Nu-mi prea place să vorbesc despre mine… Am lăsat, totdeauna, rigoarea „radiografiilor” literare în seama celor hărăziți cu pricepere, cu intuiție și cu prestanță întru cele ale scrisului frumos… Și rezultatele s-au configurat în matca observațiilor de bun simț. Parcă mai ieri, scriitorul Ion Fercu mă tot striga pe nume, cu nostalgia unor tăceri numai de noi știute: „Don Quijote al iluziilor care vindecă, având în coburi metafore și verbe îmblânzite cu adieri de frunză haiducească… Dan Sandu hălăduiește printre mirări și iubiri creștine, dând pinteni dragi unei Rosinante care nechează la fiecare fior stârnit de condeiul său sclipitor, de parcă ar vrea un nou făraș de jăratic, pentru a-și spori tezaurul aplauzelor. Dar, nefiind vreme de odihnă, flămând de iubire, el dă viață pintenilor, în căutare de noi și noi puzderii de suflet, înarmându-se și cu speranțe pe care le oblojește, din când în când, odihnindu-se în ziceri de prieten… Înghesuit de mirări, adorat de muze, hăituit de preaplinul unei inimi care nu poate ființa decât întru îmbrățișare frățească, de cruce …”
Și tot în ambianța celor suprem ficționale, mult mă mir și mult mă minun cum bâtul Fercu cel robaci mă tot îndeamnă-adânc, sfios- curtenitor la niște deslușiri de suflet din cele vieți (trecute) mai mult sau mai puțin știute, metamorfozate, inefabil, în vrednicul a fost odată… Dau, astfel, glas sfătoaselor îndemnuri, primite mai anțărț, de-a spune amintirilor pe nume! Ian luați aminte: „Dragule, Soarele răsare pentru toți muritorii din același loc, îi luminează deopotrivă pe toți, așa cum a sugerat Dante?; La Berzunți, unde faci legea superbă a metaforei, pentru nație, Soarele are hachițele lui?; Care este cel mai ticălos dușman al ființării tale: Timpul? Omul? Tu?…; Leibniz zicea că trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Parcă te văd un pic aruncat cu ghearele la beregata lui…; Cioran zice că lumea asta trebuia zămislită oricum, numai așacum este ea nu…; Dac-ar fi ceva de cârpit la amărâta noastră de existență, unde-ai pune câteva petice?; Spune-mi două vorbe despre himera care ți-a hărțuit cel mai mult spiritul…; Să presupunem că, ajuns la inevitabila Judecată de Apoi, păcătosul Dan de Berzunți este invitat de Sfântul Petru să aleagă: Raiul sau Iadul… Argumentează-ți alegerea, te rog!; Protagonistul unuia dintre romanele mele își propune să realizeze o reformă revoluționară a Iadului și a Raiului. Tu, un nonconformist care ai un mare respect pentru Credință, ai schimba ceva pe-acolo?; Spune-mi un vers/ niște versuri dansăndești care să mă sece la inimă, cum zici tu… (???)…”
Vezi bine, eu îi percep ispititoarele interogaţii ca pe nişte binevenite „cântece de prieten”, în cea mai bună tradiţie a spiritului ţâşnit dinspre patria lui Camoes, de unde şi sprinteneala mea nefirească în a mă conforma conştiincios, de la înălţimea unei vârste biologice ajunse la apogeu, dedate unei uşoare stări de lenevire intelectuală, de jeomanfişism molatico-mioritic, deşi, s-a spune , fără echivoc, că vârsta anilor pliniți cu bune și cu rele nu se măsoară niciodată în păr albit şi dinţi căzuţi, ci, mai degrabă, cu gri-ul fotografiilor mişcate de trecerea unui timp dizolvat în apele tot mai înceţoşate ale visului (care suntem!), pe deplin circumscris oniricului resimţit ca proiecţie mistico-transcedentală… Ce să zic?!?… Îngustimea cuvintelor doare! Cine vede Soarele Trebuie să vadă şi Întunericul! Chestia cu Soarele nu-i decât o… păţanie a fiecărui individ, în parte. (OARE?!?). Dacă te-nvecinezi prea mult cu ideea de Soare, te arzi, dacă te depărtezi nechibzuit, rişti să îngheţi…
Vatră veche de români, Berzunţi poartă în nume o rezonanţă ciudată, ceva ca un hârşâit de lamă damaschină pe un talger croit din aurul agatârşilor…”, aşa gândeam eu mai hăt, când mi-am asumat autoexilul cel de toate zilele, după o peregrinare iniţiatică de vreo nouă ani prin „turcitul Bucureşti” (al lui Cezar Ivănescu, vezi bine!). (”Un singur lucru era clar: dacă nu erai din/ în București, nu existai!”)… Cenacluri bucureștene, reviste, întruniri culturale…Prin ’85 am revenit în ținutul natal… Mulţi m-au privit ca pe-un ciudat! Habitatul cu irizări istorice incredibile riscă, uneori, într-o democraţie bolnavă, să devină republică separatistă, locul în care, uneori, fauna se ia la trântă cu geografia… În detrimentul celei din urmă… Mai recent, s-au tăiat pădurile multiseculare, că nu mai găseşti nici crengi să faci o coadă de topor. Noroc cu cele vechi, noduroase, viguroase şi de nădejde. Care s-au mai şi puit…
Nu sunt născut aici, la Berzunți, aşa cum apare, eronat, în unele referinţe. Am venit pe Lumea asta (bună/rea) în micuțul oraș Tg. Ocna, renumit, cândva, pentru osânda șavgăilor tăietori de sare. Aici, la Berzunți, am deschis ochii spre Soarele mai-nainte pomenit şi spre Lumina Lumii. Ziceam, tot eu, cândva, undeva: „Ca nicăieri în altă parte a Moldovei de Jos, ţăranii berzunţeni reuşesc să modeleze din elementele culturii populare locale herbul lor inconfundabil pe care îl poartă cu mândrie şi indiferenţă la curgerea convulsivă a timpului”. Asta, ca să vedem pe unde păşim!
Tatăl meu – învăţătorul Dumitru Sandu – (odihnească-l Dumnezeu!) a făcut apostolat în acest sat însemnat şi cu bune şi cu rele, mulţi ani, eu deprinzând buchea cărţii, din casă. Ştiam a citi literele pe la patru-cinci ani, ba chiar le şi scriam – (nu ma-nvăţat nimeni!). La şase ani citeam Robinson Crusoe, reţineam pasaje întregi pe de rost, trăiam cu frenezie scenele „tari”, mă credeam părtaş la acţiune, aventurier sadea, ce mai… Mare decepţie mai târziu, când am aflat de pronunţarea ciudată, în engleză, a numelor atât de dragi mie! Nu-ţi mai spun de bogata literatură sovietică aflată din belşug pe masa, pe patul şi, mai ales, pe sub patul tovarăşului învăţător, nemembru de partid şi, colac peste pupăză, cu părinţii neînscrişi la întovărăşire, într-un sat cu origini transilvănene… Să vezi, mai pe urmă, prigoană!
Cu metafora în vârf de condei te naşti. Şi nu-i vina ta, ca scriitor, că porţi în ursită meşteşugul scripturii. Uneori – un blestem, o corvoadă! Unul singur este Creatorul şi eu nu fac decât să-i execut porunca. După mine, nu există scriitori mari şi mici. Toţi se legitimează, mai ales, prin ceea ce nu scriu. Absolut toţi sunt plămădiţi din aceleaşi ape heraclitice ale Himerei, potrivit intenţiei Marelui Arhitect. Societatea este aceea care, potrivit canoanelor, „pompează” (non)valoare în „desaga” ipochimenului. În mânuţa noastră tremurândă de emoţie curge necondiţionat metafora, ca expresie a stării de graţie. Asta este Poezia: starea de graţie! Chiar de nu sunt întrebat, spun că mai mult rup, decât scriu. Prefer să scriu puţin, dar inspirat. Cele mai multe însăilări minunate le port cu mine, le-nvălmăşesc în minte şi-n suflet, le pierd, nu regret, vin altele… Ca mai ieri, prin ’65, (mileniul trecut!), dintr-o „poezea” de vreo douăzeci și patru de strofe, două sau trei s-au recitat la Radio, în cadrul unei emisiuni pentru copii… Prima reacție a celor din jur? Șoc total în cancelaria școlii din Poiana-Sărată (fostul comitat Trei Scaune), iar elevul ds dintr-a cincea era ușurel „acuzat” de „ocheade” prin târla celor „mirobolante” opere proletcultiste, în vogă, pe-atunci… Deh, farmecul modelelor! Credeau unii! Alte debuturi (trotușene) succesive (și „inserții” în cartușul redacțional, prin anii ’69 și mai hăt), în revistele școlare tg.ocnene „Steluțe” și „Trotușul”, publicații de succes, „patronate” cu har și iubire de către eminenții profesori Elena și Eugen Salahoru…
Descoperit și încurajat de Adrian Păunescu, în anii liceului (eu, nu el!), lansat, mai târziu, și consacrat (pe bune!) în „Capitalia” năzuințelor mele… Se făcea că suntem prin secolul trecut, în Bucureștii anilor ’70… Nea Tomiță (Toma Alexandrescu – tatăl lui „Horică” Alexandrescu) a fost acela care mi-a semnat, primul, certificatul de talent și m-a introdus pe ușa din față a „Salonului literar-artistic Comentar”, acolo unde oficia, alături de Paul Teodorescu, ca înalt pontif, în altarul sublim al scrisului frumos… Debut „matur” în revista bucureșteană „Comentar” – 1977. Nici nu se putea altminterea!
Am pășit, astfel, cu sfiiciunea novicelui paralizat de emoția întâlnirii cu Destinul, cunoscând o lume nouă, ireală, nebănuită nici în cele mai hazardate închipuiri ale mele. Am întâlnit acolo intelectuali rasați, scriitori cu blazonul însemnat cu cicatricile timpului, vârstnici, mai ales, (poate așa mi se păreau mie!), mulți trecuți prin furcile caudine ale convulsiilor sociale care-au măturat secolul douăzeci. Toți animați de bucuria necondiționată a (în)scrisului maiestuos!
A urmat debutul editorial (două volume colective) pe la sfârșitul deceniului șapte, emisiuni radio-tv, apariții în reviste de profil, activitate de cenaclu, premii și distincții de gen etc. Au trecut anii… Estimp, peste 17 apariții editoriale – volume personale și colective. Membru fondator – Fundația Culturală Națională „G. Călinescu” din Onești (entitate culturală de prestigiu, măiestrit ctitorită de ilustrul Poet și Om de Carte Constantin Th. Ciobanu), redactor de reviste, „nemurit” în dicționare și enciclopedii, în lucrări esențiale de critică și istorie literară, apreciat de cititorul subțire, prezent în presa vremii, primire în USR – 2002… Astăzi… Mă-nspăimântă grafomania! În toate trebuie să fie o măsură! A propos de unii confraţi!
Scitul filosof Anacharsis spunea cam aşa: „Cine sunt duşmanii oamenilor? Ei înşişi!“ Aferim! zic şi eu şi, totuşi, mă teleportez, spre nuanţare, pe cele meleaguri mioritice şi-mi spun of-ul cu obidă valaho-carpatină: „Vino, mândră, şi-mi ghiceşte/ De ce codru-ngălbeneşte…” Un şcoler cuminte, studios şi cu note bune la purtare (nu ca mine, în juneţe!) ar spune, pe nerăsuflate, spre bucuria profului, că „iată, lungoarea şi tristeţea codrului sunt surprinse în spirala ciclică a metamorfozelor fără leac, circumscrise precis în mişcarea cuminte a Trecerii fără de început şi sfârşit…” Pe când eu, omul, (scris cu minuscule!), unicul, inconfundabilul, irepetabilul, încerc, în zadar, să dialoghez cu Timpul, să-l înduplec, să-mi mai ia din spaime. Nu fac decât să intru în panică şi mai mult, uitându-mă cu groază spre hăurile Thanatos-ului! Codrul şi Omul… fraţi vitregi întru eternitate. Mama noastră Natură, potrivit legilor nescrise, înșiră (ca şi prin compunerile elevilor!) melancolii autumnale, rigori hibernale, vertijul germinţiei, primăvara şi vara, adică, se lasă pradă eternității atent programate în computerul Tragismului imuabil, pe când eu, clipa de zâmbet amar în Potirul Domnului, cunosc doar steriotipia minunată a două bătăi de gong astronomic: Viața și Moartea! Restu’i Tăcere!
La ce bun că asist de peste o jumătate de veac la măreaţa jeluire stelară a Universului, dacă, zilnic, constat neputincios jalnica-mi desfrunzire. Pot spune fără să greșesc: spirit enciclopedic, Leibniz pendulează între ştiinţele exacte şi filosofie cu dezinvoltura magicianului atins de aripa geniului, transfigurând substanţa „monadei” până la mărinimia revelării dogmatice. De aici şi ideea continuităţii şi evoluţiei naturii sub semnul coerenţei universale atent supravegheate de Divinitate. Nihil sine Deo, am zice şi noi, repetându-i spusele, adică semnătura lapidară şi profund înţelenită în spaţiul gândirii filosofice germane, inscripţie sine qua non, descoperită în copilăria mea până şi pe centironul soldatului bavarez trimis să moară la Oituz, departe de ţară, în cele două mari carnagii mondiale. Sincer, nu-i ţintesc beregata! Din câteva motive. Nu prea suntem contemporani, el putea să bea, la vremea aceea, apă nefiltrată din Dunărea Albastră, eu, astăzi – nu, deşi disponibilităţile imaginarului pot crea premisele necesare schematizării unei proiecţii atemporale abisale, care să presupună şi să impună o istorie unificatoare în structura unei epoci cu aparenţă de prezent istoric perpetuu. Noi trăim alte Mizerii, alte Gherle şi Canale, mult mai sofisticate!… Încă nu mi-am văzut Dosarul… cu multe file… Sunt încă în putere şi n-aş vrea să-i frâng spinarea vreunui prieten… Cu scuipatul dispreţului, vezi bine! Şi eu cred în Arhitectul Universului, Făcătorul Cerului şi al Pământului! Porunca a şasea mă opreşte să jinduiesc la beregată de om-filosof, mai cu osebire. Dacă îmi impun un scurt „zbor deasupra unui cuib de cuci” dedat metempsihozei, văd c-am dus-o şi mai rău… Ce ne-am face dacă n-am muri? Am venit cu mâinile goale şi vom pleca având mâinile goale… În rest… „A quoi bon?”.
Nu ştiu dacă i-a convenit, vreodată, ceva! In sensul comun, şters, al existenţei umane, se-nţelege! Auzi, colea: „În copilărie, eram un ateist vehement, şi asta e încă puţin spus. Când, la masă, se spunea vreo rugăciune, mă ridicam şi ieşeam imediat…” Atenţie! Spune ,,ateist”, nu „ateu”! După cum se vede, şi lui Cioran i-a dat Dumnezeu cuvântul, ca să-şi ascundă gândul. Chiar dacă nu se prea omora el cu cele bisericeşti. Ascultă-l cum voroveşte, vădit hotărât să ne aburească: „Urăsc scrisul şi am scris foarte puţin. De cele mai multe ori, nu fac nimic. Sunt cel mai inactiv om din întregul Paris. Numai o curvă fără clienţi este mai trândavă decât mine”. Cică să-l crezi pe cuvânt! Doar Dumnezeu ştie ce era în sufletul său! Mai ales că francezii, cu trecerea anilor, i-au binecuvântat hălăduirile prin spaţiile materiale şi spirituale ale Galiei celtice şi… l-au adoptat sub numele de „Sioran”! Pronunţat în hiat! Numai lui i se putea întâmpla asta! „Dezertorului” din limba română… Mă simt răzbunat!
Astăzi, spre mine vin întrebări din Târziu. Să nu uităm c-am apărut pe lumea asta în secolul trecut. Atunci chiar că mai merita să scoţi agenda şi să notezi: Absurdul, Adevărul, Amarul, Arta, Bătrâneţea, Bucuria, Bunătatea, Caracterul, Cunoaşterea, Demnitatea, Educaţia, Fericirea, Iertarea, Iubirea, Inima, Înţelepciunea, Libertatea, Moartea, Nefericirea, Mlaştina, Nobleţea, Patria, Părinţii, Prietenia, Revelaţia, Singurătatea, Sufletul,Temerea, Visul. Pe-atunci nu puteau intercepta ei, cât gândeai şi sufereai tu… Acum te urăsc pentru că nu eşti ca ei şi cu ei… Şi, totuşi, caut răspunsuri, dar mai cu fereală, la întrebări nepuse vreodată: „Mi-ai spus aproape şoptit/ – proletcultismul este/ cea mai ieftină dintre religii/ (ca şi dragostea de altfel)/ în numele gloatei poţi înjunghia/ firul de iarbă căutându-l/ pe Marx printre butoaie cu rom / – numai el îţi va trece/ hauhaul prin răni – numai el/ îţi va alina tristeţea/ rânjind cu traista în băţ/ slinul sublim al unui surtuc/ peticit – desigur asigurarea la ADAS/ precum ţi-a fost hărăzit./ Parcă ziceai ceva de-o hazna?”.
Licențiat în litere (ca justificare socială!), discipol și prieten al Universitarului Valeriu Filimon – poet, și el, zeci de ani trudiți la catedra învățământului gimnazial, ca profesor de vorbe, masterat (fără de voie!) și jinduitor la cele doctorale (aveam multe de spus: Tescani, Enescu, Maruca Cantacuzino, interconexiuni spirituale universale etc! N-a fost să fie!), am constatat c-avem mai mulți doctori decât medici, și-atunci am hotărât să rămân… felcer, în voroave! Îmi este suficient doctoratul nativ în palavre (cu care m-a blagoslovit/urgisit Domnul!)… … Dacă sunt întrebat de proiecte… Cred c-atunci când eu îmi fac planuri de viitor, Dumnezeu râde de (se) leșină!
Și caut, încrâncenat, să dau răspunsuri imposibile la rugămintea venită de pe buza unei fântâni, de sete arsă, apelând, mai mereu, la bunul meu sfătuitor indian: „Ce crezi că este al tău astăzi, a fost al altcuiva ieri şi va aparţine altcuiva mâine”. Cred c-am fost un copil nedorit când am păşit lutul ăstei întâmplări vremelnice. De când mă ştiu, „închis în carnea mea preferată”, m-am aplecat asupra întrebărilor lumii, încât mă şi mir cât mai suport „strângerea unsuroasă de mână/ a lui Iuda…” Un incurabil Don Quijote, alias Irimia cel cu oiştea-n gard (variantă românească!). Să fiu sigur că nu ratez nicio nefericire, mi-am confecţionat singur o bucată de gărduţ pe care o port mereu spânzurată de oiştea iluzorie a carului dăruit mie de hoţomancele ursitoare. Făcând, astfel, cu voia Domniilor Voastre, trimitere la „Omul cu umbra zdrobită”: „Noaptea a spart o sticlă de parfum – aproape/ luna poetului îşi aruncă/ umbra prin lume – … se face uitare/ înger negru de absenţă… vă rog/ să nu mai credeţi aceste versuri/ sunt pură minciună… a lor e minciuna…/veţi spune/ ai mei sunt săracii plângând…/ …gâturi de lebădă se bălăcesc/ în cerneală cu emoţie/ atunci poemele mele sunt semne de/ întrebare…” Şi, dacă tot invoc neajunsul de a mă fi născut (poet?!?), mărturisesc o sfântă prăbuşire de statui înscrisă pe richter-ul celui mai crâncen cutremur sufletesc zămislit vreodată de simţirea românească: „Mă seacă la inimă”!
Raiul şi Iadul sunt două entităţi fundamentale aparţinând universului ficţional inventat de voi, scriitorii, după neputinţa, nevoinţa, chipul şi asemănarea voastră, izvorâte toate din zâmbete serafice şi din spaime dantesco-goyeşti, la care subscriu şi eu, uneori, ca om ce mă aflu, cu lipsă de înţelepţie, atunci când mă pomenesc că judec şi iert, numai ca să mă aflu în treabă, desigur, pe de lături de genialitatea şi dragostea celor şapte cereri din Rugăciunea Domnească, dintre care mă opresc la cea de a cincea: „şi ne iartă nouă greşelele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Şi ce folos…? Eu, păcătosul Dan de… Pământ, nu prea primesc invitaţii. Vin singur către Sânpetru cu tănguirea sfăşietoare a unei ecteniei în plânset, rugându-l să mai aibă răbdare cu mine, că mai am ceva de făcut… de ziduit vreo casă, de zidit vreo fântână, de sădit vreun pom, de încreştinat vreun plod… chestii din ăstea, de doi lei, pân’ la urma toată… (oare?!!?)… Tot n-aş avea curaj să-i spun c-aş mai rămâne pe-acilea un timp, ca nu cumva, ducându-mă în Rai sau în Iad, să-ntâlnesc şi-acolo niscaiva nenorociţi care mi-au otrăvit existenţa pe Terra ofilită… Şi-atunci, opţiunea mea este clară: Increatul! Starea atât de dragă Lui, Ziditorului! „în loc luminat, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea.” Starea primordială unde sigur te vei întâlni cu cei dragi, dacă ai avut grijă să-ţi iei cu tine, la Plecare, tot ce ţi-a fost mai scump în viaţă: visele şi visurile acordate pe struna inconfundabilă a ipostazierii onirice, mistice şi, de ce nu, transcendentale.
Me horreo! O spun cu toată convingerea! Cum aş putea eu, minusculul, amărăşteanul, să mă asemuiesc măreţiei unui personaj literar ţâşnit din „oftatul greu al pământului”? Nonconformismul de care sunt „acuzat” se traduce, în primul rând, prin răzvrătirea împotriva unui impact antropic pe care eu îl văd ca fiind sursa tuturor nenorocirilor în calea ideii de ordine, de simetrie şi de bun simţ pe osatura raporturilor dintre om şi Logos-ul Hristic, participant la minunata lucrare prin care Dumnezeu-Tatăl a făurit Lumea (şi pe mine!). Când zic Lume, nu spun doar Omenire! Nu sunt numai credincios, sunt şi Religios! Raiul este în Sufletul omului, pe când Iadul există în Mintea omului! Delicateţea şi Oroarea, din nefericire, îngemănate, uneori, sunt generate de primele experienţe ale omului. Acelaşi jug, aceleaşi cutremurătoare întrebări: De unde venim? De ce venim? Încotro ne-ndreptăm? Şi nu numai! Ați auzit de groaza copacului simţind apropierea securii? Dar de înflorirea fără seamăn a plantelor răsfăţate cu muzica vechilor maeştri?
Eu nu scriu pentru mine sau pentru prezumtivi cititori. Scriu pentru că sunt obligat să s(i)criu, din poruncă Domnească!!! Numai tu, „cetitorule”, aplecându-te, cu bună credinţă, pe vreo pagină din însăilările mele ad-hoc, vei binevoi, potrivit structurii tale sufleteşti, conform pregătirii tale intelectuale, să găseşti câte ceva care să te sece la inimă. Vrei să te-ajut? „Mereu avem ceva de împăcat:/ fericirea frunzelor amintind toamna / un buchet de prieteni/ ademeniţi cu miros de lună/ paserea aceasta de somn/ cu cântecul prăbuşit pe asfalt/ plânsul lipsă de lacrimi adăugat/ morţii/ pleoapele ei pierdute/ în cântul unui copil/ tortura unui zâmbet maliţios/ cu care te-ntâmpină floarea/ pe care vrei s-o respiri/ poema aceasta uşor ameţită/ şi-mbătrânind de tristeţe.”.
—————–
Dan SANDU
Bacău, 20 februarie 2022
