Despre România…

0
7

pag10-03A vorbi despre România nu este uşor, fiecare dintre noi, cetăţeni români, nutrim pentru ea sentimente puternice şi amestecate. Unii dintre noi o iubim cu frenezie, alţii sunt mândri că sunt români, o parte nu mai vor să audă de ea, altora le este ruşine că sunt români, iar unii au părăsit-o. Toate aceste trăiri sunt personale şi subiective şi aşa trebuie să fie. Un loc, un personaj, o tradiţie, o atitudine, o cruce, o familie, toate acestea animă în noi sentimentele descrise mai sus, toate acestea formează un tot, iar acest tot se numeşte România.

Ca peste tot în Europa, şi în România sunt patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă, iarnă. Primăvara începe la noi cu luna martie, luna Mărţişorului, această sărbătoare străveche care vesteşte renaşterea vieţii după o iarnă grea, începutul unui nou ciclu al vieţii. Printr-o coincidenţă, sau prin voinţa Domnului, luna martie a anului 1918 reprezintă pentru noi, românii, începutul procesului istoric al reîntregirii naţionale. Proces care a început, să fie oare tot o coincidenţă, în locul unde răsare pentru prima oară soarele pentru români, în Basarabia. O Basarabie care, împotriva cursului evenimentelor, a ales să revină la trupul patriei mamă şi să se unească cu România, o ţară care în acele momente era învinsă şi umilită. Acest act de curaj şi demnitate a fost statuat de către Sfatul Ţării la 27 Martie 1918, când cu o majoritate zdrobitoare, organul legislativ de peste Prut a proclamat „Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna”. Ceea ce nu trebuie să uităm însă este că Sfatul Ţării era format din oameni. Oameni care pentru idealurile lor naţionale, pentru libertate şi pentru că n-au încetat să vorbească limba română, au suportat chinuri şi deportări în Siberia şi Extremul Nord rusesc. Iar unii dintre aceştia aveau să plătească cu viaţa faptul că au ales România, faptul că au fost români. Printre cei care şi-au adus contribuţia la realizarea Unirii Basarabiei cu Patria Mamă România s-au numărat şi Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Ion Buzdugan şi Onisifor Ghibu.

Primul preşedinte al Sfatului Ţării a fost marele om politic român, Ion Inculeţ, născut la Răzeni, judeţul Lăpuşna în centrul Basarabiei. Fiul unor răzeşi, Ion Inculeţ absolvă în 1915 cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii Imperiale din Petrograd, devenind profesor de matematică, fizică şi astronomie. Încă din anii studenţiei se remarcă ca un promotor şi susţinător al renaşterii politice a Basarabiei. În 1917 este ales în Sovietul din Petrograd şi este trimis de către guvernul Kerenski ca emisar în Basarabia pentru a răspândi idealurile revoluţiei burgheze. Odată ajuns la Chişinău, Inculeţ începe o muncă asiduă de redeşteptare naţională, reuşind să pună bazele primului organ legislativ al Basarabiei, Sfatul Ţării, în care va fi ales întâi ca deputat, iar apoi ca preşedinte. Însă în Rusia lucrurile se complică odată cu revoluţia bolşevică. Lenin, conform angajamentului luat faţă de germani, scoate Rusia din Război, obligând astfel România să încheie o pace umilitoare, şi începe procesul de bolşevizare a anacronicei Rusii. În Basarabia, revoluţia roşie nu are succes, iar Sfatul Ţării va proclama pe 24 ianuarie 1918 independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, iar la 27 Martie 1918, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, Unirea cu România.

Inculeţ a fost însoţit în munca sa de desăvârşire a unităţii românilor dintre Prut şi Nistru cu Patria Mamă România de către Pantelimon Halippa, vicepreşedintele Sfatului Ţării la momentul votării Unirii şi al treilea şi ultimul preşedinte al acestuia. Născut la Cubolta, în judeţul Soroca, Pan Halippa îşi începe studiile superioare în Imperiul ţarist, însă din cauza activităţii sale febrile pentru renaşterea naţională a românilor basarabeni este nevoit să se refugieze în România, la Iaşi, unde va urma cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie. În toată această perioadă desfăşoară o puternică activitate prounionistă, dar şi culturală, iar de la revenirea în 1913 în Basarabia, se implică total în viaţa publicistică de la Chişinău, răspândind necontenit idealul unităţii românilor. În calitatea sa de preşedinte al ultimei legislaturi a Sfatului Ţării, a conştientizat pe deplin pericolul pe care în acele momente îl reprezenta pentru România politica regionalismului şi susţinut de către deputaţii Sfatului a proclamat Unirea fără condiţii a Basarabiei cu România şi autodizolvarea Sfatului Ţării la 27.11.1918, anulând astfel statutul de autonomie al Basarabiei în cadrul Regatului României, desăvârşind practic Unirea proclamată la 27 Martie.

Al doilea preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales la 02.04.1918, marele patriot român Constantin Stere. Născut în judeţul Soroca, Stere a cunoscut de foarte tânăr metodele de represiune ţariste, fiind deportat în Siberia încă de la vârsta de 20 de ani. După şapte ani de surghiun, Constantin Stere revine în Basarabia de unde se refugiază la Iaşi. În România urmează studii de drept în cadrul Universităţii din Iaşi, al cărei rector va fi între anii 1913-1916. În perioada Primului Război Mondial se stabileşte la Bucureşti şi devine un apropiat al guvernului Marghiloman. În primăvara lui 1918 pleacă la Chişinău, pentru a-l sprijini pe Ion Inculeţ în realizarea dezideratului naţional, Unirea cu România. Munca sa îşi arată roadele pe data de 27 Martie 1918, iar din 2 aprilie 1918, este ales Preşedintele Sfatului Ţării. Constantin Stere a fost un om politic incomod pentru întreaga clasă politică românească. Acuzat pe nedrept de bolşevism, stigmatizat şi ocolit de către politicieni, Stere a fost unul dintre cei mai mari gânditori politici români, un politician care a iubit mai presus de interesele meschine de partid, dreptatea, ţăranul, Basarabia şi România.

Şi pentru că orice proclamaţie are un glas, Unirea Basarabiei cu România s-a realizat prin vocea poetului basarabean Ion Buzdugan, deputat şi secretar al Sfatului Ţării. Personalitate erudită, Ion Buzdugan s-a remarcat în anii tulburi ai războiului de reîntregire prin curajul de care a dat dovadă deconspirând un atentat al unor soldaţi ruşi împotriva regelui Ferdinand I. Ales în Sfatul Ţării, Buzdugan este numit secretar al acestui organism şi în ziua proclamării Unirii citeşte de la tribuna legislativului basarabean declaraţia de Unire. Tot atunci, cere deputaţilor prezenţi să voteze prin vot deschis pentru ca istoria să consemneze adevărata opţiune a basarabenilor, fapt care ne permite astăzi să cunoaştem şi să înscriem cu mândrie în cartea neamului românesc numele a 86 de basarabeni, români şi membri ai altor minorităţi care au desăvârşit un ideal naţional şi au îndreptat o nedreptate istorică.

Iar în final trebuie să mai spunem că nu putem încheia nicio discuţie despre actul istoric de la 27 Martie 1918 fără a-l aminti pe Onisifor Ghibu. Român transilvănean, Onisifor Ghibu se refugiază în anii războiului de reîntregire în România, unde pledează pentru unitatea tuturor românilor, fapt care îi atrage o pedeapsă cu moartea pronunţată în contumacie de către autorităţile maghiare. Din 1917 se stabileşte la Chişinău unde începe o muncă titanică de redeşteptare şi reafirmare naţională a românilor dintre Prut şi Nistru. Împreună cu câţiva fruntaşi basarabeni, printre care şi Pantelimon Halippa, creează Partidul Naţional Moldovenesc. Desfăşoară o febrilă activitate publicistică, fiind iniţiatorul primei tipărituri în limba română cu caractere latine din Imperiul ţarist. Dar mai presus de toate, organizează învăţământul în limba română, deschizând şcoli româneşti pe tot cuprinsul teritoriului basarabean.

Despre aceşti „oameni care au fost” şi despre mulţi alţii, neamintiţi aici, se pot scrie cărţi întregi, însă ceea ce trebuie să rămână este că aceştia s-au transformat în portavocele a milioane de români, că nu au renunţat la idealurile lor şi nici la mandatul atribuit lor. Aceşti oameni au înfruntat nu doar vitregia timpurilor, dar şi moartea, şi toate acestea pentru că erau români şi credeau cu tărie în România.