Deși cu toții știm că războiul a fost, este și va fi expresia apocaliptică a absurdului politico-militar, cu consecințe dezastruoase (morți, răniți, uriașe distrugeri materiale, incalculabile traume psiho-mentale, nenumărați dezrădăcinați și refugiați) nu pentru mizerabilii cu puteri discreționare (alde Hitler, Putin etc.), care fac tot ce le stă în putință să demareze conflictele și apoi să le justifice necesitatea (!), ci pentru masa oamenilor de rând, totuși, de la încheierea oficială a celui de-al doilea război mondial (sub forma războiului rece acesta s-a prelungit încă vreo câteva decenii, pentru ca acuma să răbufnească) n-a trecut nici măcar o zi fără conflicte militare pe micuța noastră planetă. E drept, doar războaie regionale, de-ar fi să le amintim pe cele din Coreea, Vietnam, Afganistan, Iugoslavia, Irak și Siria.
De parcă pământenii n-ar avea și așa destule probleme, ba cu bolile, foametea (în fiecare oră mor de foame peste 500 de pământeni, inclusiv copii!), terorismul, poluarea și alte multe derapaje ale civilizației lor de rahat, ba cu mulțimea demonilor „moderni” din ei, care necontenit îi îmboldesc să fie tot mai lacomi, mai cruzi, mai egoiști, mai mincinoși și mai ipocriți, într-un cuvânt mai inumani, fapt cu prisosință evidențiat, în aceste zile de coșmar, atât de demențiala siluire/murdărire a naturii înconjurătoare (pământ, apă, aer, hrană), cât și de distorsionarea științifico-politrucianistă a naturii umane (indivizi, comunități, relații interumane).
Da, căci astăzi nu mai este cool să te ocupi de componenta moral-spirituală (prin educație, autoeducație, credință), chit că ea constituie esența omului, îndeosebi în anevoiosul proces de îndumnezeire, ci este perfect cool să devii robul trupului și materialului, prin freudism, concubinaj, relații extraconjugale și o foarte agresivă sodomie, care în tot mai multe țări ale lumii (în primul rând cele sufocate de belșug și plictiseală), beneficiază de stupefiante drepturi și legi, întru compromiterea familiei tradiționale prin exhibiționism și prozelitism fără frontiere…
Dar este (ne)omul zilelor noastre superior strămoșului său antic, medieval sau de la începutul epocii moderne, adică atunci când a demarat nebunia cu făcutul banilor chiar și din piatră seacă și cu alienarea/înstrăinarea proletarilor, respectiv cu transformarea acestora în anexe ale mașinilor, utilajelor și automatelor tot mai performante, care aveau un dublu scop – stoarcerea de vlagă (fizică și mentală) a angajaților și neîncetatul spor al osânzei capitaliștilor?!
N.B.: Reflexul întârziat al aceste stări de lucruri pe alte meleaguri, căci la noi toate se petrec cu întârziere și exagerare haotică (mă rog, cine ia aminte că „Tot ce-i exagerat devine insignifiant”?) se înveșnicește în originala și arhipenibila spusă postdecembristă: „Cine muncește, n-are timp să facă bani”! Nu în ultimul rând, manelele încântă vulgul nostru prolific cu exasperanta rimă „anii-banii” și-i îngrozesc pe tot mai puținii români sensibili și mintoși cu aprigul apetit al gloatei tiranice de-a plonja în neantul nimicniciei (atenție, funcție de împrejurări și actori, hazoasa și proteica noastră democrație devine uneori plutocrație, alteori ochlocrație și cam tot timpul prostocrație!), fie cu aberații de felul că nu Putin și ciracii lui sunt vinovați de invadarea și sistematica distrugere a Ucrainei, ci apusenii și politicile lor necușere față de ruși: Uniunea Europeană, Statele Unite și NATO.
După alde ăștia, vasăzică, kremliniștii sunt curați ca lacrima, ba chiar vrednici de stimă că le dau peste bot apusenilor și aliaților lor, tragediile ucrainenilor sunt discutabile, atâta timp cât nu se știe nici cine a pornit războiul și nici cine are interesul ca el să continue, iar neștiutorii cauzelor adevărate n-ar trebui să fie impresionați doar de efecte, oricât sunt ele de „artistic” lucrate/trucate de către „neprietenii” rușilor, ci mai degrabă de noua lor rachetă balistică intercontinentală Sarmat, tocmai fiindcă reprezintă o foarte serioasă amenințare pentru întreaga planetă, desigur, la pachet cu recentul ordin dat de Putinel de activare a imensului arsenal nuclear al Rusiei…
Pentru Dumnezeu, ipochimenilor, cine vă dă dreptul vouă (cei de sus și de jos) să relativizați într-un mod atât de ticălos-sfidător cumplita tragedie ucraineană, respectiv să o priviți ca pe un necesar (sic!) divertisment în pandemie? O pandemie comandată politic și intens mediatizată, de care, după doi ani de îndrăcite și execrabile restricții, omenirea se săturase mai ceva ca de mere pădurețe.
Revenind la cumințenie și/sau înțelepciune, gânditorul Petre P. Negulescu ne înștiințează în tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993) că însuși Platon a fost izbit în dialogul Legi de faptul că „oamenii, în general, nu caută înțelepciunea, ci abilitatea”, că adică „nu se străduiesc să înțeleagă lucrurile, ci se mulțumesc să se folosească de ele, spre a se îmbogăți”. Cu completarea că bogăția este văzută de marele gânditor antic grec ca „o dușmană a științelor”, întrucât duce la „servilitate” și leagă „prea mult și prea des pe oameni de viața practică”.
Păi, adaug eu, de florile mărului umbla cam tot atunci Diogene Cinicul ziua-n amiaza mare, cu felinarul aprins, în căutarea unui om cinstit? Și când te gândești că această memorabilă căutare avea loc printre grecii antici, creatorii unei formidabile culturi, care a stat la baza celei romane, iar prin intermediul europenilor, a contribuit mai apoi la edificarea culturii universale! Este lesne de dedus cu ce suveran dispreț ar fi privit intransigentul și curajosul Diogene la catastrofala decădere moral-spirituală a omului zilelor noastre, cu tot mai mulți analfabeți funcționali și falși culți, în pofida progreselor înregistrate de omenire în plan tehnico-științific și material.
La rândul său, în cea de-a treia introducere la Devenirea întru ființă (Editura Univers, București, 1984), introducere dedicată celebrei sculpturi brâncușiene „Cumințenia pământului”, Constantin Noica ne spune următoarele: „Sculptura lui Brâncuși poate apărea astăzi drept o expresie a înțelepciunii cel puțin în sensul avertismentului pe care-l dă ea omului sophiei, omului iscusinței, care a convertit totul în abilitate tehnică”.
Cu toate că sculptura nu înfățișează o ființă inteligentă, frumoasă și activă (în sensul de „acțiune imediată și faptă” la această creatură/creație „ghemuită și cu talpa picioarelor bine lipită de pământ”), ea – precizează în continuare C. Noica – este universală și imaginea ei „acoperă tot globul”, asta deoarece este posibil ca Brâncuși să-i fi spus Cumințenia pământului „spre a exorciza pământul”.
Iată de ce, ne spune ilustrul nostru compatriot la finalul acestui mic și admirabil eseu, „ar fi bine ca pe piețele lumii să figureze Cumințenia pământului”.
—————————
George PETROVAI
Sighetu Marmației,
21 aprilie 2022
