Mărturisiri – Spovedanii
Cu toate că cele două cuvinte / concepte sunt sinonime, similitudinea nu este totală. Ele își dezvăluie substanța și prin nuanțe particulare, care, însă, nu le îndepărtează, ci le apropie, armonizându-le. Te poți mărturisi în fața oricui, dacă aceasta îți este voia. În fața părinților, a învățătorilor, a prietenilor, dimensiunile cercului dovedindu-se neînchipuit de cuprinzătoare. De spovedit, însă… Numai în fața lui Dumnezeu. E drept, prin mijlocirea unui intermediar, care este preotul.
Iată însă că, prin proaspătul său volum de versuri – bilingv – ,,Mărturisiri – Testimonials” (Made in USA, LULU ENTERPRISES, 2021), Vavila Popovici amplifică aria de cuprindere, mărturisindu-se în fața unui număr de cititori imposibil de contabilizat pe cele două mari continente: America și Europa. Iar mărturisirile sale sunt raționale (,,Pleci năuc (…) / luând cu tine și țara și continentul / într-o valiză, sau mai multe / vrând să o răstorni într-o altă lume, / cu suflet cu tot”). Dar și emoționale, cu iz de spovedanie: ,,Încă mai apăs clapele albe și negre ale orgii, / să aud în jur sunetul ei îngeresc…”
Așa cum a făcut-o în toate cărțile sale – 63 la număr, aceasta fiind a șaizeci și treia – Vavila Popovici își risipește cu o dăruire rară portretul spiritual, înobilând stări aparent obișnuite cu vibrații emoțional poetice: ,,Îmi plăcea să ies dimineața din casă, / să văd munții în depărtare, / când soarele dimineții își despletea lumina / peste crestele lor ninse”; ,,Dacă te-aș vedea deschizând ușa casei, / toate clipele întunecate ale vieții / s-ar lumina”; ,,Ca un râu învolburat, sufletul poetului / iese din patul somnului său plin de vise / în lumea din afară”; ,,La plecare am luat cu mine dulcele grai românesc, / jurând că-l voi folosi povestind / și stihuri creând…”
Căci așa sunt toate plecările / înstrăinările oamenilor. Ale românilor, îndeosebi, ei fiind, printre multe altele, și creatori ai întristatei Doine de înstrăinare. Experiența vieții a dovedit omenirii că omul este un copac de un fel deosebit: are rădăcini, are trunchi și are ramuri. Trunchiul și ramurile omului / copacului pot fi mutate oriunde. Rădăcinile lui însă, nicăieri, niciodată. Este o realitate pe care și Vavila Popovici o simte, pentru că o trăiește, și o dezvăluie în cărțile sale. ,,Când va trece vântul noii primăveri / prin crengile arborilor goi, / voi înțelege gândurile, păsurile / celor rămași de strajă în țara mea” (…) ,,Când va trece vântul noii primăveri / prin crengile arborilor goi, / voi ști că va aduce cu el / suspinele celor plecați de lângă noi”.
Poezia autoarei Vavila Popovici nu este una eterică, plutitoare dincolo de realitățile concrete – unele mângâietoare, altele dure și dușmănoase – ci una terestră, versurile ei izvorând parcă din mintea și inima fiecărui om. Poetul este mesagerul, dar și părtașul: ,,Aș vrea să pot privi lumea / cu ochii tăi, cu privirea ta adâncă și clară / cu rădăcini în sufletul plin de speranță”. Astfel șezând lucrurile, autoarea nu trece cu indiferență pe lângă întâmplările determinate de situații create de alte situații – cauză / efect. ,,Of, de câte ori ne-am plâns / de măștile invizibile pe care le purtau unii oameni! / Ei, iată, am ajuns acum să purtăm toți / câte o mască, vizibilă de astă dată”.
Sugestive pentru actualitatea acestui volum de versuri sunt multe titluri: ,,Facem proiecte”, ,,Ce vremuri!”, ,,Nerăbdarea noastră”, ,,Ne-am ticăloșit!”, ,,Banii, ah, banii”, ,,Vremurile”, ,,Pe unde greșim?”, ,,Himerica fericire”, ,,Cerbicia omului”, ,,Pe ce drum, lume, ai pornit?”.
Vavila Popovici mai pune și alte întrebări. Dar mărturisește, așa cum îi este obiceiul, cu sinceritate: ,,Sunt una din elevele vieții / care nu știe să răspundă la întrebările puse”. Cu toate acestea, face o constatare în măsură să dea oamenilor curaj și încredere: ,,Și totuși sunt oameni care mai iubesc, / care păstrează iubirea în sufletele lor / ca pe o piatră nestemată”.
De unde și dorința firească a unui om care știe să prețuiască cum se cuvine acest dar Divin: VIAȚA. ,,Aș vrea să mai trăiesc, Doamne, / să mai pot ține în mână o carte, / să mai pot scrie încă o poezie”. Având credința că această dorință i se va împlini, mie nu-mi rămâne decât să aștept o nouă carte de poezie semnată cu numele VAVILA POPOVCI. Și spun și eu: ,,Aș vrea să mai trăiesc, Doamne”.
Vasile Filip
Mărturisiri
Aşa cum ne-a obişnuit – obişnuinţă frumoasă, pe care-mi doresc s-o păstreze timp bun de-acum înainte – scriitoarea Vavila Popovici a trimis, prin poştă, un nou volum de versuri. Şi tot ca de obicei – bilingv, pentru că depărtarea a învăţat-o, printre altele, că semnul pe care-l închide în el un cuvânt, ca un copac floarea, nu se desferecă, în limba patriei de adopţie, la fel precum în limba maternă. Mai mult, doamna Vavila Popovici are cititori şi în SUA, aşa că traducerea poemelor, din română în engleză (ele sunt concepute întotdeauna în limba ţării după care tânjeşte) este binevenită. „Mărturisiri“ („Testimonials“) reface traseul melancoliei în stare pură, acea melancolie pe care tinerii nu o înţeleg, chiar şi atunci când scriu, la rîndul lor, poezie. Nu o înţeleg, pentru că ea are legătură cu viitorul, nu cu trecutul, cum s-ar crede. Este legată de timpul care a mai rămas, adică de un rest, de o virgulă, de nişte puncte de suspensie, de ceea ce este încă, dar poate, în orice clipă, să nu mai fie: „Un vânt schizofrenic se răsuceşte-n văzduh,/ ramurile copacilor înving elegant, mlădios/ armele vântului./ Întorc privirea şi văd sfinţenia cu care/ lumânarea candelei arde în odaie…/ Privesc şi învăţ de la toate/ cum se poate învinge o moarte”. Melancolia în stare pură este, însă, fundalul pe care poeta proiectează temele sale de referinţă: nedreptatea, ticăloşia, debusolarea socială; confuzia la nivelul valorilor; imposibilitatea atingerii idealului, imposibilitate care-l face cu atât mai preţios şi care-l plasează mai aproape de Dumnezeu; frica de a exista în lume; importanţa rădăcinilor, a originilor, mai cu seamă astăzi, când migraţia este dureros de concretă; miza sau mizele supravieţuirii, la vârstele mari, după ce o viaţă întreagă te-ai străduit să oferi ce e mai bun în tine, consumând toate resursele vitale superioare; eterna frumuseţe a naturii, oricât de nemilos ar murdări-o omul; în sfârşit, dragostea, şi ea eternă, devenită parcă pe neaşteptate – probabil din cauza aceluiaşi consum fără limită al resursei care te motivează, care te pune în mişcare – spovedanie cel mai adesea, rugăciune uneori, adică atunci şi numai atunci când ai înţeles că n-ai pierdut-o niciodată, ci că pe tine te pierduseşi, de fapt, şi că de aceea te durea sufletul, de aceea căutai cu ochii, disperat, pe cineva prin preajmă. „Să-nduri ani de zile singurătatea cu graţia unui nufăr/ după ce ai cunoscut glodul lumii…/ Cu răbdarea şi graţia unui nufăr să-nduri şi acum/ singurătatea acestui timp,/ examinându-te mai bine, cunoscândute!…/ Cât timp va trece până când vei putea gusta/ din nou libertatea?” – scrie poeta. Aceasta este, în opinia mea, formula verbală a melancoliei în stare pură, la care făceam trimitere mai devreme. Aşa cum următoarele versuri – „Să nu ai parte de frumuseţea florii moarte,/ să nu-ţi pleci capul în faţa nimănui,/ fiindcă nimeni,/ în afară de Dumnezeul tău,/ nu merită plecăciunea ta” – întregesc portretul unei doamne cu principii ferme, decise să aştepte cu fruntea sus sfârşitul propriei lumi. „Mărturisiri” este – cred – volumul cel mai aproape de ceea ce simţim că reprezentăm, acum, pentru ceilalţi. Indiferent în ce parte a lumii ne-am afla sau cine ne aşteaptă ori nu ne mai aşteaptă acasă. După doi ani de rostogolire în prăpastie, deşi n-am atins încă pământul, începem să mărturisim. Fiecare începe, într-un fel sau altul, să spună ce are pe inimă, ce n-a înţeles, ce n-a spus la vremea potrivită. Mai mult decât o provocare la bilanţ, cartea este o invitaţie la acceptarea condiţiei de muritor, unul dintre cei mulţi, nenumăraţi, care-şi predau ştafeta în felul în care o fac anotimpurile.
Prof. Liviu Martin
