Iarba s-a liniştit sub razele soarelui, ca un copil sub mângâierea mamei. Pământul reavăn din inima pădurii tresare, sub sărutul adierii de vânt ce-l usucă, în aşteptarea chiotelor de veselie ale celor care, nu peste multă vreme, îşi vor căuta refugiul şi liniştea la umbra copacilor.
E primăvară din nou, iar clopotele-anunţă că, pentru noi, Hristos iarăşi va muri şi va renaşte. Hristos, care de peste două mii de ani, la fiecare patru anotimpuri, ne învaţă să murim pentru a şti apoi să reînviem, de peste două mii de ani încearcă, mai presus de toate, să ne înveţe să iertăm.
Misiune grea, cumplită, pentru că omenirea parcă ar vrea să demonstreze că exemplul suprem de iertare al lui Hristos n-a fost deajuns.
Apar adversităţi din nimica toată, lumea este mai mereu măcinată de invidii şi ură necontrolată, viaţa devine uneori un evantai de şicane, soarta unora a ajuns să stea la cheremul bunului plac al altora.
Lumea se înconjoară de bârfe mărunte ori lupte ciudate pentru cauze la fel de pitice, că s-a ajuns ca asfinţitul de soare sau râsul cristalin de copil să fie lăsate amanet, iar visul curat, cu ochii deschişi, aproape a devenit o utopie.
Războaie de tot felul brăzdează mapamondul, iar câte-un papiţoi care se crede stăpânul lumii a ajuns să comande, între două rugăciuni, un nou bombardament în care mor oameni nevinovaţi.
…De peste două mii de ani, Hristos moare şi învie în fiecare an pentru noi. Pentru că Dumnezeu şi-a jertfit Fiul pentru a ne învăţa cum să fim mai curaţi şi cum să iubim. De atunci, Hristos este profesorul nostru de iertare. Din păcate, elevii săi dovedesc că receptivitatea lor nu este decât una de paradă şi că de la adevăratele lecţii de iubire şi iertare şi de puritate sufletească, au chiulit. Şi arată, clar, că ei n-ar fi în stare să-şi răstignească, acolo pe cruce, nici măcar propriile ambiţii deşarte şi interese.
DANIEL GROSU
