FEMEIA
Copila ce se juca,
Creștea și nici ea nu știa că devenea
Cu fiecare zi își aduna
Tainele iubirii în ea
Cufărul sufletului ei se umplea.
Copila creștea aripile păsării în inima
Ce își aștepta primul zbor
Nici nu știa când a mijit primul fior
Acest foc ce ardea molcom
Se întetea, înaripa și înălta
Într-o anume zi, nu mai simțea că ea pășea.
Copila înflori ca primăvara
Femeie devenită se îndrăgosti,
Ca un fluviu spre marea lui, se îndrepta.
Pasărea evadează
Cerul ei era înseninat și lumii zâmbea
Găsește tainele sădite în ea.
Femeia adăpostea livada cu cireșe pârguite
Crescută în ea
Ce când va naște a ei prunci
Să îi alinte, să-i sărute, cireșele ei sînt dăruite
Femeia adăpostește în ea
Lanurile grânelor cu macii aprinși
În pieptul ei
În pântecele ei, creația
Cu mâinile și inima lucrează
Vibrează viață!
Femeia știe îmbrățișarea și dansul
Din frământarea mării ce o poartă în ochi
Din legănarea vântului născut cu ea din infinit
Acum ea le va dărui topit
Femeia are crescută în ea pădurea misterioasă,
Câmpul de flori în inimă
Când o vei întâlni și flori îi vei dărui
Ea va zîmbi, le va îngriji.
Femeia își are parfumul ei propriu
Muzica notelor ei, compuse de ea prin trăire
Luna cerului ei
Dansul trăirii ei
Mătasea iubirii ei
Focul dăruirii ei.
Femeia sărută precum cireșele pârguite în ea…
Femeia e îmbrățișarea soarelui
Misterului și taina nopții
Renașterea primăverii
Apa fântinii răcoroase
Încununarea iubirii
Testament vieții
Îngerul nesfârșirii!
POVESTEA MEA
Doar eu îmi știu povestea trăită pe de rost
Iar de am uitat ceva
Când voi vedea râzând un copilaș
Sigur îmi voi aminti ceva sublim.
Un bătrân frumos când voi întâlni,
Înțelepțit de viață și adevăr
Povața lui, adâncul îmi va dărui, cu duioșia sa.
Un vis de l-am uitat în goana vieții
Îmi amintește pasărea ce-și cânta bucuria primăverii,
Clădirea cuibului ei o face fericită
Merii înfloriți ne slobod herghelia inimii în căutarea iubirii
Soarele aprinde speranța ce se deschide precum aripile albatrosului
Munții îmi reamintesc de putere, tărie, dar mai ales blândețe
Focul de credință, nădejde și dragoste, fără de care viața este searbădă…
TAINA
De vrei să știi cum este ridicarea păsării la cer
Roagă-te
De vrei să trăiești frumusețea, devenirea spicelor și pâinea
Iubește
De vrei să vibrezi în ostoirea setei de adevăr
Dăruiește-te ca apa
De vrei să cunoști pacea, iartă și iartă-te
Vei adăposti o turturea albă în inima survolând nemărginirea iubirii
De vrei să înțelegi înflorirea trandafirilor
Luminează ca un soare
De vrei a fi iubit precum cireșele coapte fii blând și înțelegător
Fii ploaia ce își satură pământul în încununarea tainei, a vieții
De vrei să înțelegi lumina, dragostea,
Îmbrățișeaza, fii bun.
MUȘCĂTURA DURERII
Nu am înțeles niciodată că a îmbătrânit mama și tata
De unde să aflu
Nimeni nu m-a sunat să-mi spună
Copilule, nu mai ești copil
Ei au încărunțit.
Am plecat în lume smulgând o îmbrățișare
Asemeni unui hoț ce nu știe că este hoț
Nu am înțeles atunci
Că-i las ca pe o icoană vie ce timpul o destramă
La granița imatură a minții mele
Credeam că plec
Acum cred că i-am părăsit
Ei au știut, au tăcut până la sângerare
Cine nu vede când împroașcă sângele șuvoi?
I-am lăsat tineri
M-am întors, crescuse crucea mormântului în ei
Eu alergam după copiii mei să nu cadă
Salcâmii plângeau a jale, încercau să îmi spună
Tăceau, eu nu vedeam decât bucuria din ochii lor
Era o liturghie a tăcerii dinaintea învierii
Eram toți împreună, iar pe furate
Acum, așa cum recitești o carte și o înțelegi diferit
Mă uit în urmă, toate dor și mușcă
Durerea se încolăcește ca un șarpe flămând
Aș vrea să mă înghită
Nu poate fi mai mare zbucium dincolo de durere
Presimt sentința copiilor mei
Când vor pleca… și eu voi tăcea până la sângerare.
ÎN BRAȚELE CUVINTELOR
În brațele cuvintelor am mângâieri topite
Parcă aud o lira, parcă mă arde un foc
Mă alintă, îmi șoptesc, mi se înșiră în vise
Dimineața nu le mai găsesc, le-am văzut scrise
Pierderea lor mă arde ca lovitura de bici
Cine îmi șterge visele dimineața
Mă caută, mă mijesc, mă prind
Eu parcă prind fluturi, nu pot ai ține, nu-s ai mei
Găsesc ei floarea lor în lume unde pleacă.
Când vor pârgui cuvintele
Ce-n gură flămândă a omului răsună
Dacă nu dăruite prin faptă
Parcă sunt struguri necopti câteodată, mai au nevoie de haina verii
Altă dată îmi par prea dulci
Eu caut aroma de dor a mărului dulce-acrișor
Ce-mi strepezea dintii în copilărie
Cuvintele călătoresc din veacuri pe aripile timpului
Bătrâne cu plete argintii, mai vii decât atunci când au fost scrise
Repetate au prins viață ca timbrele ce pleacă cu scrisori
Destinul cuvintelor străbate munți, oceane, aprinde vulcani, dau fiori
Îngheață, topesc, ard și sting
Cuvinte iubite, cuvinte rostite, deveniți vii.
————————————
Carmen Cristina OLTEAN
Toronto, Canada
8 Martie 2022