Proaspăt sosit de la antipozi, în oraşul copilăriei, Oradea, am fost întâmpinat încă din prima zi de şoapte şi murmure!
Chiar de la gară, unul dintre amicii care mă aşteptau cu maşina îmi şopteşte la ureche: „Auzişi bre că Vasilescu a scos un dicţionar care face vâlvă prin urbe?”. Celălalt: „Dom’le a înnebunit Stelian Vasilescu! A scos o varză de dicţionar în care îşi permite să îl critice vehement pe Grigurcu şi pe Blandiana…”.
Seara, la telefon, mă sună Ixulescu: „Bine ai venit băi Stănică. Ce mai e nou prin Tasmania? Să-ţi spun una bună? (începe să vorbească în şoaptă ca pe vremuri când ne era frică să nu ne audă băieţii cu ochi albaştri!) Moşule! Îl mai ţii minte pe Vasilescu? Ăla de-a fost secretar literar la teatru’ mare? Hm! A scos un vademecum de-a rămas Bihoru’ bouche bait! Frumos, elegant, bine documentat, peste 600 de pagini… ce mai, o capodoperă! Moare lumea de invidie…”.
A doua zi de dimineaţă, când încă eram în lumea viselor, zbrrr telefonu’! La celălat capăt al firului, amicu’ AB, ziarist de ocazie pe la diferite publicaţii locale:
– Noroc Pătatule Junior! Mi-a spus Ixulescu că ai venit în ţară.
– Noroc… zic eu cu o jumate voce…
– Ce mi-ai adus din Ţara lui Tasman?
– Ei… ce ţi-am adus!? Un pian cu coadă!
– Băi, ştii de ce te-am sunat aşa matinal?
– Te-am văzut în dictionaru’ lui prăpăditu’ ăla de Vasilescu! Arăţi mai bine în poză decât în realitate!
– Merçi, zic eu, eşti drăguţ…
– Păcat că te-ai lăsat afişat în mizeria aia! Păi şi un album de timbre şcolar arată mai bine!
– Explică-te te rog!
– Băăă! Pe ăsta e supăraţi toată spuma literaturii române contemporane, inclusiv clasicii!
– Dece dom’le? îl intreb.
– Cum nu ştii? Păi a pus acolo şi popi şi studenţi, chiar şi bebeluşi. Numai să fie la număr…
– Nu se poate! Şi be-be-luşi…?
– Ce mai, o adevărată halima! Şi culmea! Şi tu eşti p’acolo!
– Aşa e nene, sunt de vină! Dar, Măria Ta?
– Eu nu mă compromit! De fapt nu mai vorbesc cu mizerabilu’ de mai bine de douăzeci de ani!.
După terminarea conversatiei, am zâmbit şi am incercat să readorm. Ce credeţi, că am putut? Chiar dacă făcusem o călătorie de peste patruzeci de ore de la Launceston până la Oradea, şi diferenţa de fus orar era de nouă ore, stăteam în pat vesel, cu mâinile sub cap şi râdeam… Mare e grădina lui Dumnezeu!
Mă îmbrac şi ies în oraş cu gândul la o cafea. Traversez de-a lungul vestitul corso, şi când ajung să dau colţul pe lângă agenţia de bilete CFR, dau nas în nas cu Mitică moldoveanu’… poetaş pripăşit prin oraş cu acte în regulă… de căsătorie. Mi-am dat seama ca era puţintel turmentat.
– Şe faşi Stani, iar vinişi pi la Oradia?
– Da! M-a apucat dorul de ţară şi m-am săturat de atâţia diavoli tasmanieni cu marsupiu! i-am răspuns eu.
– Păi, bini băieti, şe crezi că pe-aişia nu aviem şi noi ghiavolii noştrii? Păi a făcut un oltian pi numi Vasilachi, o carti în al cărei marsupiu au intrat pesti şasi suti de ghiavoli di pi aşesti miliaguri.
– Serios? Şi ţie cum ţi se pare?
– Încă n-am pus mâna pi ia! Dar să ştii că-i scandal mari dom’li! Mulţi sunt supăraţi tari că autoru’ nu i-a pus şi pi iei acolo. Alţii…, creapă fieria-n ei ca nu i-a scris di bini.
– Vai, vai, ce-mi aud urechili, zic eu copiindu-i accentul.
– E unul care a scris un articol într-un ziar că îşi dă dimisiè din carti şi şere să i se şteargă numili d’acolo că si faşi di râs!”. Na! Şie zâşi di asta?
– Ce să zic Mitică? Free country, cum zice englezul! Păi de aceea au luptat bieţii românaşi la loviluţie… ca să poata avea dreptul la libertatea cuvântului!
La prânz sunt invitat la masă de socrina mea Florica. I-au nişte flori şi bat la uşa ei. Mă primeşte cu zâmbetul pe buze. Eu…, cine ştie, aveam o faţă cam obosită de pe drumul cu avionul, sau poate de pe urma impactului cu drumul de pe corso şi retur, că mă ghiceşte şi mă ia la întreabări… de ce sunt abătut. Dau şi eu vina pe Vasilescu, spunându-i că am obosit să tot aud vorbindu-se de dictionarul acestuia, iar eu nici nu ştiu cum arată măcar.
– Oh, baidăvei, îmi spune dânsa într-o engleză de Oxford, colea pe bibliotecă ai şi tu un exemplar! Minunată lucrare! Mi l-a adus Stelică în urmă cu vre-o două luni. Te felicit că eşti şi tu printre vedete! Îmi place poza ta…!”.
– !? Hm! Dacă zice mama soacră, aşa trebuie să fie! Cuvânt de lege!
Pun mâna pe carte, o pipăi… Coperţi tari! Carte groasă! Hârtie bună! Uit de lunch spre necazul mamei-soacre, şi încep să îl răsfoiesc, spicuind pe ici pe colo. Ajung la Blandiana, citesc ce scrie! Nimic tendenţios, nimic supărător! Numai de bine până la capăt! După masă mă cufund în lectură. Incepe să îmi placă. Are talent autorul! Muncă multă, făcută cu migală, excelent documentată. 608 pagini cu poze! Sincer să fiu, nu am mai văzut o altă lucrare similara pe rafturile librăriilor din Oradea. Un excelent vademecum al oamenilor din Bihor! Scris cinstit pare-mi-se! Aşa l-a conceput autorul! Aşa a vrut să fie! Vorba aceea celebră „Aşa a grăit Zarathustra”! Fără perdele, fără menajamente, după sufletul şi asemănarea domniei sale, Stelian Vasilescu. Şi apoi mai are o calitate! Este tangibil!
Dragi critici! Dacă nu vă place „Dicţionarul oamenilor din Bihor”, creat de maestrul Stelian Vasilescu, scrieţi dumneavoastră unul mai bun şi mai complet! Până atunci, Haec Scriptura Manent!
———————————————–
Stanley PATOOTY Jr. (Stan PĂȚITU Jr.)
Launceston, Tasmania, Australia
2002-2022
