Ministrul Sănătăţii, în loc să-şi dimensioneze coeficientul de inteligenţă personal, a început să măsoare altceva. Ce anume se tot căzneşte să determine domnia-sa cu o minuţiozitate demnă de un cercetător scrupulos, o să vedem îndată. Neputând dormi noaptea de grija apetitului foarte crescut pentru împerechere al naţiei române din care dumnealui face parte ca minoritate majoritară deocamdată, domnul Cseke a cugetat extreme de adânc şi a ajuns la concluzia că nimic nu doare mai mult în parohia sa administrativă decât dimensiunea standard a unuia dintre cele două organe reproducătoare ale omului lăsate de Dumnezeu pentru înmulţirea speciei, şi anume, evident, cel masculin. Motiv pentru care media tuturor măsurătorilor geometrice efectuate la nivel de parte organică reprezentativă a fiecărui mascul reproducător autohton se regăseşte detaliat în ceea ce se întocmeşte în mod firesc pentru orice licitaţie organizată în ziua de azi, şi anume, Caietul de Sarcini respectiv, documentaţie ce poate fi consultată, aşadar, de către publicul interesat până la ultima sa fibră interioară de propunerea „neoreformistă” a domnului ministru Cseke.
Ca să fim mai precişi, acolo se pot citi pe îndelete date „exacte” despre variabilitatea „admisă” a secţiunii geometrice a zonei cu pricina. Iată cele trei dimensiuni măsurate cu o foarte mare precizie (aici a se vedea „grija” manifestată de guvernanţii noştri nu pentru capul de pe umeri, ci pentru ceea ce are omul îndărătul fermoarului sau nasturilor de la pantaloni) de către domnul ministru: lăţime – max 54 + 2 mm; lungime – min. 160 mm (medie 190 mm); grosime – max. 0,14 mm; sper să nu fi scăpat vreun milimetru din greşeală, căci, altfel, produsul straşnic determinat de reprezentantul situat politic pentru moment în vârful Sănătăţii româneşti nu mai poate fi folosit de tot segmentul vizat al utilizatorilor săi în mod corespunzător, din cauza diferenţelor de mărime complet inadecvate).
Cu alte cuvinte, ce scoate până la urmă domnul ministru în aceste zile postpascale la licitaţie? Răspuns: nimic altceva decât imaginea trasă în plastic a adamicului falus erectil, pentru care se vor achiziţiona nici mai mult şi nici mai puţin decît 3,6 milioane de prezervative, dar şi un lot de anticoncepţionale şi cutii pentru contraceptive. Motivul? Unul deosebit de generos, se pare, ambalat sub denumirea de luat ochii doritorilor de sex nebun la foc continuu, şi anume, aşa-zisul Program naţional de prevenire a sarcinilor şi a bolilor cu transmitere sexuală desfăşurat în ţara noastră încă din anul 2000 la iniţiativa ONU. Şi când te gândeşti că viaţa se află nu înlăuntrul, ci în afara prezervativului domnului Cseke!
Dar, cum pe tărâm românesc, s-a constat, tot în urma frecventelor măsurători cu care se ocupă unii, probabil, destul de des în lipsă de altceva – deoarece dimensiunea creierului lor cu legături neuronale prost încheiate oricum de natura divină nu se poate compara nici măcar cu valoarea minimală a volumului plin ocupat de ceea ce pătrunde sistematic în interiorul produsului solicitat prin Caietul de Sarcini de către onoratul Minister al Sănătăţii româneşti pe cale de dispariţie, iată, dacă e să facem un calcul matematic extrem de simplist -, că lungimea medie a organului reproducător masculin nu corespunde cu descoperirile teoretice ale ministrului Cseke, atunci, se naşte întrebarea (căci altceva ce se mai poate naşte, nu-i aşa?!) firească în atari condiţii, şi anume, cui folosesc aceste prrezervative standardizate, dar, mai ales, cui folosesc banii încasaţi pe ele? Cărei firme şi cine e proprietarul ei? E interesant de urmărit şi această altă meandră întunecată şi josnică a ultimilor douazeci de ani postdecembrişti. E trist şi revoltător. Nu de alta, dar parcă începe să îmi pară rău că Nicolae Ceauşescu nu a avut o asemenea idee mai mult decât „genială” în perioada sa, fiindcă în mod cert ministrul-prezervativ Cseke ar fi rămas în acele condiţii doar la nivel de spirit neînomenit, ceea ce, pentru sănătatea românilor ar fi fost foarte bine, fiindcă aceasta ar fi încăput, cum e şi natural, de altfel, pe mâna unui om priceput, de nădejde şi cu intenţii serioase în raport cu întregul sistem sanitar autohton.
Şi pentru că tot veni vorba despre Nicolae Ceauşescu, stau şi mă întreb, cum de se puteau juca înainte de 1989 în spital copiii aflaţi sub tratament de-a doctorul şi pacientul cu nenumarate seringi din plastic şi cu maţe întregi de perfuzoare oferite lor de către asistentele ce-i aveau în grijă, pentru ca acum, în mandatul domnului ministru Cseke, în plină „democraţie” efervescentă, zice-se, a capitalismului sălbatic de tarabă murdară şi clienţi sărăciţi prin politici antiumane vădite, acestea de mai sus, ca şi multe altele, precum banalul leucoplast ori serul fiziologic necesar, lipsesc din spitale la ora actuală, pacienţii internaţi în aceste instituţii încă rămase pe tapet, momentan, după marea căsăpire fără cap trebuind să şi le cumpere din puţinele fonduri proprii pe care le au de la farmacia târgului unde se află, fiindcă, altfel, nu li se mai justifică şederea de câteva zile sau un timp mai îndelungat acolo?!… De ce se întâmplă aceste lucruri de o banalitate jignitoare şi cutremurătoare deopotrivă pentru o ţară membră UE şi NATO cu pretenţii de modernizare întru toate cele?!… Greu de dat de către oricine un răspuns corect argumentat în ziua de azi.
În numele unei aşa-zise „neoreforme” radicale, care schingiuieşte la culme un sistem în loc să-l modernizeze, ministrul-prezervativ abandonează esenţa îmbunătăţirii perimetrului său de activitate pentru a-i deforma însă la maximum conştient sau nu coloana vertebrală, oferindu-i acestuia o pereche de cârje cu care să parcurgă, şontâc-şontâc, mai abitir drumul sigur către groapă În timp ce oamenii mor ca nişte câini abandonaţi la marginea şanţului de guvernanţii pe care tot ei i-au ales prin vot „democratic” în urmă cu ceva timp, domnului ministru Cseke nu îi mai rămâne, în condiţiile licitaţiei mai mult decât josnice de acum, decât să încerce a atârna de crucea fiecărui poporean mort al acestei ţări, de care oricum nu îi pasă nimănui nici în starea de viu, nu un prosop, aşa cum se obişnuieşte, ci un falnic prezervativ fără o cromatică bine precizată, dar cu o lungime cuprinsă între 160 şi 190 mm, conform Caietului de Sarcini sus-amintit.
Pentru cei 200.000 de euro alocaţi achiziţionării acestor produse destinate falusurilor încă împerechiabile şi standardizate pe deasupra de ministrul nostru viril, este, bineînţeles, o onoare fără echivoc ca cetăţeanul votant, măcar la trecerea în cealaltă dimesniune universală (a nu se înţelege altceva), să aibă parte de eticheta pe care Cseke-prezervativ o lipeşte pe fiinţa concetăţenilor săi veşnic tineri şi neliniştiţi din punct de vedere hormonal. Îţi vine să vomiţi, nu altceva!… Ei bine, cred cu tărie că acest lucru i-ar aduce, în sfârşit, guvernului actual acel dram de „credibilitate” de tip erectil, evident, după care a tânjit vreme de atâţia ani pe toată perioada mandatului său uscat la vrej, încă din pragul genezei sale conjunctural-nefaste pentru întreg poporul român şi până în ziua de azi. Era să zic ziua de-apoi. Vorba domnului Tudor Ciuhodaru, care spunea atât de sugestiv că „achiziţionarea de prezervative nu duce la erecţia bugetului din Sănătate”, dar poate duce, spunem noi, doar la aceea a domnului ministru de resort al momentului, o activitate fizică individuală, care nu interesează în mod cert pe absolut nimeni. Licitaţiile domniei-sale însă reţin atenţia tuturor. Opinia publică are acest drept firesc şi elementar, de altfel, la informaţie corectă din partea aleşilor săi politici circumstanţiali.
Oamenii mor azi pe capete în ţară din cauza sărăciei lucii, neputându-şi permite a se trata, aşa cum trebuie, nici în ţară şi nici în străinătăţurile unde aleşii lor îşi poartă leşul obosit, iar domnilor guvernanţi le arde de cu totul şi cu totul altceva decât de sănătatea poporenilor lor. Cu alte cuvinte, cu cât mor mai mulţi, cu atât mai bine, nu?!… Mare păcat însă că nu se moare acum în ritmul în care au loc disponibilizările la nivel naţional!…
Şi ar mai fi ceva de spus. Dacă dictatura comunistă a încercat să stăvilească în timp o boală gravă precum tuberculoza, dar şi focarele de păduchi din zonele sărace ale României, democraţii postedecembrişti – cu încă fierbinte pe pix urma de sânge a dictatorului împuşcat în ziua de Crăciun a anului ’89 – se pot mândri însă cu altceva mult mai „coerent” şi mai „practic” pentru economia bugetului autohton, şi anume, cu faptul că au reuşit să cuibărească moartea definitiv în ograda poporului din care provin, ridicându-i acesteia chipul hâd la rang de icoană naţională.
