În această lună, în care sărbătorim sosirea primăverii, m-am gândit că cel mai potrivit articol pentru revistă ar fi acela în care să vă vorbesc despre efemerele flori şi ceea ce au reprezentat ele în viaţa artiştilor români.
Făcând o plimbare prin istoria artei româneşti am rămas impresionată de măiestria şi muzicalitatea anumitor tablouri, în care tema florală se oglindeşte. Şi pentru a nu mă bucura numai eu de frumuseţea acestor lucrări am considerat că trebuie să împărtăşesc această stare cu cititorii revistei.
Cel mai impresionant artist este Ştefan Luchian. Este artistul ce a descoperit în motivul floral echilibrul compoziţional, dar şi pe cel sufletesc. Pentru a realiza o lucrare cu această temă, în primul rând, sufletul artistului trebuia să rezoneze cu modelul. Această vibraţie interioară ne-a fost transmisă şi nouă, iubitorii de frumos. Florile au reprezentat un reper în discursul său plastic. M-am oprit asupra lucrărilor ,,Albăstrele”, ,,Anemone” şi ,,Crizanteme”, pentru că oferă trei modalităţi de a interpreta şi picta aceste flori.
Albătrelele pictate pe un fundal încălzit prin tonalităţile de galben-ocru, înconjoară practic vasul în care artistul le-a aşezat. Dacă am desena ipotetic o linie de contur, am observa că se formează un cerc, iar vasul este aşezat chiar în mijloc. Pentru a nu crea o monotonie vizuală, folosind doar două culori, una caldă şi cealaltă rece, a adăugat căteva fire de margarete, în partea stângă a tabloului, ce contrastează cromatic şi oferă spaţialitate întregului buchet. O singură margaretă, în partea dreaptă a lucrării, prezenţă subtilă, conferă o proporţie justă. Artistul a încercat şă redea prin tuşe largi şi spontane fragilitatea florilor, în opoziţie aşezând tuşele scurte ale fundalului.
Un alt discurs plastic susţine Luchian în tabloul ,,Anemone”. Brunul fondului, coborât parcă din tablourile lui Rembrandt, ocupă spaţiul într-o proporţie mare. Folosind complementarele roşu – verde, pictorul Ştefan Luchian dozează foarte bine culorile, creeând armonie. Dacă privim cu atenţie fiecare tablou în parte, observăm că artistul a ales vase deosebite ca formă şi materialitate, tocmai pentru a oferi alternanţe vizuale şi coloristice, evitând monotonia. Ulcica aceasta de lut contrastează cromatic cu florile, ce par a se grupa în jurul său. Petele de roşu, alb, negru ce redau corolele florilor creează un ritm şi o muzicalitate prin dialogul susţinut cu verdele crud al vasului de lut.
La Ştefan Luchian fiecare tablou surprinde o stare, un gând, o trăire. De la albăstrele vivace trece către cuminţenia anemonelor, ca apoi să se întoarcă spre dansul petalelor de crizanteme. Fiecare artist şi-a ales din multitudinea plantelor decorative numai pe acelea ce au făcut parte, într-un mod sau altul, din arealul lor existenţial.
Crizantemele, florile – prag între toamnă şi iarnă reprezintă practic ultimele cuvinte ale naturii înainte de a intra într-un somn de trei luni, până la sosirea primăverii. În cromatica lor caldă, par a fi ,,vorbe” blânde adresate nouă de mama-natură. Aceste ,,ziceri” a încercat să le surprindă pe pânză şi Ştefan Luchian în tabloul său. Păstrându-şi modalitatea de a compune spaţiul prin distribuirea florilor atât în vas cât şi lângă el, artistul a redat cu măiestrie materialitatea crizantemelor.
Theodor Pallady este artistul care a pictat florile aşa cum sunt ele, părţi componente ale existenţei umane. Le-a integrat cu măiestrie în naturi statice oferind privitorilor ritmuri şi contraste. În ,,Vaza cu flori” alege două tipuri de plante ornamentale în jurul cărora compune cu grijă alte obiecte, redând prin culoare o atmosferă caldă. Fiecare tablou ne povesteşte parcă despre o clipă din viaţă, stocată în imagine, la care autorul a vibrat şi pe care a dorit să o materializeze. Mergând pe complementaritatea orage-albastru, aşază în fundal o altă imagine, tot cu flori, creând un dialog, dar şi o oglindire.
Un alt element prezent în opera lui Theodor Pallady este fereastra. În tabloul ,,Flori la ferestră” există o fereastră deschisă către lume. Se creează un dialog între creaţia umană – arhitectura şi creaţia mamei natură – florile. Acest bucheţel aşezat într-o glastră oferă prin culoare, o nuanţă vieţii, destul de grizată. Pictorul a amplasat vasul in imediata apropiere a pervazului, conferind acestuia un statul de prag vizual, între două trăiri, cea interioară şi cea exterioară. Cromatica interiorului este mult mai vie spre deosebire de cea a exteriorului, unde griurile elegante şi puţin misterioase creează o atmosferă meditativ-contemplativă.
Nicolae Tonitza, un pictor de o mare sensibilitate care a surprins pe pânză, cu mare dăruire, chipuri de copii, a fost impresionat de atmosfera degajată de flori şi bineînţeles a pictat câteva tablori cu tematică florală. Unul dintre ele este ,,Bujori”. Aici se remarcă dorinţa artistului în redarea acestor plante ornamentale, prin tuşe scurte şi ritmice, ce pornesc de la alb până la un roz pastelat, fără a oferi însă foarte mare atenţie vasului în care acestea sunt aşezate. Buchetul se proiectează pe un fundal pictat în tonalităţi calde, de ocru şi brun. Partea superioară a vasului este înconjurat de câteva pete de roşu ce sugerează o draperie.
Dacă la bujori o parte a vasul a fost eliminat, în tabloul ,,Trandafiri” Nicolae Tonitza construieşte o compoziţie clasică, cu vasul din lut aşezat pe axul vertical al lucrării, în care îşi duc viaţa efemeră câţiva trandafiri galbeni şi crem. Cum se poate observa, pictorul a remarcat rafinamentul acestor nobile flori. A tratat fiecare trandafir în tonalităţile calde, dar şi ca pe nişte trepte de evoluţie, plecând de la boboc până la floarea matură. Pentru a evidenţia vasul cu flori Tonitza plasează în fundal un joc decorativ al unei draperii, tratând-o tot în tonalităţi calde, dar mult mai închise.
Dumitru Ghiaţă este artistul care a oglindit în opera sa viaţa ţăranului român. După cum se cunoaşte foarte bine, ţăranca noastră a ştiut cu măiestrie să îmbine în ţesăturile şi cusăturile sale, ornamentele geometrice, fito-morfe şi zoomorfe. În studiile făcute asupra ţăranului român, Dumitru Ghiaţă a descoperit acest lucru şi l-a adaptat propriilor compoziţii. Aşa că, descoperim astăzi cum pictorul creeează un dialog între plantele ornamentale aşezate în vase de lut şi ţesăturile tradiţionale.
Lucrarea ,,Cârciumărese” ilustrează o natură statică formată din două vase de pământ, o carte şi un măr, plasate la marginea unei mese. Simplă dar atât de bogată cromatic este lucrarea. Tratată într-o armonie de tonuri calde, impresionează prin mesajul său vizual.
Îmbinarea între floarea stilizată şi planta naturală este foarte bine surprinsă în lucrarea ,,Garoafe”. Un simplu vas de lut, frumos decorat a fost aşezat cu grijă pe o scoarţă oltenească, ce curge, asemeni timpului, în fundalul lucrării. Garoafe galbene, albe, roz ţâşnesc din vas, ca un foc de artificii, creând o stare de bucurie celor ce le privesc. Cromatica este echilibrată şi pastelată, oglindind parcă sufletul frumos al românului. Forma rotundă a buchetului este dublată compoziţional de către farfuria pe care stă vasul.
O altă fărâmă de viaţă a fost surprinsă pe pânză în ,,Natură statică cu mere”, lucrare în care pictorul Dumitru Ghiaţă reflectă prin cromatica savuroasă şi bogat nuanţată – de la brun la albastru – căldura sufletească şi emoţia sa în faţa subiectului. Flori specifice toamnei, în vase de lut, cărora le-a alăturat mere roşii, strălucesc prin jocul de lumini şi umbre. Totul este înconjurat de frumuseţea cromatică a unor ţesături populare. Este practic un lait motiv ce apare în opera lui Dumitru Ghiaţă. Ţesătura tradiţională apare la acest artist ca un veşmânt de sărbătoare, în care ambalează clipe de viaţă. Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza şi Dumitru Ghiaţă sunt doar câţiva artişti români preocupaţi şi de tematica florală.
Închei articolul dorindu-vă, tuturor cititorilor, o primăvară frumoasă, lumină în suflete şi nu mai treceţi indiferenţi pe lângă flori. Ele au fost şi vor fi mult timp muzele artiştilor. Putem să învăţăm foarte multe lucruri din viaţa unei flori.
