O VIZITĂ LA CHICAGO

Sfârşit de decembrie 1992. Cu un avion al companiei „America West”, am sosit la Chicago, în vizită la băiatul meu, care s-a mutat aici din iunie, cu familia lui. M-au aşteptat la aeroport, nora-mea cu cei doi nepoţi şi cuscra… Samuel fusese în cursă, cu track-ul (TIR-ul) pe care lucra. Seara a trecut pe-casa vreo doua ore. Dimineata la şapte trebuia sa fie  la „La Crosse”. Am plecat cu el spre a-i mai ţine de vorbă şi spre a vedea locuri noi. În „La Crosse” am sosit în făcutul zilei. Localitatea se află în vestul statului Wisconsin, pe malul stâng al fluviului Mississippi, despărţind aici cele două state. Minnesota este statul cu cea mai scăzută  temperatură din SUA şi cu cele mai multe lacuri. Aproximativ douăzeci şi două de mii. În săptămana în care am stat la ei, am umblat cu el în „cursă”, mai tot timpul. Am prins zile cu ploaie, cu zăpadă şi cu soare… Zile geroase sau mai blânde.

Cu mai bine de un an în urmă, mai ajunsesem pe la Chicago vre-o trei zile, dar atunci stătusem la o verişoară în Des Plaines, o suburbia în nord-vestul oraşului. De data asta m-a dus băiatul să văd oraşul mai în amănunţime. Am călătorit cu trenurile locale. Acestea înlocuiesc reţeaua de tramvaie şi sunt mai mult suspendate, ori subteran. Prin centru am nimerit într-o zi friguroasă. La un moment dat, o sticlă venită poate din… nori, s-a spart de ciment, nu departe de noi, încât n-au mai rămas decât ţăndări din ea. Dacă o asemenea sticlă, te nimereşte, atunci nu-ţi mai dă timp să-ţi… scrii testamentul.Cine oare „acolo sus” face aceste lucruri necugetate?

Am văzut cele două blocuri cilindrice, numite „Marina City”, a căror prime cincisprezece etaje sunt rezervate parcării automobilelor. Fiecare bloc este ca un oraş, cu magazine  proprii, piscine, ateliere, săli de sport. Etajele nu le-am mai putut număra, ele pierzându-se sus în nori. E drept ca şi norii erau mai jos. Ne-am plimbat cu maşina pe sub aceste blocuri, pe unde există adevărate străzi subterane, pe sub care circulă trenurile. Gara principală din Chicago este la etajul doi în subteran. Se pare că Chicago este oraşul cu cele mai multe străzi şi căi ferate subterane din SUA. Populaţia oraşului într-un recesamant din 1975 era de 3.099.391 locuitori. Aşezat la extremitatea sud-vestica a lacului Michigan, clima e foarte instabilă, iernile friguroase, iar verile fierbinţi şi cu multă umiditate, greu de suportat. În schimb, primăverile şi toamnele sunt placute.

Arhitectura tradiţională, specifică, rămâne foarte cunoscută, încât clădirilor inalte din SUA, li se mai spune că sunt construite în „stilul Chicago”. Între 1891-93, s-a construit aici  clădirea „Burham and Root’s Monadnock Building”, care la vremea aceia era cea mai mare clădire din lume. Până nu demult, primatul îl deţinea „Sears Tower”,cu cele 110 etaje ale sale, dar acum se pare că i-a luat-o înainte o altă clădire (tot aici în Chicago), care după spusele băiatului meu, ar avea 117 etaje.

Chicago are multe parcuri şi statui. Aici este şi o statuie a lui Pablo Picasso. Industria  excelează, fiind foarte bine pusă la punc. Construcţii de maşini, vagoane, tipografii, confecţii şi alte concerne industriale. Oraşul este inima „piaţei de grâu” şi un mare centru financiar. Date fiind zăcămintele de fier din zona „Lake Superior”, Chicago s-a dezvoltat şi ca un centru metalurgic. Până la sfârşitul secolului trecut şi începutul  prezentului… au venit aici mulţi imigranţi, între care şi mii de romani, lucrând în oţelarii. Unii au făcut ceva bani şi s-au întors acasă, la 1918, la reantregirea României, dar cei mai mulţi au rămas. Astăzi înţeleg din surse neoficiale ,că în Chicago ar fi circa 50.000 de români. Ai mei mi-au zis că ar fi fost convocaţi toţi românii şi li s-a cerut să contribuie fiecare cu 75 cenţi pe lună, pentru a avea încă o emisiune radio în limba romană. Există deja o oră de emisie, dumineca dimineaţa între 8;30 şi 9;30, pe undele FM 103,4, dar recent au mai făcut o jumătate de oră şi sâmbătă după amiază, de la 15:00 la 15:30. La această emisiune, au acces pe rând, săptămânal, cele 4 biserici romaneşti:  ortodoxă, baptistă, penticostală şi adventista, aşa că fiecărora le vine rândul odată pe lună. Voi face aici o paranteză cu referire la emigranţii români, de pe la sfârşitul secolului 1800. Un tânăr ţăran de prin zona Clujului a scris o poezie… cu vorbele lui simple. N-a mai apucat să întoarcă în satul lui să-şi cumpere pământ, el murind prin oţelăriile din Chicago, după câte am auzit.

Doina românului american (autor necunoscut)

Când eram în sat la mine
Măicuţă mă ţinè bine
Cu toţi fraţii lângă mine.
Acasă n-aveam dolaru’
Dar aveam boii şi caru’
Şi aşa-mi petrecèm amaru’
Tot cu boii şi cu caru’…
Dar când am crescut mai mare
Am trecut o apă care
Şi m-am străinat prè tare.
Auzit-am o minciună
C-America-i ţară bună,
Ţară bună şi bogată
Şi de bani îndestulată.
Că banu’ cu număr mare
Momeşte pe orişicare.
Cum m-am lăcomit şi eu…
Şi-am plecat din satul meu
Şi-am vinit p-un an pă doi
Să-mi fac bani să plec ‘napoi…
Au trecut anii la rând
Lucrând şi dolari făcând,
Dar de-am strâns câţiva dolari,
I-am cheltuit pe… spiţari*.
Oceanule apa-ţi rèce,
Dar-ar Dumnezeu să-ţi sèce,
De-ai fi fost săcat demult
Eu nu te-aş mai fi trecut.
Şi nici nu te trecè nime,
Să fie străin ca mine.
Că străinu-i ca şi spinu’,
Mai amar ca şi veninu’.
Rău îi Doamne prin străini,
Ca şi pomul printre spini.
Spinu’ creşte’n lung şi-n lat
Pomul rămâne uscat
Bate vântul şi-l usucă,
Spinul creşte şi-l astupă.
America, mult departe,
Ţară de străinătate,
Dolaru’ cât îi de mare,
Îl plătim cu grè sudoare
Mii şi sute de voinici,
Îşi sting zilele-n făbrici.
Frunzuliţă de secară
A vini o vreme iară
Şi ne-om înturna în ţară
Că nu-i raiu’ pă pământ
Numa unde te-ai născut…
De-ar fi trăznit Dumnezău
Oblu’n muntele Braşău,
Talpa leagănului meu
Să n-o mai legene nime…
Om fără noroc ca mine!
——————————-

*spiţari (de la spiţerie) – farmacişti

Referitor la alte naţionalităţi,să menţionez că Chicago este mult mai „internaţional” decât Phoenix-ul unde locuiesc. După Varşovia, este al doilea oraş… cu cea mai mare populaţie poloneză! Am fost prin oraş. Pe strada Milwaukee, spre exemplu, sunt magazine, hoteluri, restaurante… cu inscripţii în poloneză şi engleză. Ceva asemănător cu strada Lawrence, unde inscripţiile sunt în coreeană şi în engleză. Aici este şi aşa-zisul „Corean Town”, precum în centrul oraşului este „China Town”.

Aş fi vrut să găsesc ziare europene,dar n-am dat de ele. Am intrat într-un magazine cu cărţi, discuri şi casete, majoritatea în spaniolă, dar ziare din alte ţări nu aveau. Aproape de locuinţa băiatului, pe Irving Park, este un magazine sârbesc numit „Beograd”. Aici e o vânzătoare românca şi una sârboaică. De aici am cumpărat un „Micro Magazin”, ziar în limba română editat la New York de Marius Ligi. Aveau şi câteva reviste şi cărţi sârbeşti. Am cumpărat şi un cârnat de porc, dar parcă nu avea gustul celui de-acasă din Apuseni. Am fost şi la un magazine german, cu specialităţi fine: brânzeturi, salamuri, tobă de porc, băuturi rafinate, ciocolată, biscuiţi… toate importate din Germania sau din Austria. Se vorbea acolo germană ca pe Mariahilferstrasse! Am trecut şi pe strada Foster, la domnul Carol, care are un restaurant românesc şi de unde am cumpărat ziarul „Lumea Liberă Românească”. Nu prea mă încântă ziarele româneşti… din exil. Sunt mai mult specializate pe acuzaţii reciproce, spre bucuria duşmanilor noştrii. Afară, la restaurantul „Domnului Carol” flutură steagul românesc – curat, cum ni l-au lăsat strămoşii! Până am servit câte-o cafea, am putut admira interiorul românesc, cu prosoape cu motive naţionale, vitrina cu cărţi româneşti – care nu se vând ci numai se împrumută – harta ţării noastre la scară mare, o statuetă de-a lui Avram Iancu, iar la difuzor… muzica românească şi momente vesele de Anul Nou. Am ascultat şi discul Savei Negreanu şi al Vetei Biriş intitulat „Doamne ocroteşte-i pe romani”, disc pe care l-am adus şi eu din ţară, astă-vara. M-a dus băiatul şi pe malul lacului Michigan, care era însă pustiu, datorită frigului şi lapoviţei ce cădea mărunt…

Chicago este tăiat în două de răul cu acelaşi nume, cunoscut şi ca „râul care curge invers”. La sfârşitul secolului trecut, un proiect ingineresc, a inversat direcţia scurgerii apei, pentru a nu se mai scurgă canalizările oraşului în lacul Michigan. Un sistem de canalizare a început în anul 1850, dar din cauza subsolului plin de apă, care a trecut peste nivelele conductelor de canalizare, străzile au fost ridicate. Primii europeni care au călcat pe aici, se crede că au fost Joliet şi Marquette, în 1673. Prima aşezare a construit-o Jean Baptiste Point du Sable, un explorator şi negustor de blănuri.

În 1804 a fost construit fortul Dearborn. Confruntându-se cu permanentele răscoale indiene fortul a fost abandonat la 1812 şi mai bine din jumătatea garnizoanei în retragere a fost omorâtă. Postul a fost ars, dar la 1816, a fost reconstruit. Chicago a fost conectat cu cale ferată de San Francisco  la 1869. Doi ani mai târziu, Chicago a fost  redus la dărâmături, din cauza unui mare incendiu. După cum legenda spune, ar fi fost doamna O’leary, care i-ar fi dat foc, iritată fiind din cauza neînţelegerii împărţirii…  vacilor. Fracţiunile formate atunci, au generat conflagraţii. Se notează că focul ar fi fost atât de puternic, că ardea 65 acrii pe oră, distrugând aproape tot oraşul şi lăsând o treime din locuitori sub cerul liber.

Varietatea de naţionalităţi entice cuprinde: lituanieni, greci, italieni, germani, chinezi, irlandezi, coreeni, indieni, pakistanezi şi desigur… polonezi! Am aflat că fiecare al partulea locuitor al Poloniei are o rudenie în SUA. În privinţa învăţământului, Chicago are peste 50 de colegii şi universităţi. Deţine o mare grădina botanică şi o droaie de muzee. Când am fost cu ai mei, prin oraş, cu trenurile locale, care rulau precum am văzut în filme, pe porţiuni mari deasupra străzilor, am notat clădirile vechi, înnegrite de fum şi „grafittiate” pe pereţi şi acoperişuri cu tot felul de slogane politice, sau chiar pornografice, încât aveam impresia că mă aflu din nou în Italia.

Într-o noapte pe la 12:30, însoţindu-l pe Samuel cu track-ul, rulăm pe strada Cicero, în nordul oraşului… şi înainte de a intra pe autostradă, vedem o negresă care mergea singură pe trotuar, tot în direcţia noastră, îmbrăcată cu un pardesiu din blană. „Pariez că nu are nimic sub pardesiu!” zice Sami. Şi într-adevăr, când am trecut prin dreptul ei, aceasta şi-a dat pardesiul la o parte, oferindu-şi „intimitatea” şi surâzând îmbietor.  Puţin mai înainte, alte două negrese, făceau cu mâna la toate maşinile. Unul… a tras pe o străduţă  şi le-a luat pe amândouă. Ce o fi făcând cu… amândouă? Ei, m-am gândit că poate o fi avut omul gospodărie mare şi îi trebuia mână de lucru la întreţinerea acesteia!? Aş mai nota faptul că în câteva zile mai însorite  am fost cu nepotul Emil pe străduţa Francisco, unde am dat alune şi nuci la veveriţe. Sunt multe pe aici şi sunt aşa de obişnuite cu lumea încât vin şi-ţi „fure” nuca din palmă.

Infine, în ultima zi a anului 1992, mi-a fost dat să trec printr-o întâmplare tristă şi comică în acelaşi timp. Samuel a avut o „cursă” la Tomahawk, în nordul statului Wisconsin. A  plecat „la drum de seară” pe 30 decembrie. Ca deobicei am plecat şi eu cu el, însoţindu-l. Aveam ocazia să traversez statul Wisconsin, de la sud la nord. La dus, n-am prea avut ce vedea, fiind noapte. Am sosit la Tomahawk în zorii zilei următoare. Avea de adus la o gară din Chicago, o încărcătură cu tamburi de hârtie. M-am putut convinge de abilitatea băiatului de a manevra trailerul la rampa de încărcare. Lucra doar de trei luni pe trailer şi numai primele trei zile a venit patronul  pe teren să-l instruiască. Mi-a zis că i-a fost tare greu la început… Odată a rămas agăţat sub un pod, blocând traficul. Nu i-a fost uşor până când a învăţat oraşul şi podurile pe sub care poate, ori nu, să treacă. Rămas singur cu „matahala” aceia de transportor a fost nevoit odată să se roage de un alt camionist să-i parcheze treilerul la rampa de încărcare. Acuma ştie cât să treacă cu precizie peste celelalte linii ale şoselei pentru a putea lua curbele pe străzile oraşelor. Agaţă sau dezgaţă trailerul în două minute, conectând şi sistemul de frânare şi şi cel electric de semnalizare. Eu, unul nu m-aş încumeta să conduc o aşa o „matahala”, mai ales iarnă, pe străzile ca îngheţate şi alunecoase ca sticla.

Aşadar,acolo în Tomahawk, până ce s-a făcut încărcarea, am intrat să văd mica fabrică, unde lucrează doar 30 de muncitori, în trei schimburi. Un funcţionar de la birou, m-a dus  prin hala mare, unde se fabrică hârtia. Mi-a arătat diferite maşinării şi procedee. Am văzut „hârtia” cum curge, sub forma unei ape albicioase, pe nişte tuburi lungi şi apoi pe nişte benzi de cauciuc, iar mai apoi, prin alţi tamburi-prese, care o egalizează pe banda de cauciuc, după care îşi urmează cursul spre încălzire lentă. După ce pasta s-a uscat, este desprinsă mechanic de pe benzi  trecând-o prin alte suluri prevăzute cu cuţite pe margini, care o taie uniform şi mai apoi o colectează pe tamburul final sub formă de hârtie finită. N-am văzut niciodată o fabrică de hârtie. Interesant că cei de aici nu folosesc lemnul ci cumpără deşeuri de hârtie pe care le reciclează. Asta e bine! Produc 25 tone pe zi!

Ningea atât de frumos acolo în orăşelul dintre păduri şi lacuri, amintindu-mi de ninsorile copilăriei mele. Micile lacuri dintre păduri, fiind îngheţate şi înzăpezite, dădeau impresia unor lunci. Prin orăşel, multe magazine cu „bob-uri” de vânzare – un fel de sanie mecanică, pe şenile. Prin pădurile din jur sunt multe pârtii de bob, unele chiar pe străzile oraşului. După ce a fost încarcarcat trailerul cu 42.000 pounds de hârtie, adica peste 20 de tone, mai pe româneşte, am plecat înspre sud. Încărcătură maximă admisă era de  46.000 de livre (pounds). Traversând  orăşelul, am văzut într-un parc, la stradă un tanc „Tomahawk” adevărat! Acest tip de tancuri se spune că sunt dintre cele mai avansate. Denumirea oraşului şi respectiv, a tipului de tanc, provine de la denumirea pe care indienii americani o dau unor instrumente de război, un fel de topoare confecţionate de ei. Ba chiar şi unei pipe (lulele), indienii îi spun Tomahawk. Când au sosit albi, aceştia au dat indienilor la schimb pentru blănuri, bucăţi de fier pentru a le pune în vârful ciomegelor lor în loc de piatră. Aceste scule erau folosite şi pentru vânat. Indienii ornau aceste ciomege decorative şi le puneau pene de păsări. Când făceau pace cu inamicul ei îngropau „Tomahawk-urile”, iar când porneau la război, le dezgropau.

Întrebând un funcţionar de la fabrica de hârtie – care spunea că bunicii lui veniseră din Cehoslovacia – despre sălbăticiunile ce trăiesc prin aceste părţi, mi-a relatat că sunt urşi negrii, lupi, coioţi, cerbi cu coada albă, vulpi şi multe alte mamifere mai mărunte. De asemeni, mai multe specii de uli. De-ndată ce am părăsit localitatea, ninsoarea a încetat, şi cerul s-a înseninat treptat. Am plecat de acolo puţin înainte de ora 10:00. Autostrada curăţită de zăpadă, dar poleită cu ghiaţă, cobora printre păduri şi lacuri. Statul Wisconsin are 145.438 km. pătraţi, incluzând şi 4.377 km. pătraţi care includ micile lacuri, fără a lua în considerare, lacul Michigan şi cel Superior. Acest stat are circa 15.000 de lacuri, pentru delectarea inotatorilor, pescarilor,ori a vâslaşilor. Aici vin mulţi vânători şi excursionişti, mai ales în pădurile din nord. Sporturile de iarnă, deasemeni sunt… la ele acasă, aici pe colinele înzăpezite. Cea mai mare înălţime ajunge doar la 595 m. Populaţia se estimează  la 4.607.000 locuitori. Agricultura se evidenţiază prin producţia de lapte, carne, porumb şi cartofi. Industria cuprinde aparatură electronic, preparare de produse agricole, hârtie, minerit, tipografii, echipament de transport,etc. Wisconsin este un stat în aşa-zisul „Midwestern”,care şi-a câştigat faimă, prin produsele lactate. Mii de cirezi de vaci, păşunează pe colinele verzi dintre păduri şi ape, situând acest stat pe primul loc în SUA, în producţia de lapte. Deseori, pe autostrăzi am văzut nenumărate cisterne cu lapte. Culcate în zăpadă, am văzut cirezi de vite, până aproape de şosea. Statul Wisconsin produce 40% din producţia  naţională de lapte şi 25% din cea de unt. „Brânza de Wisconsin” este renumită şi o găseşti prin toate magazinele. Totuşi manufactura, nu agricultura prevalează. Motoare, turbine şi alte maşinării sunt fabricate aici. Wisconsin e pe primul loc în prducţia de conserve precum: compoturilor de pere, de porumb şi alte vegetale, cât şi în producerea de bere. Frumuseţile natural atrag milioane de turişti, anual.

Dar să revin la întâmplarea mea tristo-hazlie. Văzându-mă băiatul cam somnoros, mi-a zis: „Tati, treci în spate şi întinde-te pe pat!”, apoi a tras o perdea groasă de piele, ca să pot dormi mai bine. Am aţipit eu puţin, dar trepidaţiile colosului de fier, nu mă prea lăsau să dorm. La un moment dat, simt că maşina a oprit undeva. Trag perdeaua şi văd că suntem la o „Rest  Area”. Îl întreb:

– Dece-ai oprit aici?

-Trebuie să telefonez, dispecerei mele, pentru a-mi comunica următoarele curse! Sare jos, lăsând motorul în relanteu. După două-trei minute, cobor şi eu, mai mult ca să-mi dezmorţesc picioarele. Îmi încalţ pantofii şi mă duc la singura clădire existentă aici, unde de fapt erau situate toaletele. Pe coridorul dintre ele, fixate pe perete, trei telefoane – două pe partea  bărbaţilor şi unul pe cea a femeilor. Băiatul era ocupat la telefon, luându-şi notiţe. Singurele lucruri, atârnate pe perete,erau… o hartă mare a statului, cu săgeata indicatoare: „You are here” (Sunteţi aici) şi o vitrină cu flora campestrală din stat.

Eram chiar în mijlocul Wisconsin-ului. Deoarece Samuel mai întârziia la telefon, intru chiar pe lângă el, în prima încăpere de toaletă. N-a durat mai mult de două minute şi pe când am ieşit, truck-ul nostru nu mai era acolo. Era 12:30 la amiază. Se înseninase şi prinsese a bate un vânt nordic, de-ţi trecea  prin oase. Pentru facilităţile WC-ului, opreau şi plecau maşină după maşină. Un asemenea loc de popas, în SUA, cuprinde spaţiu pentru parcarea a circa o sută de maşini plus zeci de trailere. Mă duc pe partea cu maşinile mici, în speranţa că mă va lua cineva, înspre Chicago. Se oferă o familie să mă ducă până în Madison, capitala statului. Dar ce rezolvam cu vreo 35 mile? Cei mai mulţi se scuzau, ori că n-aveau loc, ori că nu merg la Chicago. Până acolo mai erau vreo 200 de mile. Nişte asiatici cu un „van” (dubă), se oferă să mă ducă până în Milwaukee. Mai reduceam din distanţă, dar mă abateam de la şoseaua principală. Milwaukee este oraşul cel mai mare din Wisconsin, aşezat pe malul lacului Michigan.  Nu mă duc cu ei, gândind că mă complic şi mai rău. Şi dacă băiatul îşi dă seama pe parcurs, că a rămas fără tată în maşină… şi se întoarce aici! Unii mă îndemnau să sun la poliţie, să le dau semnalmentele camionului şi astfel poliţia îl va opri şi înştiinţa. Dar ce semnalmente să le dau? Ştiam doar că e un truck-transportor alb, marca Ford  Caterpillar, cu trailerul tot alb. Dar din droaia de truck-uri ce străbat America, jumătate sunt albe. Renunţ şi la varianta asta. Mă uit la numerele maşinilor, care sunt cu număr de Illinois, şi-i întreb pe rând. Unii sunt atât de reci, încât îmi fac cu mâna „go away” adică să mă depărtez, înainte măcar de a ajunge să-i întreb. În Statele Unite, şansele  să te ia cineva de pe drum sunt minime. Este de fapt împotriva legii să iei pe cineva, ori să faci cu mâna la maşini să te ia. Ambii sunt consideraţi contravenienţi. Şi eu care am luat pe atâta lume, fără să mi se întâmple nimic, iată-mă aşteptând aici, neputiincios…   Norocul că eram îmbrăcat cu două flanele pe mine, dar cu vântul ăsta pătrunzător, mă simţeam ca fără ele.

Nu mă mai pot opri din tremurat şi după o oră de încercări nereuşite, mă retrag pe coridorul dintre toalete, singurul refugiu existent aici. Încăperea, prevăzută cu două uşi  rabatabile, pe o parte şi două pe alta, nu oferă un adăpost prea bun, din cauza circulaţiei permanente pe uşi. De la maşină până la w.c., oamenii veneau în fugă, goniţi de gerul iernii, cu toate că era o după amiază cu soare. Unele femei din inerţia fugii, dădeau să intre la bărbaţi şi realizau doar în ultimul moment că sunt pe partea greşită.  Culoarul dintre cabinele bărbaţilor şi cele al femeilor avea circa 4-5 metrii pătraţi. În acest spaţiu, trebuia să fac mişcări. Nu era pe ce să stai. Având eu mai de demult, un rinichi sensibil la frig, m-au luat dureriule de şale încât mă înţepeneau. La un moment dat mi-am dat seama că şi dacă m-ar fi luat cineva până la Chicago, ce-aş fi făcut eu acolo? Neavând nici adresa alor mei  şi nici numărul lor de telefon. Am sunat la acasă la Finix (aşa-i scriu eu mai pe scurt numele oraşului… Phoenix), dar la mine acasă nu răspundea nimeni. Unul s-a milostivit de mine, dându-mi un pix, că n-aveam nici cu ce nici pe ce să notez. Ca hârtie, am folosit o carte poştală neilustrata, care era de fapt un chestionar al tragicului „resting area”, despre felul cum ne-a plăcut locul de odihnă,  curăţenia, spaţiul, cât şi spaţiul verde… acum albit de zăpadă, cât şi personalul de serviciu. Cât despre personal, pot spune că, pe când au venit a doua oară să cureţe toaletele, au remarcat că eu fusesem aici şi la amiază. M-au întrebat dacă mi-e foame şi dacă nu doresc să-mi aducă ceva de mâncare. Am refuzat politicos. De fapt numai de mâncare nu-mi ardea mie. Un cuplu ce mergea la Chicago, au zis că m-ar lua, dar că nu mai au loc în maşină. Femeia m-a îmbiat cu patru dolari, spunându-mi că este afară pe perete un automat de unde pot cumpăra un sandvici ori ceva de băut. Am refuzat-o politicos, mulţumindu-i pentru bunăvoinţă, spunându-i că am bani la mine şi că nu mi-e foame în primul rând.

După trei ore de insistenţe, dau de Aurelia, la Finix! Urrrra!

– Mai fetelor, pe unde sunteţi că tot sun de atâta timp!

– Pai unde să fim! Am fost invitate de revelion la familia Craioveanu.

– Dar tu unde eşti? mă întreabă.

– Sunt în… budăăă! Nu mă mai întreba unde sunt! Dă-mi numărul de telefon şi adresa lui Sami de la Chicago! Sun la ai mei din Chicago şi-mi răspunde cuscra Viorica, spunându-mi că  Samuel cu Mariana au plecat după mine şi că dacă-s tot acolo la…   „toalete” să nu mai plec ca ei sunt pe drum…

Având atâta timp „disponibil” şi neavând altceva de citit, am studiat ore întregi harta statului Wisconsin, în aşa fel, încât o cunosc mai bine decât pe cea a Arizonei. Am  numărat şi puzderia de lacuri din nord, dar mai apoi am renunţat. Tot acolo, pe peretele coridorului, era un anunţ despre o anume „Tammy Jo Ziwicki”, însoţit de o fotografie a unei tinere fete. Se oferea o sută de mii de dolari persoanei care poate furniza informaţii  care să ducă la arestarea individului responsabil pentru omorârea acesteia. Maşina ei s-a defectat, în drum spre şcoală, pe autostrada 80, în ziua de 23 august 1992. Corpul ei a fost găsit pe şoseaua 144, lângă Sarcoxie, în statul Missourri. Dispăruse de pe şoseaua 180, lângă La Sale, statul Illinois. Afişe din acestea, cu copii furaţi sau persoane dispărute, găseşti pe la toate locurile publice sau îţi vin şi acasă prin poştă. Începuseră să mă lase şi picioarele, când pe la 22:30, sosesc ai mei şi mă „culeg” pe jumate-îngheţat de pe culoarul veceurilor din tragicul loc numit „resting area”! Acolo mi-am petrecut revelionul stând 11 ore în picioare şi în frig. Samuel realizase că nu mă mai are cu el, numai după o sută de mile, când i-a explodat o roată din spate. A oprit pe dreapta şi a dat să mă întrebe: „Tati, n-ai ceva bani cu tine că trebuie să cumpărăm o roată?”. Dar „tati” nu era nicăieri. Eu când coborâsem din cabină, am încercat să rulez perdeaua de piele în sus, dar nu i-am găsit secretul. Dacă aş fi reuşit ar fi realizat că nu eram acolo. S-ar fi întors după mine… dar cu pană de cauciuc şi cu atâta încărcătură, nu mai era posibil. Mi-a zis că bine am făcut că n-am sunat la poliţie, că s-ar fi ales şi cu o amendă, pentru că m-a luat la drum, asigurarea nepermiţând transportul altor călători. A rulat aşa cum a putut încă o sută de mile, cu luminile „de hazard” aprinse, până la  gara din Chicago unde trebuia predată încărcătura, după care s-a dus acasă şi-a luat nevasta şi au plecat după mine, că el nu mai putea conduce, fiind peste măsură de obosit. Ehe, viaţa de „trachist” nu este uşoară… mai ales iarna pe şoselele îngheţate ale Americii!

Când am sosit în Chicago se făcuse unu şi jumătate după miezul nopţii. Eram deja în 1993. Totuşi am ciocnit cu toţii un pahar de şampanie, în cinstea noului an şi de bucurie c-am scăpat cu bine de la recluziunea-veceu din Wisconsin. Cu o zi înainte de plecarea mea, s-a aşternut un strat de zăpadă de o palmă. Pe data de 5 ianuarie, la unu după amiază, noră-mea Mariana cu nepotul Emil m-au condus la  aeroportul „O’Hare”, care e unul din cele mai mari aeroporturi ale lumii şi după cel din Atlanta, cu cea mai mare circulaţie din Statele Unite. Am trecut şi eu pe acolo…