Mihaela CD
„Iubește-mă în fiecare anotimp”
(poezii de dragoste)
ilustrații pictură Mircea Ruștiuc
Globart Universum
Montreal, Canada, 2021
Și-ar putea imagina cineva o lume, un tărâm, fără Iubire? Cred că în acest caz, acest tărâm ar fi foarte trist, sărac, lipsit, cenușiu, arid, friguros. Dar ce fericire! Dumnezeu a creat Iubirea ca să încălzească, să exalte, să confere bucurie, fericire inimii, să-i lege pe oameni cu legături nevăzute, ca apele freatice și să ducă viața mai departe în bune condițiuni, în pace și armonie. Până la urmă, Iubirea e o componentă existențială a vieții și fără ea, omenirea n-ar exista. Puțini sunt autorii, însă, care se încumetă să scoată la iveală poezii picturale, ivite din rărunchii inimii înflăcărate de dragoste. Cele două arte, pictura și arta cuvântului se îmbină perfect, împletite în chip fericit, ca să exalte omul. Cine nu pătrunde până la cea mai subtilă nuanță ființa cuvântului, nu va ști niciodată să-și sprijine aerul de singura stea disponibilă. Steaua speranței și a iubirii. Dar, care poet nu a fost ispitit de exultația iubirii? Chiar și cei mai pesimiști s-au întrecut în a o proslăvi, ca fiind virtutea teologală așezată în fruntea celor trei virtuți capitale, alături de Credință și Speranță. Așadar, Iubirea, mai cu seamă atunci când e bine orânduită, glorifică omul și-i conferă bucurie, entuziasm, încântare, înflăcărare, extaz, însuflețire ființei. Și dacă pictura oferă bucuria ochiului încântat de culoare, poezia nu se lasă nici ea mai prejos, conferind auzului și celorlalte simțuri, măreție și simbol.
Poetă de mare sensibilitate, Mihaela CD, prin sintagme de o mare finețe reușește să dezvăluie admirabil, unele din atributele acestui sentiment sublim, reușind să transmită emoția ascunsă în cuvânt, înnobilând pagina dar și sufletul celui însetat de iubire. El va găsi aici similitudini, se va putea regăsi în unele ipostaze și similitudini. Și ce altceva dorește cititorul, decât să se regăsească în cele citite, văzute, auzite? Toate acestea îl țin aproape de cotidian, de ceea ce se numește, îndeobște, Viață, cu toae scăderile și înălțările ei. Dar îl țin și în legătură cu Universul, de care nu se poate rupe și nici sustrage. Însăși Poezia e personificată în multe versuri, pusă în context, alături de Iubire. Și până în cele din urmă, ele sunt echivalente. Iubirea, cea care te face mai înțelept sau, te întoarce la starea dintâi, cea a candorii primare.
Alfabetul iubirii, descifrat de la A la Z conține vocale dar și consoane, din care se pot alcătui, diftongi și triftongi, dar și hiatus-uri. Nu întotdeauna apele curg lin, există și valuri tulburi și furtuni și naufragii. Și de ce nu, Poezia, ca și Iubirea există spre împărtășire, nici una nu există doar pentru sine. Transpuse artistic, ele devin creații, opere. În definitiv, toate acestea nu sunt altceva decât fărâme de sine, vitralii la ferestrele sufletului, care filtrează atât de bine, atât lumina cât și razele fierbinți ale iubirii. Nu e de mirare așadar, că aceste poezii se adresează componentei spirituale a omului, sufletului, alături de dimensiunea lui pământească. În viziunea autoarei, chiar și stelele se însoțesc, două câte două și colindă bolta cerească împreună. Poezia Mihaelei CD – și creațiile artistului plastic Mircea Ruștiuc, se completează în chip armonios, oferind privirii căldura unei imagini grăitoare.
Poeziile au ca sursă de inspirație, desigur, iubirea pentru persoana iubită, dar muza trece dincolo de fericirea conjugală, pământească, spre alte sfere estetice, spre sublimul artei existent în pictura artistului plastic Mircea Ruștiuc, unde sufletul poetei își găsește implinirea și echivalentul liric. Se pare că aceste două modalități de expresie au menirea de a sensibiliza în egală măsură sufletul, creând acel infinit sufletesc care merită cercetat și pregustat. Și cum altfel, când iubitul este însuși „trupul minții mele”, după cum afirmă autoarea. Poeta creează un cadru romantic, în care își așteaptă iubitul, împreună cu un cor de muze, cântând pe strune de vioară cântecul iubirii, ademenitor și dulce. Ceva înălțător, aproape celest, unde poeta își decantează trăirile pe măsură. Decantând însăși clipa care e fărâmă de eternitate.
Iubirea, de a cărei intensitate, se înduioșează însuși cerul înstelat. În ton de romanță, dar sub formă de sonet, autoarea își revarsă nostalgia în „Un trandafir şi o vioară”: „Un trandafir şi o vioară/ Plâng de tristeţe-n astă seară/ Pe arcuş se dezlănţuie rapsodia/ Şi-n gând se desăvârşeşte parodia…// Un trandafir şi o vioară/ Tresar de dor în astă seară/ Implorând luna împărăteasă/ Pe cerul nopţii să le fie mireasă…// Un trandafir şi o vioară/ Cântă de iubire-n astă seară/ Pe notele parfumate cu simţire/ Cântă de-amor sperând la fericire…// Un trandafir şi o vioară/ Cântă plângând… a câta oară?…”
În poezia „Ești raza mea de soare”, poeta își dezvăluie sentimentele pentru cel ales: „Tu-mi eşti un râu cu apă lină/ Ce mă cuprinzi, mă limpezeşti/ Cu tine-mi este viaţa plină/ Şi-un templu de extaz clădeşti// Tu-mi eşti a inimii balanţă/ Mă linişteşti şi mă armonizezi/ Eşti viaţa pentru mine, rezonanţă/ Eşti bucuria câmpurilor verzi// Tu-mi eşti o scumpă melodie/ Mi-eşti vânt, sărut de primăvară/ Mi-eşti aer, piatră… temelie/ Eşti raza mea şi soarele de vară!” Cu alte cuvinte, iubirea este sensul de a fi: „Sensul nostru de a fi/ Se conjugă doar cu doi/ Iară-n versuri de-i dori/ Se conjugă cu-amândoi// Respirăm într-un duet/ Ne-am împerecheat iubirea/ Şi-ntr-un dans de menuet/ Ne purtarăm împlinirea// Ne-asortăm în ritmul par/ Visele ni-s doar izbânde/ Când pe bolte ne apar/ Stele în tandemuri blânde” (Sensul nostru de a fi).
Poeta evocă în „Dragoste profundă”: „Frumoase-s visele de altădată/ Cu noi mergând pe noul drum/ Tu zvelt fecior şi eu firavă fată/ Din tinereţe a rămas doar fum// Cândva voit-au zeii să ne-arate/ Că-n suflet iubirea se oglindeşte/ Au încercat prin gesturi răsfirate/ Să vadă dragostea de se opreşte// Dar dragostea noastră profundă/ Nu-i chip s-o inunde niciun val/ Inimile bat până la ultima undă/ Trăind intens iubirea atemporal”. Ochiul nesățios al poetei surprinde clipe neasemuite, când lumina sărută întunericul. Și în acest moment magic, totul pare o feerie, într-un tablou mirific: „O ploaie de atingeri celestine/ Mângâie marea cu al lor oftat/ Se-ndrăgostesc în clipele festine/ Şi-apoi se-mping în larg treptat// Se luptă razele să se despartă/ În luciul apei care le-oglindeşte/ Tunel auriu de licăriri prin artă/ Zeiescul cerului îl consfinţeşte// Şi-n dansul repetat şi prea confuz/ Uneori se sărută-n depărtare/ Se-atrag şi se resping apoi difuz/ În melancolic vals şi alintare” (Apus celestin).
Dorul cutreieră pretutindeni și se culcușește în suflet, acolo unde își găsește locușor și aprinde focul sacru al iubirii: „Respir clipe regăsite-n amintiri/ Le-nghit flămânzit prin rătăciri/ Şi-adorm în triste-mi zvârcoliri// Visând la-ale tinereţii tălmăciri// Respir dorul care mă cuprinde/ Şi-l arunc din sufletu-mi orfan/ Să plece şi să uite-a mai aprinde/ Focul ce m-arde-n văpăi diafan.// Respir valul, sorb nemărginirea/ Mă umplu de-al azurului sultan/ Şi-ascult imitându-i răstignirea/ Sacadatelor respiraţii de ocean.” (Respirații sacadate).
Și când poeta se întoarce călătorind pe raze de iubire, „lanțuri de melancolie” o leagă de veștedele amintiri. De multe ori, poeta, plecând de la iubirea singulară, extinde noțiunea la iubire universală, cosmică, iubirea care clădește universul din doruri necuprinse „Din alte lumi ce-s scrise într-o carte” (Vâlvătăi de neînvins). Astfel, iubind, omul devine stăpân pe univers, stăpân pe întreaga creație. Iubirea conferă această dimensiune creativă. Și nu în zadar. Muza vine îndeobște, la cei care iubesc. Iubirea poate fi, de asemenea, un vals nesfârșit la care participă întreaga creație. Și poeta dorește să intre în acest vals minunat, amețitor: „Valsează-mă”: „Valsează-mă de-acum până în zori/ Şi astăzi şi mâine şi întreaga viaţă/ Valsează-mă uşor şi… dă-mi fiori/ Trezeşte-mă-n elegantă dimineaţă// Valsează-mă pe valuri de romanţe/ Pe clape în arpegii de iubiri şi dor/ Valsează-mă pe-a umbrelor balanţe/ În zborul strălucitor şi lin de condor// Valsează-mă printre razele de soare/ Ce-ţi mângâie adesea chipul răpitor/ Valsează-mă prin ale rouălor boare/ Şi prinde-mi în săruturi visul călător”.
Autoarea consideră că Iubirea este piatra de temelie pe care se poate construi o zidire trainică: „Şi-am strâns în holda bucuriei/ Ani mulţi… şi vom mai aduna!/ Iubirea pus-am piatra temeliei/ Ce nu se clatină de-i vreme rea” (Iubirea, piatra temeliei). Iar dorința amândurora este: „Să împărțim același paradis!”, în poezia cu același titlu. Ușurința versificării, eufonia, limpezimea mesajului, ritmul, măsura, toate acestea demonstrează un condei exersat, iscusit, o iubire neclintită pentru poezie, pentru ordine, liniște, împăcare, poeta fiind o persoană pozitivă, iubitoare de frumos, de o sensibilitate și candoare aparte, care crede în iubire și o recomandă prin aceste versuri și altora.
Toate aceste poezii sunt culori de cuvinte înmiresmate, pastelate, în diverse nuanțe, care-ți farmecă privirea. Poeziile se țes din culori, albastru, turcoaz, violet, bleumarin. Astfel, trădările sunt în ochii de smarald, rătăcirile sunt verzi iar concertul este de un verde indecis (Trădările verzi). Iubirea conferă durată, statornicie, împlinire, încredere, siguranță în viața cuplului: „Umpluţi de fericire”: „Alesul inimii mi-eşti rază/ Ce mă alinţi printre aluni/ Mi-eşti inimă şi ţel şi oază/ Şi-n suflet stele îmi aduni.// Respir prin dragostea de tine/ De Noi, cei care am fost odat’/ Și nu mai ştiu de-i rău ori bine/ Că timpu-n loc, deloc n-a stat// Că-n anii care ne-au trecut / Ne-am copt în fragedă iubire/ Iar timpul ce l-am petrecut/ Umplutu-ne-a de fericire!” Și: „Iubirea, încrederea şi credinţa/ Ne-ncearcă spiritul cutezător/ Ne aleargă alertând conştiinţa/ Mânată doar de dorul arzător.” (Ale sufletului oaze).
Nu este neglijată nici dimensiunea spirituală, legătura tainică pe care o are poeta cu Divinitatea, cea care o conduce la Lumină: „Și cine-i lângă tine oare/ În clipa aceea de mister/ Cine te-ntoarce pe cărare?/ E Dumnezeul Sfânt din cer” (Cine ştie să dezlege). Iubiții sunt învăluiți în același vis: „Visăm amândoi mereu acelaşi vis/ Doi partizani ai vremilor nomade/ Doi pământeni vieţuind în paradis/ Ce-mpărţesc simţăminte, miliarde// Suntem doi trecători prin univers/ Doi galeşi matadori ai vredniciei/ Ce nu lăsăm degeaba timpul şters/ Înscriem slove-n cartea veşniciei” (Matadorii vredniciei).
Se întâmplă ca iubirea să provoace și tristețe: „Tristeţea mi-e legănată-n dimineţi/ Precum o umbră sângerândă, mută/ Că ne iubeam cât pentru şapte vieţi/ Dragostea noastră nu avea vreo cută// Destinul însă dur mi te-a îndepărtat/ Şi-am plâns străbătând tot infinitul/ Ca-ntr-un colţ de lume-ai fost purtat/ Iubirii noastre-i prevesteam sfârşitul// Şi-un trandafir ce-i ofilit în glastră/ Suspină astăzi adâncat de-atâta dor/ Încă-mi şopteşte de iubirea noastră/ Şi-ar vrea să-nvie-al dragostei fior” (Fiorul dragostei). Tonul este uneori elegiac: „Umbrele violet de speranţă”: „Uşoare umbre violet înmuguresc/ În tinda casei ce-i de durere plină/ Şi împletindu-se în corul îngeresc/ Ţi-aduc speranţe și pacea divină// Căci te-ai certat aprig cu fericirea/ Şi-ai fost rapid osândită la tristeţe/ Dar s-a trezit din somn iară iubirea/ Murmurând cântecul de frumuseţe// Şi-n glastra ta cu vise înmiresmate/ Uşoare umbre violet înmuguresc/ Animând petalele iubirii parfumate/ Iar bobocii bucuriei tale înfloresc!”
Și tot în ecou de romanță este și poezia: „Pe strada ta”: „Trecut-am azi pe strada ta/ Şi-acolo înfloreau cireşi/ Şi-n faţa casei mai cântă/ Romanţa paşilor tăi deşi// O frunză mi-a atins obrazul/ Şi-am tresărit oftând uşor/ În treacăt am zărit pervazul/ Unde-apăreai cu-atâta dor.// Aerul proaspăt înmiresmat/ Pe buze fin sărut îmi repeta/ În gând o clipă te-am chemat/ Când am trecut pe strada ta”. Ca orice femeie, poeta a țesut, încă din copilărie, „marame de vise”, în care se vedea alături de iubit: „Maramă de vise”: „Împletind o maramă de vise/ Ne pierdem uşor în dulce sărut/ Şi-n slovele ce-s încă nescrise/ Ne-alunecă timpul ce-a dispărut// Secundele se-neacă-n iubire/ Valsându-i magistralului trecut/ Şi-n ţesutele clipe-n vestire/ Plăti-vor dragostei măreţ tribut// Se-ncumetă greu să mai strănute/ Oftând după timpul dus nevăzut/ Revin momente… aprig durute/ Ce-apar iar şi dispar neprevăzut// Bolta cerne licurici de stele/ Şi se aude-n vis un „Te ador“/ Se-ngână fin visele-ntre ele/ Ţesând marama viselor de dor!” Un El și o Ea alergând pe “Aleile iubirii”, ținându-se de mână, hrănind speranțele flămânde, luându-se la întrecere cu Viața. Fiecare cuplu de îndrăgostiți se dorește unic. Și chiar este, cu toate specificitățile lor. Și acest lucru, pentru că însăși dragostea e unică, niciodată la fel, reînnoită, trainică, neasemuită.
La fel cum artiștii pictează după natură, se poate întâmpla ca și poeții să creeze după aceeași natură, inspirați de un tablou frumos, de o operă de artă sau pur și simplu de viața care-și trimite mesagerii divini să le arate cât de frumoasă este. Harul e gratuit și circulă neobosit, pe unde omul nici nu gândește. Iar unde poposește, devine boboc de floare, așteptând înflorirea și rodul. Iubirea ce adeseori conduce protagoniștii la altar, într-o frumoasă ceremonie: „Raze de iubire”: „Iubirea-ntipărită în priviri/ Răzbate luminând oraşul/ Sclipind ale dragostei slăviri/ Către altar găsesc făgaşul// Acolo o frumoasă mireasă/ Întâlni-va pe al său iubit/ Gătită-i ca o-mpărăteasă/ Şi inima-i dansează grăbit// Mirele său, un falnic stejar/ Se-apropie şi-o ia de mână/ Iubirea sa-i aduce-n dar/ Şi o priveşte ca pe-o zână.// Şi coboară în sfântul lăcaş/ O preasfântă binecuvântare/ Ce luminează întregul oraş/ Cu razele-i de iubire mare!”
Și nu numai iubirea din tinerețe, dar și cea din amurg, care s-a copt îndestul, ca să poată să-și reverse amintirile, „Prin licăriri de stele îngereşti”: „Ne plânge simfonia toamnei în priviri/ Şi-n suflet ne şopteşte o romanţă…/ Suntem aceiaşi,… cei din amintiri/ Ce suspinam prin cioburi de speranţă…” (Cioburi de speranță).
Iubirea cere dăruire totală, altruism, devotament, mai întâi pentru a-l face fericit pe celălalt și apoi pe sine: „M-aş face-un porumbel în zbor/ Să-ţi aduc liniştea şi fericirea/ M-aş face-un fulguşor pe-un nor/ Să-ţi picur în torente împlinirea// M-aş face vânt de primăvară/ Să-ţi spulber negre întristări/ M-aş face o strună de vioară/ Să-ţi murmur vesele cântări// M-aş face râu de apă lină/ Să curg în cascade pline de dor/ M-aş face ziuă şi ţi-aş fi lumină/ Orice m-aş face… ca să-ţi fiu de ajutor!” (Să-ți fiu de ajutor).
Versurile din această carte, ca și din celelalte ale aceleiași autoare, sunt autografele care pecetluiesc iubirea statornică și adevărată. Ceea ce nu e puțin, dimpotrivă.
——————————
Cezarina ADAMESCU
5 decembrie 2021
Galați
