Ziua Unirii Basarabiei cu România a fost stabilită ca zi de sărbătoare naţională prin Legea nr. 36/27 martie 2017. Într-un comunicat Administraţia Prezidenţială arată că legea promulgată are o semnificaţie deosebită, aceea de marcare a acestui moment important din istoria României. Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească la sfârșitul anului 1917, proclamându-și întâi autonomia în cadrul Republicii Ruse, apoi, după Revoluția din Octombrie condusă de V.I. Lenin, independența față de Rusia bolșevică.
Se împlinesc 104 ani de la actul istoric al Unirii Basarabiei cu Patria mamă (Regatul României) şi a fost prima provincie care s-a reîntregit în hotarele româneşti după 106 de ani de ocupaţie ţaristă. Unirea a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării, până la despărţirea de imperiul multinaţional în care provincia românească a fost înglobată forţat în 1812. Această unire a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic, care urmărea punerea în aplicare a pactului secret Ribbentrop-Molotov (Hitler-Stalin), a fost adresat României, cerând cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și după 48 de ore Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, într-un haos dramatic, la vest de râul Prut.
*Evenimentele premergătoare unirii:
În urma războiului ruso-turc (1806-1812), prin Tratatul de la București (pacea ruso-turcă) din 1812, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rusiei Țariste teritoriul principatului Moldovei din stânga Prutului (la răsărit de Prut), asupra căruia administraţia rusă extinsese numele de Basarabia, dat anterior numai părţii de sud al acestui teritoriu. Acest teritoriu românesc avea o suprafaţă de 44.422 km pătraţi. Din acel moment, au intrat în concurență, pentru locuitorii acestui ținut formând gubernia Basarabiei, două concepții identitare potrivnice: «românismul» care promova unirea politică și culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărățiile ale căror supuși erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), și «moldovenismul» susținut de autoritățile rusești, care promova deosebirea și despărțirea culturală și politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuși ai «Țarului tuturor Rusiilor», de ceilalți.
Autonomia Basarabiei a fost desfiinţată. Întreaga putere a trecut în mâna guvernatorului general. Limba română a fost înlăturată din efectuarea actelor publice, iar deţinerea slujbelor în administraţie a fost condiţionată de cunoaşterea limbii ruse. Se poate spune că nu întâmplător, lichidarea regimului românesc din Basarabia a coincis cu instaurarea în Principate a protectoratului Rusiei, în urma tratatului de la Adrianopol (1829).
Anul 1848, anul marilor revoluţii europene, a reprezentat şi pentru Basarabia momentul unei afirmări a sentimentului naţional românesc. Un grup de intelectuali moldoveni a cerut autorităţilor ţariste permisiunea de a tipări un ziar în limba naţională intitulat semnificativ ”Românul”. Guvernul rus a refuzat aprobarea acestei cereri. Acest act a căpătat o şi mai mare valoare, deoarece, în acel an, în Basarabia au fost aduse numeroase trupe ţariste, cu scopul de a opri valul revoluţionar. Prima revoluţie rusă din 1905-1907 a creat cadrul social şi politic pentru ca românii basarabeni să-şi poată organiza lupta pentru drepturile lor naţionale. Astfel, la 30 octombrie 1905 s-a constituit la Chişinău Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale, cu scopul lărgirii şi întăririi mişcării naţionale. Apoi, la 24 mai 1906, a apărut la Chişinău prima gazetă naţional-democratică, ”Basarabia”, sub direcţia avocatului Emanoil Gavriliţă. Ziarul a iniţiat o vie campanie pentru libertăţi democratice, introducerea limbii române în instituţiile de stat, revendicând în acelaşi timp o largă autonomie pentru Basarabia. În ultimul său număr publică poezia ”Deşteaptă-te române!”.
*Contextul revoluţionar
După Revoluția din Februarie 1917 și încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diferitelor clase sociale sau organizații profesionale pentru discutarea viitorului țării. În perioada 6 – 7 februarie, a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune ce a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie.
La 3 martie 1917, Adunarea generală a zemstvei (guvernare locală) din Bălți cerea “unirea Basarabiei cu regatul României”. O moțiune asemănătoare s-a votat la 13 martie și în Soroca. În 5 aprilie 1917, a fost creat Partidul Național Moldovenesc sub conducerea lui Vasile Stroescu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariția căruia a avut o importantă contribuție un număr de refugiați din Transilvania și Bucovina.
Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostășesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie națională și teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor. În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostășesc a proclamat autonomia Basarabiei și formarea Sfatului Țării cu rol de organ legislativ. Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la data de 21 noiembrie 1917 și a fost ales ca președinte Ion Inculeț. În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești în debandadă a determinat Sfatul Țării să cheme, în ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului.
După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul I.C.Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor. La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău.
La 13 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-au retras la Tighina, fără a opune rezistenţă. În acelaşi timp, divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase complet de sub control. Forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie. Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a declarat independența Republicii Moldova.
*Unirea cu România
În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Alexandru Averescu trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice, etc.
La 25 februarie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia”. În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.
Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conştiinţă naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas. Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos. În acest context, la Iaşi au început discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii la Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi primul-ministru Alexandru Marghiloman.
Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării (parlamentul Republicii Democratice Moldovenești) a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, clipă de mare bucurie în ţara sfâşiată de Marele Război. Declarația Sfatului Țării menționa că: “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMÂNIA”. În numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion Inculeț, președinte, Pantelimon Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretarul Sfatului Țării.
La auzul declarației, prim-ministrul român de atunci, Alexandru Marghiloman, a declarat în numele poporului român şi al regelui Ferdinand I (1914-1927), că ia act de votul cvasiunanim al Sfatului Ţării şi proclamă Basarabia unită cu România: „Basarabia este acum unită pe veci cu România!” În telegrama trimisă de regele Ferdinand I Sfatului Ţării se arăta: ”Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit prin votul înălţător al Sfatului Ţării o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit”.
*Condițiile unirii, puse de majoritatea românească, menționate în declarația specifică a Sfatului Țării, au fost următoarele: Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, după nevoile și cererile norodului; Basarabia avea să-și păstreze autonomia provincială, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării; Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor (raionale) și orașelor; Recrutarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale; Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate de parlamentul român numai cu acordul reprezentanților locali; Drepturile minorităților din Basarabia urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român; Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român, acum desemnați de actualul Sfat al Țării; Basarabia urma să trimită în Parlamentul României un număr de reprezentanți proporțional cu populația regiunii; Toate alegerile din Basarabia aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal; Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinței, a adunărilor și toate libertățile obștești vor fi garantate prin constituție; Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerii din urmă sunt amnistiate.
Convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a întărit integrarea Basarabiei în România Mare. Aceste cerințe/condiții însemnau o respingere a sistemului politic țarist și a politicii culturale de rusificare, precum și o hotărâre de așezare a provinciei pe un curs nou, democratic, de dezvoltare. Bazată pe principiul autodeterminării popoarelor, unirea Basarabiei cu România a continuat proiectul național, fundamentat pe idei democratice și moderne, care a culminat cu făurirea României dodoloațe, cum era numită în perioada interbelică.
Iaşul, capitală, primea cu entuziasm vestea unirii românilor de peste Prut cu ţara mamă. Actul Unirii sosea la Iaşi pe 30 martie 1918 şi era aşteptat la Gară cu lacrimi în ochi de către autorităţile române. A urmat un Te-Deum la Mitropolie la care participa şi familia regală şi o defilare pe Ştefan cel Mare. O mare de oameni se adunaseră pentru a saluta reprezentanţii Basarabiei şi pentru a se bucura de revenirea între graniţele ţării a provinciei pierdute în 1812.
Sărbătoarea unirii cu Basarabia era prima rază de speranţă, după perioada întunecată, plină de lipsuri şi suferinţe a anilor precedenţi. Era primul pas pentru ca anul 1918, început dezastruos, să devină cel mai important al istoriei naţionale. Desăvârșirea statului național român a fost realizată prin unirea provinciilor românești cu România. La început a fost unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), mai apoi unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918), iar în final unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Țara Mamă, România (1 decembrie 1918). Cele trei uniri formează împreună Marea Unire de la 1918. Este de menționat că unirea Basarabiei cu România nu a fost recunoscută de Rusia.
*Urmările Unirii
În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia. Au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori. Pe 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina. La 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Unirii celei mari. Legile au fost depuse de bucovineanul Ion Nistor, de basarabeanul Ion Inculeț și de ardeleanul Ștefan Cicio Pop, miniștri în cabinetul României Mari.
După 1918, priorităţile strategice ale autorităţilor române în Basarabia au fost securitatea şi apărarea frontierei vulnerabile de pe Nistru, schimbarea ecartamentului îngust al reţelei de cale ferată cu cel de tip european pentru conectarea imediată a provinciei cu restul ţării şi sistemul de învăţământ. Au fost înfiinţate şcoli de toate gradele, licee, s-a perfecţionat învăţământul universitar, iar studiile în străinătate au devenit accesibile unui număr mai mare de tineri. „Basarabia nu avea licee, avea gimnazii ruseşti care în 1918 s-au transformat în licee şi aceste licee au dat primele generaţii de basarabeni care erau integrate deja în sistemul românesc şi au dat culturii române nume mari în literatură, în ştiinţă. A fost un succes al şcolii pentru că în Basarabia s-a reuşit aducerea unor mari profesori, unor oameni foarte devotaţi acestei cauze, a pedagogiei şi ei s-au implicat plenar în formarea generaţiilor basarabene. Aici a fost succesul mare”, afirmă Iurie Colesnic, istoric.
*Recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România
Lloyd George, președintele Consiliului Suprem al Conferinței de Pace de la Paris îi comunică la 3 martie 1920 lui Alexandru Vaida-Voevod, președintele Consiliului de Miniștri român, că întrucât guvernul român a făcut dovada dorinței sale de a rezolva chestiunile în suspensie în interesul României și al Europei în general, guvernele aliate consideră că chestia basarabeană nu mai trebuie să rămână în suspensie.
Tratatul pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920, la Paris, de Consiliul ambasadorilor Imperiului britanic, Franței, Italiei și Japoniei, pe de o parte și ai României, pe de altă parte. Acest tratat recunoaște României suveranitatea asupra teritoriului basarabean, cuprins între Prut, Nistru, vechea graniță a Bucovinei și Marea Neagră. Tratatul a fost ratificat de principalii semnatari: Regatul Unit, Franța, Italia, România. Unirea, visul de veacuri a românilor, a fost idealul pentru Marea Unire, iar ziua memorabilă e 1 Decembrie 1918, când s-a încheiat procesul de făurire a statului naţional unitar român. A fost ultimul pas al unui drum lung şi greu ce a urmărit refacerea unităţii naţionale şi de stat a poporului român pe vechea vatră strămoşească a Daciei.
Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, timp de 22 de ani. Drept urmare, a fost atins scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea. În tot acest timp, Basarabia a primit, conform datelor «Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor», zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, cei mai mulți dintre ei erau simpli civili care-și riscau viața trecând Nistrul pe sub gloanțele grănicerilor ruși. Dintre acești refugiați, numiți «reacționari» sau «contra-revoluționari» de autoritățile sovietice, toți cei aflați în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.
Astăzi, Republica Moldova își caută o cale sigură spre un viitor statal de sine-stătător și, ca urmare, a făcut cerere de aderare la Uniunea Europeană. După cum se știe, aderarea va fi posibilă într-un viitor mai îndepărtat. În condițiile actuale însă, când situația geopolitică, strategică, economică a Republicii Moldova este în pericol din cauza unor conflicte locale, care ar putea destabiliza statalitatea și siguranța granițelor acesteia, o hotărâre de unire în fapt a Republicii Moldova cu România ar face imediat ca pământul actualei Republici Moldova să devină parte apărată de NATO. Astăzi, mai mult ca oricând, UNIREA este în avantajul ambelor entități statale! Credința ne este în divinitatea care ar putea lumina mințile factorilor de decizie.
Un gând profund de recunoștință pentru înaintașii noștri, care au înfăptuit actul istoric de la 1918! La mulți ani românilor de pe ambele maluri ale Prutului!
————————————–
Epilog: Basarabia venea ca o „fiică” spre „mama sa România” (Ioan-Aurel Pop)
Surse:
„Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998”;
Academia Română, Istoria românilor, vol VII, tom II, De la independenţă la marea unire;
România-Documentele Unirii 1918 (Arhivele Statului din România, Editura Fundației Culturale Române).
——————————–
Ing. Solo ROTENSTAIN
Iași, 25 martie 2022
