Istoria ne învață că o națiune este puternică atunci când ea este „unită-n cuget și simțiri” și are în fruntea ei bărbați adevărați, care să-i simtă vrerea, care s-o îmbărbăteze, să-i de-a speranțe, să o înșiruie după ei și să o ducă la izbândă. Așa a fost din totdeauna și așa va fi mereu veac după veac în toată istoria lumii, lecție pe care ar trebui s-o fi învățat până acum. Așa a fost și aici la noi, unde Tatăl Ceresc ne-a așezat pe această gură de rai de la încputul timpului, cu poruncă divină ca, din neamul acesta bun și răbdător, la cumpănă de vremi, mereu să se născă câte un bărbat care, cu vrednicia lui să se pună în fața furtunii timpului și să izbutească în ai ține piept, lăsând mai apoi urmașilor ca pildă de urmat vrednicia sa.
Astăzi trăim vremuri grele, încărcate de obidă, de griji, de negre zilnicii, de laşităţi şi trădări, de insulte şi jigniri din partea vecinilor, de câte toate relele ce se revărsă acum pe capul bietului şi răbdătorului popor român, care nu mai are de niciunde a căpăta o rază de speranţă. S-a întinat vâna neamului acestuia bun, cinstit şi milostiv, că s-a îndulcit cu tot felul de păcate, iar de o bună bucată de vreme toţi cei de deasupra noastră, fără deosebire, s-au depărtat de norod, făcându-şi mai degrabă aici pe pământ, raiul lor cel păcătos.
Unde suntem acum? Suntem din nou la cumpănă de vremi, numai că acum nebunaticile noastre orgolii, neputința înțelegerii lecției istoriei, setea de putere, ne-au întunecat mințile, ne-au dezunit ca niciodat fiind la voia vânturilor istoriei. Iar acolo sus, la vârful puterii, ura, vrajba, lașitatea și trădarea, micnicia și slugărnicia celor din frunte țării ne-au făcut nemerniciții robi ai interesului altora, ce ne joacă cum ei o vor.
Ne merită soarta pentru că nu a înțeles că doar unirea face putere, că demnitatea, libertatea puterea și fericirea noastră stă în ea și că nu trebuie să o cerșim sau să ne-o de-a alți. Până când vom înțelege acest lucru vom fi mereu frunze-n vântul mincinoaselor și mișcătoarele vremi.
Anul 1824, an la fel ca toți ceilalți, trist și inglodat în nevoi așa cum erau mai toți anii în împărăția de piatră a Apusenilor, Era poate în „vremea cireșelor”, cînd, în familia lui Alisandru Iancu din Vidra de Sus a fost bucurie mare. Venea pe lume încă un fecior, pe care tătăl lui l-a „înobilat” cu numele de AVRAM Iancu, spre a-i purta noroc în viață. Nimeni nu bănuia atunci că „puiul” acela de moț va încerca peste câțiva ani să schimbe viața răbdătorului și atât de jertfitorului său neam românesc într-una mai bună, ca așa să-mi aibă fiecare om, în scurtimea trecătoarei sale vieți și puține clipe de fericire.
Tânărul Avran Iancu și-a petrecut copilăria alături de prunci și oamenii locului nașterii sale, cătând a ințelege și a birui de mic, strângând din dinți, toate înnevoirile vieții, sperând că odată și odată, mereu sărăcitul, înrobitul și atât de întristatul său neam moțesc va răzbi la lumină și va gusta și el, fie și numai pentru o scurtă clipă de trăire, din mierea vieții. Se poate că acesta să fi fost atunci crezul său, ca și al altora ca el, copii aflați la începutul vieții lor, de-atunci de când au putut vedea, pricepe și înțelege lumea din cuibarul în care Bunul Dumnezeu i-a pus spre a se naște.
La vârsta de numai 10 ani a plecat de-acasă să se înnobileze prin învățătură, sorbind știință cu râvnă moțească din cărțile școlilor pe care le-a urmat la Câmpeni, Zlatna și mai apoi la Cluj, taine neprețuite pentru viață. La terminarea Facultății de Drept din Cluj, pentru a-și desăvârși studiile, s-a angajat pentru o scurtă vreme ca și „cancelist” la Tabla Regească din Tg. Mureș.
Șederea lui aici i-a dat prilejul de a intra în contact cu tinerimea română și maghiară ce începea să simtă deja în apropierea ei „mirosul” revoluției ce va urma să vină foarte curând. Ideile revoluției în desfășurare deja în Europa erau pe placul tuturor prietenilor săi români aflați la studii odată cu el la Tg.Mureș ca: Petru Dobra, Vasile Fodor, Iosif Hodoș, Al. Papiu Ilarian, Ioan Oros și atâția alții care îi vor sta aproape în vremea cea viforoasă care va să vină. Dar, spre regretul său, nu peste mult timp și-a dat seama că ideile și țelurile revoluției ce și-o doreau cu atâta ardoare și ei, erau înțelese diferit de tinerimea maghiară față de ce își dorea tinerimea română.
Câmd Iancu și-a dat seama că diferențele de înțelegere între cele două etnii erau evidente și prea mari, mai ales în privința scopului urmărit între ei, simțind că libertate nu poate fi cucerită decât prin luptă cu „lancea lui Horia” în mână și că foarte curând ar putea să vină acea vreme norocoasă aşteptată de tot neamul său, care să-i scape pe români din strânsoare jugului străin, el a purces de îndată spre Apuseni lui dragi pentru a-i lămuri a-i organiza şi a-i ridica la luptă pe obidiţii săi moţi. Ştiind că nimic nu se obţine fără luptă şi jertfă şi că hotărârile luate de el şi de alţii ca el acolo pe Câmpia Blajului trebuiesc apărate chiar cu preţul vieţii, a înfiinţat de îndată Legiunea „Auraria Gemina” şi a numit prefecţi din rândul oamenilor săi cei mai de încredere în toată zona dragului său Ardeal.
Cu timpul, faima câştigată cu jertfă şi-n onoare pe câmpul de luptă, l-a făcut cunoscut şi mai apoi temut chiar de aliaţii săi. Parte din ei l-au părăsit, l-au trădat, l-au minţit, că prea era mare şi ascultat de ai săi şi prea stătea în calea unor planuri şi înţelegeri neştiute, urzite în cancelariile imperiilor vecine. Cu timpul, tot mai împuțina în oamenii ce au căzut pe câmpul de luptă și încercuit de trupele vrăjmașe, a rezistat în cetatea lui de piatră, ba a mai şi împuţinat şi îngrozit pe vremelnicii stăpâni care îl doreau prins şi ridicat în ştreang.
Dar soarta ce i-a fost hărăzită a vrut să fie altfel, așa că, după terminarea războiului Iancu a luat de câteva ori drumul Vienei pentru a cere împăratului drepturi şi dreptate nu pentru el, ci pentru neamul său. A refuzat cu demnitate onorurile personale ce i s-au acordat, considerând că ele se cuvin a fi în totalitate date doar naţiei sale, lucru care a iritat măririle imperiale. A primit în schimb promisiuni deşarte, iluzorii, ceea ce i-au amărât sufletul său mare şi bun. Înşelat în crezul său, dezamăgit şi dezgustat de viaţă, trist şi umilit, se retrage în locurile obârşiei sale.
Pierdut în nemărginimea gândului şi al sufletului său, cu dorul arzător la naţia lui pe care nu a putut să o vadă liberă şi fericită, după ce a mai colindat odată Ardealul său drag, Iancu se stinge din viaţă la 10 septembrie 1872. Ţebea îl veşniceşte, gorunul îi cântă amarul în tremurul frunzei, iar noi îl ţinem nemurit în inimi ca icoană făcătoare de minuni, pentru că minuni a săvârşit el și tovarășii lui de luptă, în scurta sa viaţă.
Așa că, și acum după 150 de ani de la de la trecerea lui la cele veșnice, nu uitaţi, voi românii mei cei atât de înnevoiți și răbdători, că va mai veni odată vremea Iancului, când se va face dreptatea ce-a de mult timp așteptată pentru toți și pentru toate câte a pătimit de-alungul milostivului timp, jertfelnicul nostru Ardeal, cu toți cei care viețuim aici, în cuibul veșniciei nostre, locul cel sfânt care este din tipuri străvechi, Grădina Maicii Domnului.
Suntem încredințați că de aici va renaște nu peste mult timp lumea cea nouă care va fi mai bună și mai frumoasă, mai umană și mai plină de bucurii, cea care va fi cu adevărat sămânța veșniciei lumii noastre care va să vină.
Aşadar, rugămu-ne Ţie, Doamne, în fierbințeala unei lacrimi venită din adâncul sufletului nostru, să strângi laolaltă toată vrednicia bărbaţilor noştri cei mari făcători de înflăcărată şi adevărată istorie: Mircea, Ştefan, Mihai, Cuza şi pune din sufletul lor pe sufletele noastre, tărie şi speranţă, ca să nădăjduim că vom ajunge la limanul suferinţelor celor de pe urmă. Şi nu-l uita Doamne pe Avrămuţ, fără de care pătimitul nostru Ardeal ar fi searbăd şi fără de speranţă. Că el, nemuritul nostru cel drag şi-a tras tăria din tăria moşilor şi strămoşilor săi scoborâtori până în timpurile cele vechi, bătrâne şingloriate. Şi bine-ai făcut Doamne că l-ai pus atunci pe el, cel cu suflet mare, bun şi răbdător să stea în vâltoarea unor vremi nenorocoase, pentru a ne încerca încă odată tăria şi credinţa câtă ne-a rămas atunci.
Datori suntem așadară pentru toate vremile de acum înnainte a nu-i uita pe ei cei pomeniți mai sus și a-i ține mereu minte ca icoane de suflet pe tâmpla țări, iar în cerurile Tale ca sfinte troițe veghetoare de conștiință pentru tot neamul nostru românesc.
***
NO, HAI!
Ce gânduri Avrămuțe îți umblă-n miez de noapte
Prin mintea ta-n avânturi de-atâtea chinuită,
Când munții tăi de piatră îți spun parcă în șoapte
Că e venită vremea aceea sorocită.
Așa că mi te pune în fruntea a lor tăi
O cruce-ți fă, și-o rugă la cerurile ’nalte,
Și-apoi porniți cu toții, din dealuri, munți și văi
Ca să-mi schimbați ce-a lume și toate celelalte.
*
Așa gândit-a Iancu în noaptea ceea lungă
Când toate-n a lui minte erau în căutări,
Când soarta lui de-acuma era ca să-mi ajungă
Jertfelnicul ce merge, pe-a neamului cărări.
**
Acum e dimineață, suflarea-i toată trează
Iar bunii tăi tovarăși urcați în scări pe cai,
Speranța c-o fi bine pe toți îi luminează
Când tu îmi poruncit-ai norodului: NO, HAI
ÎN RUG A IANCULUI
De-ţi vedea în dunga zării
Om trecând în pas uşor,
Îmbrăcat în umbra serii
Către drumul spre izvor
Şi-o avea la dânsul fluier
Într-o straiţă peticită,
Tot vorbind de unul singur
Despre viaţa chinuită
A acelora ce încă
Viţuiesc în Apuseni,
Unde soarta tot încurcă
Viaţa lor de lătureni,
Voi să ştiţi că ăla-i Iancu,
Avrămuţul nostru drag,
Rătăcind de-acum săracul
Prin Ardeal, ca un pribeag.
S-a sculat din somnu-i veşnic
Vadă ce-i prin astă ţară,
De românul încă-i vrednic,
Ori tot duce viaţă-amară.
Întristat şi-n mare grabă
De cît încă a văzut,
Jeluit se tot întreabă
-Doamne, dară ce-am făcut
De ne-ai pus s-avem în soartă
Mult amar, necaz, robie
Şi speranţa ce-i plecată
Într-o lungă pribegie.
Nu-i destul cât eu plătit-am
Pentru dragostea de ţară?
Nu-i destul cît eu mâncat-am
Pâinea jertfei cea amară?
Nu-i destul cât zilnicit-am
Ca speranţa să nu moară?
Nu-i destul cât îndurat-am
Ce-a mai josnică ocară?
Lasă Doamne, ţara, neamul
Cum a fost la început,
Când aicea era raiul
Lumii-n care-am încăput.
Prea ne-ai dat la bogăţie
Şi cu toate ai umplut
Ţara, care-ai vrut să fie
Ce nicicând nu s-a văzut.
De-asta ne-au călcat întruna
Şi vecinii şi străinii
De îmi plânge veşnic muma
Că răritu-s -au copiii
Tot luptând să ţină ţara,
Neamul, datina, moşia,
Ca mereu, a câta oară
Să-şi arate vrednicia.
Lasă Doamne, pic de vreme
Să se-adune dară neamul,
Că doar vezi cum iară geme
Că-l apasă greu amarul.
Ia-mă, de mă vrei pe mine
Şi îmi dă să duc în spate,
Răul tot ce se cuvine,
Numai iartă-l de păcate.
Dă-i şi lui, să-şi ţină locul
Doar un strop de bucurie,
Şi împrăştie norocul
Peste noi mai des să vie.
Eu chezaş mă pun, Mărite
Pentru el, poporul meu,
Că e bun, cinstit, cuminte
Şi-nvăţat cu ce-i mai greu.
Asta spuse Iancu-n ruga
Ce-nalţat-a către cer,
Învăţat de-acum cu lunga
Pătimirii-n foc şi-n ger.
***
De-l vedeţi cumva spre seară
Printr-o margine de zare,
Sărutaţi-i urma care,
A făcut prin noi cărare.
VENIȚI LA ȚEBEA NOASTRĂ-NLĂCRIMATĂ
Veniți la Țebea noastră-nlăcrimată
Acolo unde-n umbră de gorun,
A Iancului vecie neuitată
Îmbărbătează suflet de român.
Veniți să-i cerem Iancului iertare
Că nu mai suntem brațul lui armat,
Că risipiți pe-a vântului cărare
Ne-am îndulcit cu toții la păcat.
Că sufletui ni-i sterp, voința moale,
Că n-are cine fie-ne în frunte,
Că viețile-s sărace, triste, goale,
C-a noastre vise-s rare și mărunte.
Că nu mai este dragoste de țară
Iar cugetu-i înfrânt și pus pe scut,
Că banul doar ridică și coboară
Iar cinstea-i pusă iarăși sub papuc.
Auzi-ne tu Iancule de-acuma
Și vino de-ntărește brațul nost’,
Speranță pune-n noi, cum face muma,
Că altfel viața noastră-i fără rost.
CRĂIŞORUL
Ca omul cu credinţă crezut-ai că-n vecie
Dreptatea e dreptate ori unde pe pământ
Şi nu-i în astă lume , o clipă când să fie
Mai dreaptă ca dreptatea, un adevăr ce-i strâmb.
Te-ai răzvrătit şi viaţa ţi-ai pus-o-n palma sorţii
Când cu dreptatea-n mână tu fost-ai umilit,
Când ceia mari, puternici, ce-s vameşii vieţii
Mi te-au minţit în faţă şi-apoi mi te-au hulit
La porţile Vienei bătut-ai cu speranţă
Că moţii tăi primi-vor măcar cât ar fi vrut,
Iar jugul nedreptăţii şi sărăcita viaţă
Le-or scutura de grabă şi-o fi ca la-nceput.
Ai buciumat odată şi munţi tăi de piatră
S-au ridicat să scape de crâncena robie,
Mi te-au urmat cu toţii să-ndrepte ceea soartă
Că au simţit că tu eşti, a Domnului solie.
A tremurat împeriul într-un fior de teamă
Că din a ta scânteie s-ontinde iar văpăi
Şi mulţi prea mulţi la urmă vor da la toate samă
De câte îmi făcură când fost-au mari şi răi.
****
Tu crai în Ţara Pietrei, de ceia răi temut,
Speranţă ne-mplinită şi vis înaripat,
La mulţi le-ai pus în suflet nădejde de-mprumut
Ca următori-mi aibă, icoană de-nchinat.
ÎNSFINȚITUL LEMN AL CRUCII
Motto:
„Pe coastele cu pruni, din deal în deal
Să aibă veşnicia sfântul semn,
Biserici rânduit-am în Ardeal,
Iar la răspântii, cruci din sfântu-ţi lemn’’
In cuiburi de credinţă am semănat Ardealul
Punându-i veşnicia în crucile de lemn,
Cu ele miruit-am şi văile şi dealul
Să fac cărării Tale cel luminat însemn.
Din învechite veacuri la ele păcătoşii
S-au închinat cu gândul că fi-vei îmbunat,
Şi tot cerşind iertare, la Tine cuvioşii
În lacrima durerii mereu mi s-au rugat.
Tu datu-le-ai putere să treacă de necazuri
Să guste bucuria scăpării din nevoi,
Surâsul să apară pe suptele obrazuri
Şi geana de lumină în ochii trişti şi goi.
Umplut-ai cu iubire a inimii străfunduri
Când ne-ai legat pământul de raiul Tău din cer,
Şi mâna ai întins-o pierdutului’n adâncuri
Ce se zbătea-n chemarea de iaduri ce te pier.
În candelă Tu, pus-ai un licăr de iubire
Să-mi biruiască ura, să-ţi fie sfântul semn,
Şi aurit-ai Doamne icoane-n strălucire
Tu veşnic răstignitul în carnea lor de lemn.
***
Acum când urc cărarea spre cea bisericuţă
Ce străjuieşte veacul din vârful meu de deal,
Simt că acolo-i locul şi sfânta biruinţă
Ce mi-a ţinut credinţa frumosului Ardeal.
——————————
Mircea Dorin ISTRATE
Președintele Ligii Scriitor – filiala Mureș
Târgu Mureș, inceput de septembrie 2022
