BINŞU ŞI BINŞENII SĂI
Beiuş, oraşul meu iubit… Benenus, Belenus, Belinis, Binsch, Belényes! Toponimele aşezării în limbile latină, germana sau maghiara! Localnicii, la rândul lor, numiţi „binşeni”, prefera să îi zică Binş, denumire adoptată încă din timpul când habsburgii erau la putere pe aici. Municipiu situat în judeţul Bihor, la poalele Munţilor Apuseni. Populaţie: peste unsprezece mii de locuitori. Aşezare istorică cu o vechime de aproape opt sute de ani.
Dragul meu oraş! Aşa de mult doresc să te revăd, să-ţi aud murmurul vorbirii ardeleneşti… specifică acelei zone. Anii au trecut cu zecile… dar memoria Binşului mi-a rămas curată, neştirbită. Ce frumoase erau acele vremuri şi locuri! Să încep cu Valea Nimăieşti ce trecea „hăpt” prin centrul oraşului şi de care mă leagă multe amintiri plăcute. Apa acesteia, era nepoluată, curată şi limpede precum cristalul, bogată în peşti. Vara era loc de scaldă. Pe malul unde apa era mai mică, erau mulţi pui de peştişori. Îi prindeam cu mâna liberă şi îi beam cu apă din râu în ideea că vom învăţa să înotăm ca ei. Mai aveam şi un rău mai mare, numit Crişul Negru, care trecea pe la marginea oraşului, dar acesta, nu era pentru noi, atât de popular că Valea Nimăieşti. Văd cu ochii memoriei malul râului cu roţile acelea mari, învârtite de cursul apei, care duceau în cupele lor lichidul preţios ce uda grădinile de zarzavat ale bulgarilor stabiliţi de multă vreme prin acele locuri, bulgari care joia umpleau piaţa cu munţi de legume proaspete.
În centrul oraşului era atelierul ceasornicarului Leibovici, unde copil fiind, mă fascina zgomotul specific, ticăitul zecilor de ceasuri ce îşi făceau rodajul. Admiram chiar, nu ştiu din ce motiv, şi felul cum îi tremurau mâinile meşterului… în una ţinea mecanismul fin al ceasului, iar în cealaltă o pensetă cu piesa mică reparată pe care reuşea să o aşeze întotdeauna la locul ei. Toate erau în rezonanţă şi în concordanţă, de la ceasornicar la arcuşorul de oţel care pulsa ca o inimioară în interiorul parcă viu al instrumentului de măsurat timpul în mişcare… Eppur Si Muove… ca şi sintagma celebră declamată de Galileo atunci când a fost forţat să-şi renege heliocentrismul.
Apoi, pe drumul amintirilor vine „dobaşul”, toboşarul satului care bătea în tobă şi anunţa ştirile: „’tenţiune, ’tentiune! Puuuu-blicaţiune! Tătă lumè să asculte, ordin dă la primărie!” Bineînţeles, ştirile erau în marea lor majoritate ştiri locale, dar pentru noi binşenii… Beiuşul era centrul lumii. Cetăţenii ieşeau în mare grabă pe la porţi, sau chiar în mijlocul străzii să audă ce zice dobaşu’. Ştirile erau destul de naiv concepute, dar în majoritate utile pentru cetăţeanul de rând. Şi acum îmi mai suna în urechi una simpatică, o ştire de avertizare: „Astăzi nu lăsaţi vitele la leghelit (păscut) că vin cătanele la puşcălit (exerciţii de tragere) şi pă care-o nimereşte, statul nu feleleşte (răspunde)!!!”.
Nu-l pot uita, şi nici nu vreau, pe profesorul de educaţie fizică, Mircea Bolcaş, poreclit (toţi aveam porecle!) „Bengheu” care înseamnă „pântece” pe ardeleneşte, şi care mai târziu s-a metamorfozat întru totul cu aceasta poreclă… încât a devenit un tot unitar cu apelativul simpaticului domn. Toată lumea îl cunoştea sub denumire „Domn’ Bengheu”. Inclusiv elevii! Prietenii când îl întâlneau pe strada îl salutau cu formula „Foaie verde lipideu, să trăiască domn’ Bengheu!”. Profesorul Mircea „Bengheu” Bolcaş a fost unul dintre cei mai iubiţi profesori de la Liceul Gojdu din Oradea. Fie-i ţărâna uşoară!
Un alt personaj simpatic de prin zona Beiuşului a fost Iosif Abrudan, poreclit şi „Moş Piţulă”. Avocat orădean de prestigiu, poet, pamfeltist, actor, boem… a compus o serie de pamflete în versuri pe avându-l ca personaj principal pe „Moş Piţulă”, un fel de Păcală local. A prezentat mai multe spectacole de comedie pe scena teatrului din Oradea, interpretându-l pe simpaticul „Moş Piţulă”, care repezenta un ţăran ardelean şugubăţ din zona Ţării Beiuşului, folosind vorbirea şi apucăturile celor din această zonă. Deseori pamfletele sale începeau cu „Sara bună, dragii mei, io-s Piţula cel din Ştei…” Reproduc din memorie una din poeziile care era pe buzele tuturor, drept dovadă că o mai ştiu şi acum: „Frunza verde ca lipanu’/ Asta toamna era anu’/ Când s-o gătat cu culesu’,/ Domni cei mari cu Congresu’/ Ni-or poftit la Bucureşti/ Să vedem nadraji nemţeşti/ Şi case mari boiereşti.// Ne-am dus din Oradea-Mare, / Io Pitula lui Căldare/ şi cu Petrè lui Poţoc/ Cu gheizăşu’ cel de foc// Geizăşu’ bătu-l-ar sfântu’/ merea iute ca şi vântul/ Amu-l vezi şi minten nu-i,/ Tune dracu-n roata lui!// Am plecat la drumu’ mare,/ Îmbrăcaţi nevoie-mare,/ Cu bocoacele în picioare,/ Cistăliţi (curaţi) şi puţăliţi (curăţaţi)/ De parcă eram doi sfinţi/ Vini unu’ cu clop roşu/ Şi zâsă că-aista-i ghiorşu’/ Şi apoi… un domn cu sula/ Să ne hudească ţâdula/…” Am încercat să reproduc întocmai dialectul bihorean folosit de autorul pamfletului pentru a sublinia mai bine ilaritatea textului conceput pe înţelesul oamenilor din acea zonă!
Ziua de joi era zi de târg la Binş, zi în care săteni din satele apropiate umpleau oraşul. Era de admirat frumuseţea portului naţional. Fetele mai faine, înainte de a intra în oraş, îşi schimbau opincile cu „ţipèlè” (pantofi) domneşti. Cred că de aici vine şi zicala „Ţi-ai lăsat opincile la barieră!” La bariera oraşului, desigur! Mama mergea şi dânsa săptămânal la târg să facă aprovizionarea cu cele de-ale gurii. Deseori mă luă şi pe mine… He, he! Când am crescut puţin mai mare mă duceam singur!!! Eu nu pentru cumpărături ci mai mult pentru „spectacol”! Era o atmosferă plină de farmec! Pe acea vreme nu erau pungi de plastic. Marfă se căra cu desaga, cu sacul sau dacă erai „mai de la oraş”, cu plasa. Plase de la Huedin, făcute din sfoară de cânepă, având mânere de lemn! Mai târziu hoidanţii s-au modernizat folosind fire de rafie!
Cumpărătoarele care veneau la piaţă îşi luau de-acasă câte o lingură cu ajutorul căreia gustau produsele lactate, lapte, smântâna, brânză… Bulgărele de unt se vindea împachetat în frunze de viţă de vie. Ambalaje nu prea erau, carnea se punea pe frunze mari de loboda, pe prosoape aduse de acasă, sau chiar în hârtie de ziar pentru cei care nu erau prea pretenţioşi. Galiţele, adică păsăretul, găini, raţe, gâşte, curci, se vindeau numai vii pentru a-şi păstra prispeţimea. Frăguţe, mure, coacăze, agrişe se vindeau cu cană… sau în cornete de hârtie. Prin piaţă circulau diferite precupeţe care ofereau celor însetaţi „Apă-rece”, iar celor bolnavi „Nadái” (lb. mag.) adică „lipitori de pus pe spate”, care mişunau într-un borcan cu apă purtat cu grija de vânzătoarea ambulantă… Mai apărea prin zonă şi câte o nană cu o tipsie de scoverzi (plăcinte) cu brânză sau croampe (cartofi), pancove (gogoşi) sau castane prăjite. Revăd piaţa şi masa lungă a opincarilor care meştereau încălţări durabile din anvelope de camion uzate – opinci diverse de diferite mărimi.
Îmi amintesc cu simpatie de un ţăran căruia îi zicea Pilu, şi care, în fiecare zi de târg ne făcea noua copiilor o zi de amuzament! Se îmbăta şi mergea mai apoi spre casa pe „două cărări”, adică în zig-zag perfect… dar atât de mare încât atingea casele din ambele părţi a străzii. Cânta cât îl ţinea gura de mare: „Pilu bè, Pilu plătèşte, coată-n jeb (buzunar) şi nu găsèşte!” Pe acest personaj veşnic „chitrofonit” (beat), grupul nostru de copii îl urmărea deseori pentru a vedea cum va trece valea râului în drum spre casă, spre satul Nimăieşti. Problema mare era că în acea vreme nu exista podeţ peste râu, ci doar un trunchi de lemn lung care lega ambele maluri. Puntea era atât de instabilă încât şi pentru un om treaz crea probleme şi necesita balans şi îndemânare pentru fi trecută. Şi totuşi… era o enigmă cum acest om, căruia nicio stradă nu îi era prea lată, atunci când trecea puntea, ba pe două picioare, ba în patru labe… niciodată nu făcea bâldâbâc în apă. Baciu Pilu era de pomină! Râdeau cu toţii de el! Într-o zi, tot de joi desigur, l-a trimis nevasta la târg să cumpere o capră, să aibă lapte pentru cei patru copilaşi ai lor. Înainte de a o lua spre casă, a făcut o escală la crâşmă. A legat capra afară, de un cârlig, şi s-a dus să se „sfinţească” o ţâră cu doi dèţi de pălincă. Mai mulţi consăteni au vrut să-i joace o festă şi au schimbat capra cu un ţap. Ajungând acasă, cu „flăcăul cu barbă şi patru picioare”, nefăcător de lapte pentru copii, a luat-o pe cojoc de la nevastă! Trei zile s-au auzit prin sat sudalmele şi blestemele distinsei „doamne”. Până la urmă, prietenilor glumeţi, fiindu-le milă de el, i-au dus capra înapoi şi astfel s-a sfârşit războiul în familia lui Pilu!
Oraşul fiind mic ne cunoşteam cu toţii. Eram OAMENI, ne salutam şi ne zâmbeam atunci când ne întâlneam. Nu ţin minte să fi fost vrajbe, fapte rele, focuri intenţionate sau furturi. Scriind aceste rânduri îmi amintesc cum mi-a povestit draga mea mamă ce vorbiseră două ţărănci atunci când le întâlnise la cişmeaua de pe stradă de unde luam apă cu găleata:
– D’apoi nana mè, asară am adus acasă de pă câmp doauă coşeri de tenchi (două coşuri de porumb) să am ce da la purcel şi la găinuţe.
-, Să nu mai faci aşè, că te bate Dumnezeu! Ăsta-i furt curat… Dacă te prinde miliţistu’ te duce la proces!
– Tulai Doamne! Doamne puşcă-l… Da ce, statu’ n-o furat pământu’ nost şi l-o dat la colectiv? Amu nu mai avem nimică şi murim de foame cu tăţi.
În oraşul Beiuş era veşnic ordine şi curăţenie. Se matura şi se uda foarte des uliţele. Oamenii erau muncitori şi nimeni nu tăia frunză la câini. Meseria de hornar era respectată. Când trecea pe strada striga cât îl ţinea gura „Hornaru” ca să ştie lumea că e un coşar prin împrejurimi. Noi copii îl irmăream ca să îi furăm un fir din kèfe (perie) care să ne aducă noroc. Hornarul era simbolul norocului şi toată lumea îl saluta încercând să-l atingă. Din acelaşi cor făcea parte şi geamgiul care striga „Ooooblac” şi sifonaru’ care în goana calului ce trăgea căruţa plină cu sticle cu sifon striga „Soda!”. O meserie interesantă, de mult uitată cred, era cea de „doctor de oale sparte”, adică cel care ştia să refacă din cioburi o oală de pământ sparta, dregând-o cu sârmă asemeni unei plase. Acesta striga „Drotoş” – cuvânt derivat din maghiarul drótostótok. Acesta era şi pe post de sperietoare pentru copii zburdalnici deoarece avea haine destul de ponosite si nu prea era simpatic… carând mereu in spinare colaci de sârmă. Ca să-i potoleasca pe copii parinţii îi ameninţau ca daca mai fac rele vine „drotoşu” şi îi duce!
Eu eram cam zvăpăiat de mic, dar vesel, prietenos şi destul de respectuos. Erau familii mai înstărite ale căror copii erau mai „apatici”, iar părinţii lor mă rugau să merg să mă joc cu ei. Aceştia aveau jucării multe. Reţin doar că am dorit să aflu ce este înăuntru acestor jucării… aşa că am aflat doar când an herelit (tăiat) burta unei păpuşi din care nu a curs decât „firizpor” (mag.) adică rumeguş de lemn… Jucăriilor mecanice, le scoteam arcul pentru a le studia mecanismul. De mic eram pasionat pentru tehnică! Recunosc că şcoala nu-mi prea plăcea. Aveam convingerea că talentul şi dragostea de muncă asigura succesul în viaţă, aşa că, clasa a şaptea, obligatoare, nu am mai făcut-o. Totuşi insistenţele unei învăţătoare cu inimă mare m-au lămurit că fără cele şapte clase nu pot merge mai departe… rămânâd departe de căruţa educaţiei în care vor fi ceilalţi copii… Aşa că la vârsta de 16 ani, având colegi copii de 12 ani, am terminat cu brio clasa a şaptea. Recunoştinţă veşnică acelei doamne învăţătoare! Vorbind despre şcoală, îmi aduc aminte cum în oraş mergeau frumos încolonate fetele dela şcoala primară. Printre ele şi o fată blondă, frumoasă, care a fost prima care a trezit în mine dragostea. Se numea Popa Maria şi era pasionată de filatelie. Avea o colecţie bogată de timbre pe care le ţinea într-un album. A fost turnata de o colegă că are în colecţie un timbru cu chipul regelui, şi incredibil, a fost arestată şi de atunci nici până azi nu mai ştiu de soarta ei. Ce vremuri…
Beiuşul meu drag, mi-e dor de tine… de acele vremuri când învârteam cercul pe stradă. Un joc simplu care îţi dădea dexteritate şi echilibru. Un cerc de metal sau chiar o roată de bicicletă fără cauciuc şi un băţ… Aceasta era jucăria care trebuia să o faci să alerge… şi tu după ea desigur… până când scoteai limba de un cot! Mi-e dor de stradă Burgundia Mare unde am locuit când eram mic, întotdeauna în chirie. Cu mult drag şi admiraţie mă gândesc la dragii mei părinţi cum au reuşit numai din muncă cinstită să crească doi copii in acele vremuri destul de sărace de dupa război…
.
Copilăria mea s-a terminat în 1940, atunci când, după predarea Ardealului, hoardele ungureşti se aflau cam la 30 kilometri de Beiuş iar familia mea, părinţii şi fratele, împreună cu mai mulţi intelectuali români am urcat în ultimul tren cu destinaţia finală oraşul Vaşcău. Dar despre asta aş mai avea multe de povestit, iar acele întâmplări le voi descrie când mă va apuca din nou dorul de… acei minunaţi ani ai tinereţii.
——————————–
George GOLDHAMMER
Holon, Israel
20 decembrie 2015 (2022)
