Dacă n-aș ști că romanul „Schattenspiele toter Mädchen“ („Jocul umbrelor fetelor dispărute”), semnat de scriitorul sas ardelean Eginald Schlattner, a fost finalizat înainte de începerea încleștării militare din Europa actuală, aș fi jurat că a fost scris ca avertisment, spre a ne aduce aminte de cel de-al Doilea Război Mondial. Asemănările dintre marșul rușilor prin România secolului trecut și atacul lor actual asupra Ucrainei actuale sunt de-a dreptul frapante!
Dar mai întâi să aruncăm o privire asupra locului în care a fost scrisă cartea. L-am vizitat recent și am fost fermecată de idila acelui rai pământesc. În cuvintele autorului:
„Liniștea și întunericul compact învăluie casa parohială, așezată la loc ferit de lume. O singură fereastră este luminată, cea a încăperii de lucru. Jumătate din populația globului suferă din cauza vecinilor. Eu aparțin celeilalte jumătăți.
Scriu nocturn. Tăcerea grea din jurul parohiei face să răsune chiar și cea mai mică amintire. Încălzită, casa mă așteaptă. Partea veche e datată la 1516, de dinainte de înființarea Bisericii Reformate. Îmi stau la dispoziție șapte camere, toate ale mele. Bucătăria e enormă, are șase uși. De Paști și de Crăciun le vine rândul la spălat celor două sute șaptezeci și patru de geamuri. Memoria bucătăriei coboară în timp atât de mult înapoi, încât ajunge la primii știuleți de cucuruz, de când s-a descoperit America. (…)
Cândva, de Anul nou, la miezul nopții, paznicul bisericii avea sarcina și îndatorirea de a trage cele trei clopote din turn, timp de șaizeci de minute, fără pauză. După absolvirea acelui tur de forță, cei trei clopotari se prezentau la apel, cu fețele în flăcări, și rămâneau complet surzi timp de o săptămână.
Mă uit la turnul de apărare. Privirea mea întoarsă spre interior se îngustează precum orificiile de tragere din zid. Nimic nu dăinuie, rămân doar ele, crăpăturile amintirii. Liniștea din casă contrastează cu imaginea învolburată a României din vara lui 1944, aflată pe punctul de a fi «eliberată cu ajutorul trupelor sovietice», moment atât de bine descris în roman. Făgărașul adolescenței, orășel populat de un amestec vivace și pestriț de români, sași, unguri, evrei și țigani, îți menține echilibrul tocmai datorită caleidoscopului său de naționalități. Ar fi putut la fel de bine să poarte numele Mariupol, Odessa sau Harcov.
Acolo, pe malul Oltului unduitor, fiecare comunitate națională își vede de viață, dar supraviețuirea fiecăruia este condiționată și de existența celorlalți. Deși codul nescris al sașilor transilvăneni, transmis din generație în generație, prevede separarea strictă de celelalte neamuri, atracția pentru «ceilalți» se face simțită. Mânat de curiozitate, personajul principal, copil fiind, prinde din zbor câteva cuvinte românești și intră în vorbă cu copiii români. Constată cu uimire că băieții și fetele pe care obișnuia să-i huduie, aruncând în ei cu pietre peste râu, sunt identici cu vecinii și cu colegii săi vorbitori de germană. Mai târziu se înfiripă idilele interetnice, evident ținute în secret. Concluzia: în ciuda barierelor din comunicare, este posibilă între «străini» nu doar o bună înțelegere, ci și iubirea mistuitoare și tainică, sentimentul cel mai înălțător posibil.
Între timp, în lumea adulților, indiferent de apartenențe, naționalități și convingeri, sub iminența apariției rușilor, nimeni nu se mai simte în siguranță. Cei care au pactat cândva cu tabăra înfrântă (mai ales germanii) se tem de exterminare. Dar nu numai ei. Dubla întoarcere a armelor din România face ca nimeni să nu mai știe exact în ce categorie va fi clasificat, sub noii stăpâni: „pentru că nimeni nu poate spune cu exactitate cine va bombarda acum Făgărașul: germanii, americanii, sau rușii”.
Ignorând ostentativ frecventele întoarceri de situație, mama eroului principal continuă să-și dea întâlnire cu prietena ei: „Două Doamne prietene, o evreică și o nemțoaică, pe o bancă din parc: ședeau pur și simplu pe aceeași bancă. Înainte de venirea rușilor. Și au făcut la fel și după venirea rușilor. Cu deosebirea că, pe rând, ba una cealaltă era la rând să-și facă griji, putând fi oricând ridicată de o mână apărută din senin, care ar fi putut s-o ducă într-un loc necunoscut.
Dar orășelul de provincie încă mai gustă ultimele zile de acalmie estivală, de parcă răboiul ar fi undeva departe, „prin agriși”, cum se zice pe acolo. Netulburat, copilul Eginald doarme noapte de noapte în patul său, prin care, după calculele sale, trece meridianul 25´. Nu pentru multă vreme. Patul, casa, toată avuția familiei sunt sechestrate de ruși. Până și bicicleta lui germană, marca Adler, cu cinci viteze, de care e tare mândru, îi va fi confiscată. Ca răzbunare, își confecționează cataligele cele mai lungi cu putință, cu care se plimbă țanțoș prin oraș, mult deasupra capetelor aroganților ofițeri ai Armatei Roșii.
Sinagoga, grav avariată, se redeschide. Acolo se încropește un concert. Instrumentiștii își plasează scaunele și suporturile de partituri pe parchetul distrus, printre găurile de șobolani, plombate. Mie îmi vin în minte concertele ucrainenilor refugiați prin buncăre, pivnițe și stații de metrou. Nu mai vorbesc de gospodăriile țărănești de prin zonele montane carpatine „atât de răsfirate, încât morții sunt îngropați direct în ogradă, de-a dreapta porții”…
Vin apoi la putere comuniștii. Începe foametea: „prin alimentarele de stat, ani de-a rândul, nu s-au găsit decât copite de boi și cozi de vaci”.
La fel ca în Rusia de acum, în timpul dictaturii totale din România, se pedepsește cu închisoarea orice tentativă de gând liber. „Scrisorile din străinătate sunt înregistrate la poștă, cu buletinul de identitate, și se predau deschise.”
Se interzice deținerea anumitor cărți. Sora autorului ascunde romanul „Doctor Jivago“, de Boris Pasternak, în sacul cu făina de mălai. La citire, printre pagini se strecoară firmituri…
Detenția politică modifică până și consistența timpului, conferindu-i dimensiuni neașteptate: „În spatele gratiilor, anii devin unitatea de măsură a timpului. Un an ca o zi. Dar: fiecare zi, cât un an.” După eliberarea din închisoare: „Nu mai voiam nimic. Nici măcar nimicul nu-l mai voiam.”
Unii iau calea exilului, dar mai nimeni nu-și află fericirea printre străini, neînțelegând că „strămutarea celor apropiați sau învecinați înseamnă o ruptură atât de radicală pentru cei rămași acasă, încât sunt despărțiți pe veci – fie și numai prin Cortina de Fier – de parcă moartea însăși le-ar fi tăiat calea.” Degeaba afișează optimism atunci când vin prin vizite la rude, numind Romania „patria veche”. Autorul, octogenar de pe acum, nu pricepe sensul unei astfel de construcții verbale. Pentru el „Patria este un substantiv fără formă de plural” (fără declinări posbile, aș zice eu acum, gândindu-mă la ambele accepțiuni ale verbului a declina).
Prin cimitirul evanghelic al satului, părăsit de toată suflarea germană, care a emigrat en masse spre Occident, „încremenit de ani de zile în suma sa constantă de morminte”, sunt presărate pietre funerare purtând inscripția: „îngropat în pământ străin”. Și iarăși mă asaltează imaginile gropilor comune din Ucraina… Oare chiar nimic nu s-a schimbat între războaie? Cât de inutile au fost toate acele silnicii!
Năpădite de buruieni sunt astăzi casele familiilor înstrăite, pe care tânărul Eginald le lua la rând cu bicicleta, curtându-și drăguțele, care între timp s-au retras în lumea umbrelor. Nicio amintire nu tulbură liniștea acelei părăginiri. Nesfâșitul e acolo în plină desfășurare.
Sfârșitul civilizației nu este răzvrătirea, ci înțelenirea.
———————————————-
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG
Benissa, Spania
21 august 2022
