„Pacea nu înseamnă absența războiului, ci înseamnă virtute, este o stare de spirit, de bunăvoință, încredere și dreptate. – Baruch Spinoza
Am mai scris cu câțiva ani în urmă despre pace și război, pacea definindu-se, atât în plan colectiv cât și în plan individual prin starea de liniște, o stare lipsită de conflicte între oameni, atât în familie, cât și în întreaga societate, pe întregul glob pământesc. În mitologia greacă Eirene (Irina) era zeița care personifica pacea, având echivalentul Pax în romană. Simbolul porumbelului cu ramura de măslin era tot simbolul Păcii, deoarece porumbelul a ales casca zeului războiului, s-a cuibărit în ea, împiedicând astfel acțiunea zeului. Unde a fost porumbelul în zilele de acum?
Atât în viața individuală și familială, cât și în cea socială, în istoria omenirii și în istoria naturală, perioadele de pace alternează cu cele conflictuale. Nu a existat Pace globală, cum nu a existat nici război global. Grav este că acesta din urmă va putea exista, dacă virtuțile omenești vor fi înlăturate. Conflictele se ivesc precum buruienile între flori, dar omul este dator să curețe aceste buruieni care nu sunt altceva decât gânduri și fapte ostile bunului mers al lumii. Ura, invidia, lipsa de încredere în celălalt, lăcomia, gloria dorită sunt cele care împing omul la luptă, răzbunare, cruzime. Bunătatea, înțelegerea, iubirea de semeni – dispar din sufletul omului și locul se umple cu ură și dorința de a-și manifesta barbaria ascunsă în suflet și care, dintr-o dată îl stăpânește. Normal, pus în fața repercusiunilor acestei barbarii, omul ar trebui să cedeze, să renunțe la planul său odios de distrugere a celuilalt, dar, încăpățânarea va fi starea anormală a individului lipsit de umanitate, de Dumnezeu.
Când o persoană manifestă anumite atitudini sau comportamente dezechilibrate, intrând într-o nejustificată contradicție cu ceilalți, ea întră în categoria persoanelor cu tulburări de personalitate, și poate fi diagnosticată cu o booală psihică (deteriorare severă a gândirii, afectivității sau relațiilor sociale etc) putând avea judecata și capacitatea intelectuală intactă, manifestând totuși un anumit comportament irațional, pervertirea afectivității, preferințelor, obiceiurilor, raționamentului moral sau al impulsurilor.
O personalitate sadică căreia îi place să chinuiască sau să tortureze pe cineva din plăcerea bolnăvicioasă de a-l vedea suferind, consideră că toți oamenii trebuie să fie sub controlul său, indiferent de rolul acelei persoane în viața sa (copil, soție, partener, coleg, prieten) sau colectiv, sau poporul țării sale, sau a unei alte țări pe care a luat-o în colimator. Lovește, impune restricții, adoptă reguli, cereri (condiții) absurde menite să îngrădească libertatea. Personalitatea sadică se comportă ca și cum cuvântul lui este definitive, ca atare gândirea sa trebuie respectată. El dorește, e sigur pe succesul său și face orice pentru a obține dominația. Suferința semenilor nu-l impresionează, îi provocă chiar plăcere și satisfacție, prin trăirea sentimentului de putere și control asupra celorlalți. Lipsa sau dezvoltarea insuficientă a empatiei, milei, respectului și savoarea încălcării normelor sau conduitelor morale, îl face pe sadic să se simtă mulțumit, extrem de important și valorificat.
Manifestările care îl definesc sunt: Violența, cruzimea, a sa, sau a interpușilor săi, umilirea sau insultarea celorlalți. Se bucură de situațiile în care persoanele sunt umilite sau înjosite de el sau de cei din ambientul său.
Armonia este definită de Dicționar ca fiind „Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg; bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc”, sinonimele cuvântului fiind: acord, împăciuire, înțelegere, pace, unire, concordanță, echilibru, potrivire, proporție, proporționalitate, simetrie, simfonie etc.
Dizarmonia este constituită din gânduri ale minții pregătite pentru a acționa în fapt, pentru distrugerea armoniei existente. Se crează dezordine, până la debusolarea unei lumi, ajungându-se (s-a și ajuns) la ură și violență a unei părți, și la consternarea altei părți.
Gândurile noastre, dar și acțiunile noastre pot fi liniștite, armonioase, sau zbuciumate și dizarmonioase. Oricum, ele pleacă în valuri spre cei din jurul nostru, rezonează în sufletele oamenilor. De aceea este nevoie ca mai întâi să fim în armonie cu sinele nostru, pentru ca mai apoi să putem rezona cu ceilalți.
Armonia nu este predestinată, ea trebuie cucerită cu ajutorul gândirii și voinței. Scopul civilizației este să dobândească armonia. De ce despre Muzică spunem că este „divină”? Fiindcă sunetele iubesc armonia. Și noi construim muzica și dobândim armonia ei.
În iubire armonia își așterne veșmântul ei asupra sufletelor celor care se iubesc; ele pot fi ființe, sau ființa alături de ceva neînsufletit pe care o însuflețește. Mă gândesc la diferiți pictori și creațiile lor…
Cinicii folosesc dizarmonia pentru a arăta celorlați gândirea lor „genială”, originală. Nu așa au folosit Marx și Engels idea unui om nou, a unei alte lumi, din care ce s-a ales? – Ură, luptă și dizarmonie. Viclenii au folosit și folosesc dizarmonia pentru a obține avantaje proprii.
Să ne dorim deci, să fim în armonie cu noi înșine, adică împăcați cu alegerile noastre și chiar cu greșelile făcute, pentru care știm cui trebuie să-I cerem iertare și a nu le repeta. Să înțelegem, să conștientizăm că toți suntem fiii lui Dumnezeu, fiecare individ, dar și fiecare țară cu darurile sale, cu caracterul său, și că trebuie să ne respectăm și să trăim în armonie. Părintele Dumitru Staniloae, cel mai mare teolog al secolului XX, spunea, referitor la neamul românesc: „Trăsătura cea mai cuprinzătoare și definitorie a neamului nostru, este armonia”.
Universul întreg este energie, totul este energie în mod diferit condensată și structurată, în așa fel încât să existăm, să fim, să dăinuiască această simfonie perfectă; dirijor avem, partitura ne-a fost dată, fiecare instrumentist trebuie să știe să-și acordeze instrumentul pentru un sunet cât mai curat. Este necesar să menținem un echilibru permanent în jurul nostru, fiindcă, am mai amintit cândva de „Efectul fluturelui”, acele mici modificări ale condițiilor inițiale care pot avea ca efect rezultate haotice, făcând ca anticiparea efectelor pe termen lung să fie uneori chiar imposibilă. A strica echilibrul, a dezarmoniza lumea, înseamnă a ne distruge, a ne sinucide.
Suntem datori să lucrăm pentru înfrumusețarea vieții, să obținem armonia, demnitatea, bogăția ei. Dumnezeu ne-a dat viata, nu pentru a ne bate joc de ea, ci pentru a o preaslăvi. Întreg universul se află în armonie, vibrează armonic, altfel nu ar putea exista. Pitagora, Platon, au vorbit despre armonia cosmică. Cosmosul vibrează în armonie prin voința „Inteligenței cosmice”, spunea și Omraam Mikhael Aivanhov: „Dacă vreţi să fiţi fericiţi, dacă vreţi să înfloriţi, trebuie să vă gândiţi la armonie, să vă puneţi în armonie cu universul întreg”.
M-am bucurat astăzi când am citit în ziarul DW: „Demnitatea umană este intangibilă! Alianța pentru solidaritate, toleranță și democrație împotriva prejudecăților, urii și violenței a lansat un apel semnat de numeroși reprezentanți din mediile religios, sindical, civic și de afaceri”. DW a prezentat textul integral al apelului publicat joi, 11 februarie 2016. Articolul se încheie cu următoarele cuvinte: „Sprijinim o Europă care apără demnitatea umană și oferă condiții pentru o societate armonioasă”.
Războiul este stare de dizarmonie. Este o regulă generală a rațiunii că orice om trebuie să caute pacea atâta timp cât are speranța de a o obține. Și această speranță este bijuteria minții. „Pacea e capodopera rațiunii”, spunea Joseph Muller (1890-1967), genetician american, educator și laureat al Premiului Nobel, cel mai bine cunoscut pentru munca sa cu privire la efectele fiziologice și genetice ale radiațiilor, precum și pentru convingerile sale politice sincere, cel care a avertizat asupra pericolelor pe termen lung ale emanațiilor radioactive ale războiului nuclear și a testelor nucleare. Important este deci, să căutăm pacea pe cât posibil. Să dăm dovadă de rațiune, tărie și intransigență. Dar, există cazuri în care Pacea nu poate fi obținută prea curând, când puterea de înțelegere lipsește la adversar, când ambiția, orgoliul este nemărginit, cu toate încercările de a-l face să înțeleagă binele, să renunțe la încăpățânarea unor acțiuni care duc la înrăutățirea situației, a vieții oamenilor. În acest caz, pentru ca haosul distrugător să nu planeze, omul va fi nevoit să caute să folosească toate avantajele războiului.
Benjamin Franklin (1706-1790), cunoscută personalitate din Statele Unite, om de știință, filozof, om politic, spunea: „Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea”. Mai vorbea și despre „ușile înțelepciunii” care nu se închid niciodată, cu alte cuvinte e necesar să apelăm întotdeauna la rațiune, la moralitate, pentru a ajunge la hotărâri avantajoase societății. Să înțelegem că pacea finală este rezultatul cel mai bun, cel mai liniștitor. „Nu este suficient să vorbești despre pace. Trebuie să crezi în ea. Și nu este suficient să crezi în ea, trebuie să muncești pentru ea”, spunea Eleanor Roosevelt, soția Președintelui Statelor Unite ale Americii.
Să ne amintim versurile potului român George Coșbuc cu privire la războiul din 1877 când a avut loc a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii ale Războiului de Independență a României; în 1904 Coșbuc a publicat poezia „ Trei, Doamne, şi toţi trei!”, amintind de consecințele războiului: „Avea şi dânsul trei feciori, / Şi i-au plecat toţi trei deodată / La tabără, sărmanul tată! / Ce griji pe dansul, ce fiori, / Când se gândea că-i greu războiul, / … Şi luni trecut-au după luni – / Şi-a fost de veste lumea plină, /… Românii-au isprăvit războiul… / Scria-n gazetă că s-a dat / Poruncă să se-ntoarcă-n ţară / Toţi cei plecaţi de astă-vară – / Şi rând pe rând veneau în sat / Şi ieri şi astăzi câte unul / Din cei care-au plecat…. Treceau bărbaţi, treceau femei, / Şi uruiau trăsuri pe stradă, / Soldaţi treceau făcând paradă, – / Şi-atunci, deştept, privi la ei / Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple: / “Trei, Doamne, şi toţi trei!”
„Nimeni nu este așa de nebun încât, pus să aleagă, va alege războiul, nu pacea”, spunea cineva și totuși, iată că s-a gândit, s-a pregătit minuțios și s-a trecut la declanșarea unui război nemilos, Rusia a atacat Ucraina, neluând în seamă cuvintele înțelepte ale lui Herodot, tatăl istoriei: „În timp de pace, copiii își îngroapă părinții. În război, părinții își îngroapă copiii.” Acest război al Rusiei împotriva unui stat suveran și independent – Ucraina – a îngropat și continuă să îngroape în mod bestial, mii de copii, de părinți și bunici – trei generații. Și în loc să sărbătorim nașteri pe acest pământ, războiul se dovedește a fi o sărbătoare a morții, cadavrele celor omorâți, măcelăriți, fiind aruncate în gropi colective, din cauza numărului lor semnificativ și a imposibilității de identificare.
S-au pierdut viețile a milioane de oameni de pe urma ambiției unui conducător crud și orgolios. Și lumea din afară a rămas înmărmurită.
După atâta cunoaștere a ceea ce s-a întâmplat în acest război, privind scene și citind articole, să ne ferim de a ajunge în punctul de care Sfântul Augustin ne înveghea: „O putere de a vedea totul, se termină cu a suporta totul; O putere de a suporta totul, se termină cu a tolera totul; O forță de a tolera totul, se termină cu a accepta totul; O forță care acceptă totul, se termină prin a fi de acord cu totul.”
Demnitatea omului și empatia lui, nu vor permite acceptarea criminalității.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
