– Ce să faci la Berlin?! mă întreabă un prieten umblat prin lume.
– Pentru că trebuie bifat.
Un unchi de-al meu a ajuns la Stalingrad şi oasele i-au rămas prin Siberia. Vreo 30 de ani l-au tot aşteptat bunica cu tanti naşa, sora bunicii. Mi-am zis să-l răzbun.
Aşa că, paşol na Berlin!
Nu ajung bine la recepţia hotelului, unde pentru o noapte pe timp de vară nu mi-ar ajunge leafa pe o lună, şi Herta reacţionează.
– Ce căutaţi la Berlin ? Aici plouă de două săptămâni întruna. Abia de o oră a stat.
Chiar, ce căutam la Berlin? Duş şi pe straße. Apoi, cu metroul spre Charlottenburg Schlosse. O staţie demenţială. Puteam să vizitez doar staţia şi ar fi fost de ajuns ! Urcăm. Întunericul prinsese lumina soarelui şi câteva instalaţii anemice aruncau waţi după waţi peste o piaţă enormă. Biserica Franceză, Biserica Germană şi palatul, o copie firavă a Schönbrun-ului vienez. Cam prăfuit. Berlinul, se ştie, e zona de influenţă a familiei Hohenzollern, cea care l-a trimis pe Carol I să ne civilizeze. Grea misiune!
Hopa! Apare Selena. Gravă, rece şi gravidă. Nu mai contează. E acolo, deasupra noastră. O luăm spre Kurfürstendamm (nemţii pudici îi spun Ku-Damm), cu strada străzilor din Berlin. Comparabilă cu Oxford Street din Londra. Mai degrabă invers, ca dimensiuni. Însă nu mi-am adus ardeleanca la cumpărături. Ca şi la Londra. Dar, nu se poate să nu străbaţi artera. Toate brandurile renumite ale lumii, multe necunoscute pe la noi, informaţie livrată pe loc din sursă sigură, sunt cu totul la vedere. Se vedea atât de bine şi pentru că locaţiile erau goale, goluţe. Ce să-i faci dacă nu venim în sezon, iar berlinezii nu se înghesuie în megashopuri.
Ce am remarcat. Era şi greu de altfel. Berlinul, din punct de vedere arhitecutural este de două feluri: de vest şi de est. Berlinezii de un singur fel – japonezi. Noi, românii, am tot bătut ani de zile moneda despre comunism. Aici îl vezi, îl simţi la fiecare pas. Marx e printre ei, multiplicat la scară de masă. Ştiţi unde fac berlinezii cumpărăturile? Poate greşesc, dar aglomeraţia cea mai mare am întâlnit-o în mall-urile din estul Berlinului. Piaţa Alexanderplatz (total modernizată) are vreo trei-patru, unde multe preţuri sunt mai jos ca la Bucureşti. Inclusiv cele alimentare. Nu e singura capitală cu asemenea preţuri.
Te uiţi pe stradă şi credeţi-mă, deformaţia mea profesională mă califică ca pe un individ care ştie să vadă, nici un jeep tare. Poate au şi ei proştii lor, dar nu sunt deloc fuduli. Cunoaşteţi vorba strămoşească, perfect ilustrată pe Magherustrasse: prostu nu-i prost destul dacă…
Nici Mercedesuri nu prea am văzut. Puţine automobile pe străzi şi, în general, mărci populare. Nu întâmplător piaţa cu Tranbanturile urcate pe socluri e ultracentral poziţionată ! De ce-am zis japonezi ? Vă las să ghiciţi. Muzeele. Ca şi alţii, nemţii au avut arheologi de talie planetară. Dau un singur nume Heinrich Schliemann. Au tot adunat, băieţii! Aşa că ai ce vedea. Nefertiti arată demenţial. Îţi dai seama cât de mult a involuat lumea până la celebra Mona de la Luvru. Şi e o diferenţă de numai 3.000 de ani. Unii spun că Nefertiti avea nasul coroiat. Însă Nefertiti nu te sufoca cu suta de kile (killer!) a Monei! Deja, presimt, că mi-am făcut noi prietene! În rest, fibule, mumii, mandibule, sarcofage, inele, brăţări, săbii, ciocane, armuri, cărămizi, ziduri întregi, porţi, scări… tot tacâmul. Stop! Ajung la pergamente şi suluri de papirus. Citesc, în diagonală, vreo două-trei, înainte să intru în cea mai mare galerie de artă din lume!
Aţi auzit? S-au descoperit recent, într-o peşteră din Iordania, 70 de cărţi de metal. De mărimea unui card. Tot prin zona aceea, Perimetrul 0! Se mai ridică un văl privind programul Homo sapiens (3-5)! Poate prindem sfârşitul lumii în direct. Ar fi supertare!
Toate se vor împlini la timpul lor! zis-a apostolul Luca (1/20). Nu-mi amintesc să-l fi citat pe tata. Dacă nu, repet ce zicea preotul Dimitrie: Ştiinţa e ceea ce vrea religia să ne arate. Eram extrem de intrigat la vârsta aceea. Nu înţelegeam de ce preşedintele SUA stătea în biserică când s-a lansat omul spre Lună. Acum ştiu. Mai simplu de atât, nu se poate! Deja, mi-am făcut alţi pretini? Am pus şi de un symposium. Vă rog să mă ştergeţi din banca dumneavoastră de date. Vedeţi cât e de uşor! Asta-i viaţa!
Au o insulă a muzeelor, cu puţine lucruri ale locului, cu excepţia tablourilor. Totul este extrem de bine pus în valoare de cca două sute de ani. I-au mai bombardat, unii şi ceilalţi, dar japonezii, scuzaţi germanii au refăcut totul minuţios ca-n legenda Meşterului Manole. Mă tot gândesc, legenda asta chiar o fi a noastră? Aşa am crezut şi despre Ciocârlia până la Bregovici.
Trecem şi prin replica San Pietro din aceeaşi zonă a insulei, la o scară mult redusă, unde un munte de negru ne întreabă agresiv Ticket! Ticket? (noul tip de indulgenţă?) şi o tăiem spre Poarta Brandenburg. Nu am spus nimic, despre ţepoiul Fernsehturm, cu o gogoaşa similară cu cea a lui Ghilduş. Ştiţi dumneavoastră care! Dar cu mult mai mare. 358 de metri, în sus, cu totul. Iar Primăria e tot de piatră. Roşie. Singurele care îmblânzesc zona sunt Biserica Sf. Maria şi Fântâna lui Neptun.
Aşadar, schnell, schnell spre zidul Berlinului, păstrat pe alocuri doar ca mostră a gândirii conducătorilor vremelnici ai planetei. Noroc că-s vremelnici! Dar câtă suferinţă au generat, astfel de piticanii (la propriu şi la figurat), milioanelor de semeni? Spaţiile largi, care te inhibă. Le străbaţi fără să ai senzaţia că-ţi va cădea ceva pe cap. Staţiile au tabele electronice cu sosirea în timp real a… autobuzului! La metrou mai înţeleg. E pe dedesubt. Să-l văd eu pe primarul dâmboviţean… escu, care va reuşi un asemenea transport în comun la suprafaţă!
Traversăm Friedrichstraße, o comercială dominată de La Fayette şi alte surate, care mă urmăresc şi-n vis. Trec pe lângă tot felul de urşi, simbol al unui mare eveniment, pe lângă Madame Tussauds, varianta germană, cu Einstein şi ai lui, inclusiv cu Mein Führer, de fapt al lor! Al nostru mai aşteaptă puţin. Urmează un nou muzeu cu Kennedy, Gorbi şi nu prea înţeleg ce căuta Obama pe acolo…
Schließlich, ajungem în faţa celebrei porţi, unde două fiinţe ariane în uniforme est sunt gata permanent să facă poze cu turiştii. Nu ratez ocazia, dacă tot nu am putut ajunge aici pe vremea lui Ceaşcă zis Ciuruitul, măcar să am o imagine luată de la faţa locului!
Cum poarta era deschisă, dăm peste Reichstag. În ghid scria negru pe alb vizitare gratuită. Aiurea, totul e super securizat. S-au schimbat multe de la internetul consultat de mine. Băieţii, în maşini civile dotate cu tot felul de tehnologii tip NASA/ CIA, o fac pe indiferenţii. Alţii te anunţă politicos transparenţa kaput! Angelica e extrem de ocupată. Grup organizat. Rezervare din timp, ceva cunoştinţe etc. etc.
E singurul loc unde am văzut poliţie! Voi vedea interiorul supersticlos pe Google. Iată avantajele IT-ului! De multe ori mult mai bine ca în realitate. Nu plec fără să gust un Würst stropit cu o stacană de un litru. În dispreţul total al colegei de plapumă, care intră puţin într-un nou mall. Aştept. Neutralizez bier-ul şi tot nu apare! E greu să te hotărăşti, îmi explică cu umerii ridicaţi! A stat doar câteva minute. Marţiene.
E o linişte în Berlin de-ţi ţiuie urechile! Nu rataţi, însă, să-l vedeţi. Are multe, multe lucruri şi locuri interesante. Studiaţi, mai ales, comportamentul cotidian al celor care îl locuiesc. L-am zărit şi pe Engels printre ei. E de neînţeles pentru noi, dâmboviţenii, care tot timpul am mimat. Socialism, comunism, democraţie… Care democraţie?!? Ştiu, Nordul e nord, Sudul e sud ! Noi nu suntem nici de colo, nici de dincolo.
Ziua plecării. Întâmplător, Herta era de tură.
– Aţi avut mare noroc ! Nu a plouat.
De unde să ştie ea ce relaţii am SUS! Ieşim demni pe uşa hotelului. Bura. Ajungem la aeroport. Începuse diluviu. Ce umbrelă, ce glugă! Totul zbura. Ne era frică că nu decolează airbus-ul! Ne-a şuierat glonţul meteo pe la ureche. A meritat. Eram doar la Berlin, unde s-a tras şi au tras din plin! Trăiască Germanwings!