Romanii care ocupa apartamente aflate la etajele superioare, au dus in anii comunismului o viata aparte. Stiu asta din proprie experienta. In bataia soarelui ori a vantului, cu ploaia rapaind pe pervazurile de tabla, cei care locuiau acolo sus erau complet separati de lume si de beneficiile progresului.
Apa rece, cand urca, o strangeam cu grija in vana de la baie, in cazane ori in alte recipiente. Sticlele de lapte umplute cu apa lasau sa se vada niste sedimente suspecte, dar pe cine interesa? Apa calda nu ajungea dincolo de etajul 6 decat cand rula Dallas-ul ori poate un film american cu titlul original schimbat ca sa nu se prinda securistii. Aveam colege de birou care nu credeau ca nu urca apa calda. „Hai ca nu e adevarat, cum va spalati daca n-aveti apa?!” Da, spalatul era o problema medievala. Incalzeam pe aragaz apa in cazane de 40 litri si o transportam in baie. Cat am locuit in Resita, adica aproape 30 de ani, n-am folosit dusul ca nu aveam cum. Vecinul meu de la etajul 8, inventiv si harnic, montase un robinet la cazanul cu apa calda de pe aragaz, langa chiuveta, astfel ca nevasta lui späla vasele cu apa calda. Ea obisnuia sa mearga cu nasul pe sus din pricina asta.
Caldura figura pe factura de plata dar in realitate elementii caloriferelor erau reci si nesimtitori. Dupa ce ne-am mutat, din cauza efectului de sera cauzat de cazanele cu apa calda, lipsa ferestrei la baie si uneori aburii de la bucatarie, pe peretii de la exterior ai camerelor curgea igrasia si uneori crestea un mucegai negru. Din punct de vedere arhitectonic, peretii apartamentelor de la etajele de sus trebuiau sa fie mai subtiri decat cei de jos – pentru a oferi stabilitate cladirii. Ca atare contructorii de blocuri inlaturau pur si simplu izolarea termica, lasand pe dinauntru si pe dinafara placile de beton goale, putin tencuite si putin vopsite cu huma aceea care se stergea cu mana. Am rezolvat insa aceasta problema, construind pur si simplu inca un zid subtire din caramida, ceea ce n-a fost usor.
Am avut ocazia sa vad pe la cunostinele mele diferite sisteme ilicite de incalzire, conectate de obicei la gaz – blocurile erau pe vremea aceea adevarate bombe cu explozie intarziata. Am surprins si cativa locatari care incalzeau cu curent electric furat de la vecini – deschideau cu usurinta panourile electrice si mutau experti sarmele – apoi dupa cateva zile se legau la alt apartament. Tot asa procedau si cu cablurile de telefon – se spune ca nevoia te invata, doar ca din cauza lipsurilor, nevoia ii inväta pe multi doar cum sa fure ori sa faca rau.
Cand blocul s-a dat in folosinta ne-au promis un hydrofor – o minune a tehnicii care ar fi propulsat apa rece de sus in jos, astfel incat problema apei ar fi fost rezolvata. Hydroforul n-a fost decat capcana in care am cazut noi, cei care si-au cumparat apartamente confort doi sporit la o asemenea inaltime. Ne-au dat totusi banii inapoi – as fi preferat insa sa am apa.
Gazul a fost tot o gluma comunista. Plata gazului se facea pausal dupa numarul de persoane declarate pe lista administratorului. Aveam la noi la bloc vecini tigani care dormeau cate 12 in doua camere si se incalzeau aprinzand gazul la bucatarie. Legal nu era permisa folosirea gazului decat de 3 ori pe zi, pentru gatit – aveau loc controale periodice in care tovarasul presedinte de scara impreuna cu administratorul intrau in apartamente si pipaiau masinile de gatit. Uneori gazul nu urca, fiindca il livrau prea rarefiat. Nu puteam gati si nu ne puteam incalzi nici apa sa ne spalam.
Sapte luni grele dupa darea in folosinta a blocului, am urcat pe scari pana sus, asteptand cu rabdare terminarea liftului. O gaura neagra se casca la fiecare etaj, facandu-ne sa ne tinem copiii aproape legati de noi de frica. In fine, ascensorul s-a dat in folosinta si a si circulat cateva zile. Dupa aceea si-a dat obstescul sfarsit, circuland poate de 2-3 ori pe an.
De obicei era oprit cu lunile undeva intre etaje. Montorii de la lifturi veneau in timpul serviciului, se uitau si dispareau, avand alte lucruri mai importante de facut pentru cunostintele lor. De obicei plecau dimineata de la serviciu si se intorceau la terminarea programului sa semneze condica – asa ca nu-i gaseai in timpul zilei iar daca totusi ii gaseai, dadeau din umeri explicand ca repararea liftului ii depaseste. Se intampla ca liftul sä mai si mearga – in 99 la suta din cazuri, dupa ce urcam entuziasmati pe platforma ascensorului, ramaneam blocati intre etaje, mai ales cand trebuia sa mergem la serviciu. „Am ramas in lift” era un motiv de intarziere la fel de plauzibil ca cel cu „N-a oprit autobuzul in statie”.
Cand s-au mai construit si alipit blocului nostru inca 3-4 scari, a inceput o adevarata migratie aeriana. In cazurile fericite intram in bloc pe usa de la parter a scarii a cincea, urcam cu liftul lor – care mergea tot timpul – pana la etajul 10, apoi urcam din nou pe scari pana la terasa de pe acoperis dupa care urma traversarea pana la scara unde locuiam eu, indiferent de starea acoperisului: apa de ploaie, smoala topita, zapada, gunoaie. Traversarea se efectua in cam jumatate de ora, dar se merita!
In cazurile nefericite, usa scarii cinci era blocata, ori, culmea disperarii, usa de la scara mea era incuiata si nu puteam cobori, asa ca trebuia sa ma intorc. Locatarii obisnuiau sa incuie usile cand se lasa intunericul, din cauza traficului de vagabonzi ori a persoanelor fara adapost care se culcau in ghena de gunoi de la etajul 10 ori direct langa usa de metal a acoperisului, pe cartoane si haine vechi. Cand usa ramanea totusi deschisa, mi se intampla sa calc pe intuneric pe cate un astfel de individ ori pe päturile lui soioase, intinse pe jos.
Cand nu ne mai päsa daca avem sau nu apa, caldura, ascensor ori gaz, se intrerupea de obicei curentul electric, astfel ca apartamentul de bloc devenea o pestera intunecoasa. Imi amintesc cum priveam pe fereastra orasul in bezna. Trebuie sa recunosc ca era feeric, ici colo cateva candele si mai peste tot chiote de bucurie, romanul e unic in lume, face haz de necaz.