, o multiplicitate calitativă este eterogenă (sau diferențiată), continuă (sau unificatoare), opozițională (sau dualistă) la extreme și, cel mai important, temporală sau progresivă (un flux ireversibil). Bergson numește și ultima caracteristică a progresului temporal mobilitatea; această caracteristică distinge cu adevărat durata de spațiu, care este un „mediu imobil”. În cele din urmă, pentru că o multiplicitate calitativă este eterogenă și totuși întrepătrunsă, este inexprimabilă. Multiplicitatea continuă și eterogenă a conștiinței este dată imediat, adică fără medierea simbolurilor. Pentru Bergson – și poate aceasta este cea mai mare înțelegere a lui – libertatea este mobilitate. El conectează durata cu mobilitatea, dezvoltă în această lucrare idei din evoluția creativă. Încearcă să arate că există două surse din care evoluează două feluri de morală și religie. Ca întotdeauna Bergson și Kant s-au contrazis cu privire la morală. Bergson începea prin diferențierea într-un amestec de moralitate: morală închisă, a cărei religie este statică, și morală deschisă, a cărei religie este dinamică. Moralitatea închisă și religia statică sunt în legătură cu coeziunea socială. Natura a făcut anumite specii să evolueze în așa fel încât indivizii din aceste specii nu pot exista singuri. Sunt fragili și necesită sprijinul unei comunități. Bergson lua drept exemplu – albinele. Putem vedea că există nevoi corporale care trebuie satisfăcute. Forța acestor nevoi este sursa moralei închise. Din cauza acestor nevoi, există o rigiditate la regulile moralităților închise. Filozofia morală a lui Kant își are sursa în astfel de nevoi. Supraviețuirea comunității cere să existe o supunere strictă, categorică. Cu toate acestea, deși imperativul categoric al lui Kant se presupune a fi universal, nu este, potrivit lui Bergson. Moralitatea închisă se referă cu adevărat la supraviețuirea unei societăți – societatea mea. Prin urmare se exclud alte societăți. Pentru Bergson, moralitatea închisă este întotdeauna preocupată de război. Și religia statică, religia moralei închise, se bazează pe ceea ce Bergson numește „funcția de fabulare care ne dă impresia că există o prezență care veghează asupra noastră și inventează imagini ale zeilor. Aceste imagini asigură apoi ascultarea strictă față de morala închisă. Pe scurt, ele asigură coeziunea socială. Dar, există un alt fel de morală și religie, potrivit lui Bergson. Moralitatea deschisă și religia dinamică sunt preocupate de creativitate și progres și include pe toată lumea. Este universală și vizează pacea. Sursa moralității deschise este ceea ce Bergson numește „emoții creative”. Diferența dintre emoțiile creative și emoțiile normale constă în faptul că la emoțiile normale, avem mai întâi o reprezentare care provoacă sentimentul; în emoția creativă, avem mai întâi emoția care apoi creează reprezentări. Așadar, Bergson ne oferă exemplul bucuriei unui muzician care, pe baza emoției, creează o simfonie și care apoi produce reprezentări ale muzicii în partitură. Putem vedea aici că Bergson a explicat și cum se întâmplă saltul unei intuiții. Emoția creatoare face pe cineva instabil și îl scoate din modul obișnuit de inteligență, care este îndreptat către nevoi. Într-adevăr, în această lucrare Bergson compară emoțiile creative cu stările mentale instabile precum cele găsite la nebun. Dar ceea ce are în minte este o experiență mistică. Pentru Bergson experiența mistică autentică trebuie să aibă ca rezultat acțiune; nu poate rămâne simpla contemplare a lui Dumnezeu. Această asociere a emoțiilor creative cu experiența mistică înseamnă că religia dinamică este mistică, întotdeauna creativă și nu poate fi asociată cu nici un anumit set organizat de doctrine. O religie cu doctrine organizate – și rigide – este întotdeauna statică. În orice societate dată, există multe obligații diferite, specifice. Individul din societate poate dori la un moment dat să se abată de la o anumită obligație. Când apare această dorință ilicită, va exista rezistență din partea societății, dar și din partea obiceiurilor sale. Dacă individul rezistă acestor rezistențe, apare o stare psihologică de tensiune sau contracție. Individul, cu alte cuvinte, experimentează rigiditatea obligației. Potrivit lui Bergson, atunci când filozofi precum Kant atribuie un aspect sever datoriei, ei au exteriorizat această experiență a inflexibilității obligației. Pentru Bergson acea supunere față de obligație apare din cauza nevoii firești pe care o are un individ, de stabilitatea pe care o poate oferi o societate. Ca urmare, obișnuința înseamnă că ascultarea de întreaga obligație se va face fără efort. Kant crede că poate rezolva obligația în elemente raționale. În experiența rezistenței la rezistențe, individul are o dorință ilicită. Și, întrucât individul este inteligent, el folosește inteligența, o metodă rațională, pentru a acționa. Potrivit lui Bergson, ceea ce se întâmplă aici este că metoda rațională nu face decât să restabilească forța tendinței inițiale de a se supune obligației pe care societatea a întipărit-o în mintea individului. Dar, după cum notează Bergson, tendința este un lucru; metoda rațională este alta. Succesul metodei raționale ne dă însă iluzia că forța cu care un individ se supune unei anumite obligații provine din rațiune, adică din idee sau reprezentare, sau mai bine zis, din formula obligației. Dar, există o altă forță. Această a doua forță este ceea ce Bergson numește „impulsul iubirii”. Impulsul iubirii, precum bucuria dar și simpatia, este o emoție creatoare. Cele două forțe nu sunt însă decât două manifestări complementare ale vieții.
Se poate vorbi de o revitalizare recentă a bergsonismului, datorată aproape în totalitate lui Gilles Deleuze (1925-1995), unul dintre cei mai importanți și influenți filozofi francezi din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Una dintre lucrările sale importante poartă numele de „Capitalism și Schizofrenia”. Două aspecte ale gândirii lui Bergson l-au atras: conceptul de multiplicitate și cel de negație în Evoluția Creativă.
În Franța, în jurul anului 1960 a existat un „anti-hegelianism”. Astfel Bergson a devenit o sursă în critica dialecticii hegeliene, a negativului. Filozoful francez Merleau-Ponty (1908-1961) a ajuns și el la sfârșitul vieții sale să realizeze că critica lui Bergson la adresa negației este importantă din punct de vedere filozofic, critica părând să fie ca „reducerea fenomenologică” a lui Husserl, putând să redeschidă ceea ce Heidegger a numit problema ființei. Bergsonismul duce la o revitalizare a problemei vieții însăși, și nu la regăsirea întrebării despre ființă.
În afară de Deleuze, și mai recent, Frederic Worms (n. 1964) a condus calea către revitalizarea lui Bergson în Franța. Worms a fondat „Société des amis de Bergson”, în 2006. În 2019 câțiva membri au fondat un Proiect de cercetare global – Bergson.
Să amintim și relația cu James și pragmatismul. Bergson l-a vizitat pe William James – părintele psihologiei americane. Filosoful american de la Harvard era cu șaptesprezece ani mai în vârstă decât Bergson și atrăgea atenția publicului anglo-american asupra lucrării profesorului francez. Întâlnirea între cei doi a fost interesantă și se pot găsi impresiile lui James despre Bergson în Scrisorile sale de atunci: „Un om atât de modest și modest, dar intelectual atât de genial! Am cea mai puternică suspiciune că tendința asupra căreia s-a concentrat va prevala în cele din urmă și că epoca actuală va fi un fel de punct de cotitură în istoria filozofiei “.
S-a speculat că Bergson datorează ideile de bază ale primei sale cărți articolului lui James din 1884, „Despre o omisiune a psihologiei introspective”, pe care el nu îl citează sau nu face referință. Articolul tratează concepția gândirii ca un flux de conștiință. Bergson a negat că ar fi avut cunoștință despre articolul lui James când a scris „Les données immédiates de la conscience”. Cei doi gânditori par să fi progresat independent aproape până la sfârșitul secolului. Deși James a fost ușor avansat în dezvoltarea și enunțarea ideilor sale, el a mărturisit că a fost uluit de multe dintre ideile lui Bergson. James cu siguranță a trecut cu vederea multe dintre aspectele mai profund metafizice ale gândirii lui Bergson, care nu se armonizau cu ale sale. În afară de asta, Bergson nu era un pragmatist; pentru el „utilitatea”, departe de a fi o verificare a adevărului, este mai degrabă inversul, un sinonim pentru eroare. În ciuda acestui fapt, William James l-a considerat pe Bergson ca fiind un aliat. În 1903 a scris: „Am recitit cărțile lui Bergson și nu am citit nimic de ani de zile care să mă fi entuziasmat și să mă stimuleze atât de mult. Sunt sigur că filozofia are un viitor minunat, rupe vechile tipare și aduce lucrurile într-o soluție în care pot fi găsite cristale noi”. Notabile omagii i le-a adus lui Bergson la scurt timp după întâlnirea lor la Londra. El a remarcat încurajarea pe care a primit-o din gândirea lui Bergson, acesta determinându-l să „renunțe la metoda intelectualistă și la noțiunea actuală conform căreia logica este o măsură adecvată a ceea ce poate fi sau nu”. De asemenea, l-a determinat să „abandoneze logica, ferm și irevocabil” ca metodă, deoarece descoperise că „realitatea, viața, experiența, concretețea, imediatul, folosesc cuvântul pe care îl dorești, depășește logica noastră, îl scufundă și îl înconjoară» . În 1910 James a murit, fără să poată oferi publicului traducerea în engleză a cărții lui cele mai importante. Un an mai târziu, traducerea a fost finalizată și acest lucru a dus la un interes și mai mare pentru Bergson și opera sa. Bergson a scris o prefață de șaisprezece pagini, intitulată Vérité et Realité , pentru traducerea în franceză a cărții lui James, Pragmatism . În el a exprimat simpatie și apreciere pentru munca lui James, împreună cu anumite rezerve importante.
Ideile bergsoniene au fost receptate în gândirea europeană inclusiv în gândirea românească în care a avut numeroși partizani, dar și câțiva oponenți. Unul dintre aceștia din urmă a fost Lucian Blaga, (1895-1961) creatorul unui sistem filozofic în care a dezbătut și a adus contribuții originale în toate temele fundamentale ale filozofiei. Lucian Blaga considera că omul poate fi definit printr-o singură trăsătură esențială, anume aceea de a fi o ființă care trăiește într-un mister și pentru revelare. Polemizând cu bergsonismul care susținea că omul este doar un animal înzestrat unilateral cu inteligență, Blaga spunea că doar atât despre om, nu spune ceva relevant despre ființa umană. Biologic, considera el, nu dispunem de mijloacele necesare specifice pentru a rezolva în mod satisfăcător și corect problema diferențelor dintre om și animal, din acest considerent, nici Bergson nu a reușit să dezvăluie taina omului. Blaga respinge ideea reducerii esenței omului la capacitatea de fabricare a uneltelor în particular, a uneltelor de făcut unelte și de a varia la infinit producerea lor, considerând-o nesatisfăcătoare. Deci, omul nu poate fi redus la homo faber. Imediatul este definit de Blaga ca prezență concretă, împletiri ample de date imediate, este starea existențială incapabilă să satisfacă în totalitate capacitatea existențială a omului. Imediatul reprezintă numai un moment, un punct de lansare spre demersuri specific umane. De la începutul existenței sale, omul a bănuit, a simțit că imediatul nu este locul chemării sale, că imediatul trebuie depășit în sensul transcenderii, al trecerii dincolo, adică al situării în mister, în necunoscut. Situându-se în mister, omul devine creator, și anume devine creator de cultură. Cultura este deci un mediu existențial specific omului. Cultura este un mod de a fi al omului, este o necesitate, o componentă indispensabilă a personalității umane. Prin cultură omul se diferențiază mai mult de animale decât prin capacitatea de a fabrica unelte. Singura cale de depășire a imediatului este deci aceea a întruchipărilor stilistice. Stilul, spune Blaga, „rămâne suprema demnitate a omului”. Prin plăsmuiri de stil omul își realizează permanentul destin creator și își satisface modul existențial ce este total specific. Stilul este fenomenul care domină cultura, este mediul permanent în care respirăm. Stilul, spune Lucian Blaga, „este ca un jug suprem în robia căruia trăim, dar pe care nu-l simțim decât arareori ca atare”. Stilul se manifestă ca o forță care ne depășește și ne ține legați, ne subjugă pătrunzându-ne firea. De aceea se și spune: stilul este omul.
Sistemul bergsonian, să-i spunem „stil”, are la baza progresele științelor biologice de la sfârșitul secolului IXX și începutul secolului XX, și este de inspirație filozofică, romantică, dar păstrează și elemente ale altor curente de gândire ca de exemplu intelectualismul și neo-spiritualismul francez.
Bergson a fost considerat de unii „victima fericită a incomparabilei sale puteri de expresie”. După Platon, nici un filozof n-a scris într-o limbă atât de clară și atât de pură, unde vigoarea argumentării să împodobească grațiile poeziei, această calitate fiind asociată cu idei științifice. Bergson a ieșit în întâmpinarea unei noi stări de spirit, existentă pe atunci în formă latentă. A fost citit, cunoscut, ascultat, comentat, avea o enormă audientă, de la elevii de liceu, studenții, lumea mondenă până la artiști și oamenii de știință consacrați.
Filozofului român Constantin Antoniade (1850-1954) îi revine meritul de a fi dat primul studiu amplu despre Bergson din literatura română, într-un moment când gloria filozofului se apropia de apogeu.
Gânditorul român Petre Țuțea (1902-1991) afirmă că bergsonismul este un sistem filozofic superior prin implicațiile lui religioase, morale și metafizice.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
