MARIUS TERCHILĂ
111 PSALMI ORIGINALI ȘI ALTE POEME
(EUGEN DORCESCU, APROAPELE. 111 Psalmi și alte poeme.
Ediție critică de Mirela-Ioana Dorcescu. Postfață de Florin-Corneliu Popovici, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022).
Eugen Dorcescu, cel mai mare poet român în viață, a fost sărbătorit, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani, în cadrul Cenaclului „Orizont”, la Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România. A fost lansată cartea APROAPELE, „miracol într-o existență efemeră, dar cu șanse la o posteritate îndelungată” (Mirela-Ioana Dorcescu, Notă asupra ediției, pag. 7). Eugen Dorcescu este autorul unei ample opere de factură enciclopedică, de înalt nivel artistic, rod al genialității sale. A creat, în 50 de ani de activitate literară, o operă monumentală, de anvergură națională și universală.
Poet metafizic, profund religios, poet de aripi mari, de patos, de altitudine, Eugen Dorcescu este fascinat de năzuința spre ideal, fără a se îndepărta de calea cea dreaptă a slujirii cu devotament a poeziei. Încrezător în steaua lui de mare poet, Eugen Dorcescu trece prin viață demn, nu face concesii de natură artistică. Poetul a conturat, în prelegerea academică, fascinantă, susținută în momentul aniversar, reperele fundamentale ale vieții , ale omului Eugen Dorcescu, dar și ale operei sale. Elocuțiunea, rod al gândirii sale originale, erudite, a impresionaat prin intelectualitatea admirabilă, dusă la perfecțiune, prin spirit critic, prin eleganță de stil și atitudine. De altfel, la cenaclul „Orizont”, în mediul universitar, Eugen Dorcescu a susținut, mereu, de-a lungul vremii, prelegeri de impresionantă formă și gândire literară, academică, științifică. Talentul său încălzește verbul la flacăra unui sentiment sincer. Spirit critic de rară finețe, comoară de inteligență sclipitoare, talent și farmec de orator, Eugen Dorcescu ilustrează, cu căldură, autoritate în expresie, entuziasm, modelul prelegerilor. Este model ca prestigiu, ca adâncime simțită, ca frumusețe și măsură în expresie. Fraza elegantă, ținuta distinsă, cultura înaltă sunt susținute de un glas limpede, cald, muzical. Legătura în discursuri se face cuvânt cu cuvânt, frază cu frază. Încheierea se impune solemn și energic. Sub aparența unei firi reci, se înalță un suflet duios, sensibil.
Eugen Dorcescu iubește viața, aspectele ei de fericire luminoasă, țintește echilibrul existenței bazate pe legătura dintre eul creator și Creatorul absolut. Puritatea imaginilor sale, muzicalitatea versurilor, miracolul artistic aparțin unui poet de excepțională vocație și capacitate de transfigurare a existenței, așa cum o dovedește și actualul volum, Aproapele. Personalitatea omului Eugen Dorcescu, capacitatea de a figura și de a defini un mod de a fi aparțin unui intelectual de excepie, demn, vertical, onest. Fără aderență la vreo „ceată”, cum s-a observat, s-a delimitat de impostori, de oportuniști, de compromisuri.
Lirica lui Eugen Dorcescu conturează pregnant filonul religios, este o lirică a transcendenței, plină de misterul lumii Dumnezeiești, al filosofiei, al mântuirii creștine. Poeziile cărții Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme au fost scrise în deceniul în care autorul își elabora Jurnalul, cu cele două tomuri ale sale: Îngerul Adâncului și Adam. Observăm strânsa legătură dintre poezia sa și însemnările zilnice, între care existând un sistem de vase comunicante. Poeziile actualului volum, de adâncă factură religioasă, au fost scrise în perioada de după definitivarea Psalmilor în versuri. Jurnalul evidențiază credința în Dumnezeu, dragostea față de oameni, prețuirea și cunoașterea culturii universale. „Pur și simplu, eu trăiesc și scriu, într-o lume, pentru care, și în care, Dumnezeu există” (Îngerul Adâncului, pag.253-254). Poetul mărturisește că scrie poezii „având ca punct de pornire existențialul (...) și ca punct de sosire (de aspirație) drama (sau bucuria) noastră metafizică” (ibidem, pag.256). „Pot privi în mine însumi, pot căuta spre Dumnezeu. Acestea sunt sensul și țelul existenței mele” (ibidem, pag. 328). Existența, observă autorul, este orientată metafizic și artistic. Poezia metafizică se naște din conviețuirea tensionată între carne și duh, între asceză și senzualitate. „Ador ideea pură, subțire, a lumii și, simultan, devor, cu toate simțurile, concretețea ei” (ibidem, pag. 330). „Credința e forma supremă, ultimă, totală și definitivă de cunoaștere” (ibidem, pag. 363). „Pentru mine, scrisul, poemul sunt un mod de a fi (de a supraviețui), nu unul de comunicare. Tema mea e ființa, nu literatura” (ibidem, pag. 387). Sau: „... poezia mea este metafizică (...), observând derizoriul ființei umane (...) n-o condamnă în întregul ei, ci în manifestările ei demonizate” (ibidem, pag. 395-396).
Ideile Jurnalului, sentimentul metafizic, profund religios, se regăsesc în forma sublimă a psalmilor originali, în Aproapele. Jurnalul dorcescian este, consideră autorul, o cronică a singurătății (Adam, pag.133). Poezia, așa cum o dovedește și actualul volum, este singurul mijloc de recuperare, de exprimare a misterului (ibidem, pag. 214). Biblia „te scutește de rătăciri, îți dă discernămnt, îți cultivă simțul valorii, te face să ierarhizezi corect evenimentele vieții, îți eliberează talentul, îți întărește glasul, te plasează între carne și duh, îți revelează eternitatea Spiritului. Te face să auzi cuvântul Celui Veșnic. Ești infinit mai pur și mai viu la sfârșit decât ai fost la început” ( Adam, pag. 312.) Condiția poetului este definită succint: „Un poet important scrie despre relația (tainică) dintre Dumnezeu și om (ca făptură). Despre misterul acestei relații, despre drama și splendoarea ei. Astfel poezia lui e și adevărată, și profundă, și perenă” (ibidem, pag. 14). În Jurnal, dar și în poezia sa, Eugen Dorcescu mărturisește profesia sa de credință artistică, conturează reperele fundamentale ale creației sale.Psalmii în vesuri, scrie poetul, sunt cartea paradisului său lăuntric. Asimilează existențial mesajul transcendenței în cadrul unei structuri metaforice complexe. Volumul Aproapele „anunță că acest eveniment editorial se înscrie pe coordonata axială a liricii dorcesciene, propunându-și să oglindească profunda, permanenta și fecunda legătură dintre eul creator și Creatorul absolut” (Notă asupra ediției, p. 8)). Scrise după definitivarea Psalmilor în versuri, poeziile din Aproapele au fost create, spuneam, în deceniul în care Eugen Dorcescu își elabora Jurnalul. Se poate lesne observa legătura organică între psalmi și jurnal. În postura de psalmist poetul „își croiește un nou drum pe calea aleasă dintru început, și anume cea de slujitor al Cuvântului” (Notă asupra ediției, p. 8). Psalmistul vorbește în ipostaza artistului conștient de vocația sa creatoare. Psalmii săi originali au o curgere dramatică, generată de patosul sentimental și de stilul avântat. Începutul epic este urmat de nota patetică și finalul sentențios. (Psalm 18). Singur între poeți, Eugen Dorcescu conturează un destin scriitoricesc în relație cu lumea semenilor, lume deloc favorabilă personalității sale creatoare. Dincolo de false prietenii, poetul așteaptă, în „unghiul luminii”, izbăvirea Divinității: „M-așez, deci, în unghiul / luminii, Te-aștept (…). Vezi-mă, Doamne!” (Psalm 45). Nota fundamentală a psalmilor este aspirația spre lumină. Piscul, înălțimea, iertarea sunt sensurile cunoașterii. Poetul nu are vrăjmași, i-a uitat, i-a iertat; are un singur prieten: „prietenul meu credincios,/multiplicat, neștiut,/e acela-n Hristos”. Sentimentul singurătății, „chintesență a suferinței, se însoțește de speranța salvării divine: „Ajută-ne! Te-ndură (…)/Și pune capăt brusc, definitiv,/Cumplitului supliciu de-a trăi” (Psalm 18). „Strigătul său către Dumnezeu este rugăciunea cu care se identifică poetul” Notă asupra ediției, p. 10). Poeziile actualului volum, psalmii originali și celelalte poeme, de sublimă factură spirituală, se înscriu în rândul spațiului artistic al altitudinii tematice, al elanului metafizic, caracteristice liricii dorcesciene. Psalmii asimilează existențial mesajul transcendenței. Structura metaforică complexă amintește că Eugen Dorcescu a susținut teza de doctorat cu tema Metafora poetică. „Menirea poeziei este de a exprima prin cuvinte ceea ce nu se poate exprima prin cuvinte. Acesta este marele ei paradox” (Adam, pag. 310). Metafora-simbol a „Aproapelui”, adverb substantivizat, se încarcă de sens desemnând finalmente pe Iisus Dumnezeu, Aproapele Poetului, observă Mirela-Ioana Dorcescu. Metafora-simbol delimitează calea de pătrundere dintr-un univers în altul, este o metaforă a existenței. Treptele întrepătrunderii celor două lumi reprezintă un ritual de oficiere a întâlnirii dintre Eul poetic și Univers, între relativ și absolut.
Cartea a apărut grație eforturilor Doamnei Mirela-Ioana Dorcescu, dascăl universitar, prozatoare și eseistă de prestigiu, cea care a recuperat, sub veghea Poetului, din manuscrisele acestuia, și textele din Agonia caniculei (poezie, 2019), și cele peste 1000 de pagini ale Jurnalului (volumele Îngerul Adâncului și Adam, proză memorialistică, 2020). Psalmii „au reajuns la psalmist cu vocea mea. Aveau fluență, muzicalitate, varietate (…), vedeam pe chipul Poetului încordare. Simțeam că se naște o carte…” (ibidem, p. 9-10). Distinsa familie Mirela-Ioana și Eugen Dorcescu slujește, elitar, literatura, formează un cuplu dăruit culturii elevate, religiei.
Poetul Eugen Dorcescu, de o sensibilitate genială, evidențiază legătura cer-pământ, divin-uman, se înalță prin credință. Lirismul intens, frumusețea, concentrarea limbajului susțin o poezie grea de sensuri, reprezintă o izbândă artistică, o neprețuită inițiere în adevăruri fundamentale.
