Înainte de a începe să povestesc ce am de gând, vă previn că este o întâmplare puţin cam picantă, dar totuşi îmi iau inima în dinţi şi îi dau drumul. Că doar n-oi ţine-o doar pentru mine… Trebuie să vă mai descreţesc şi dumneavoastră frunţile ridate de atâtea griji cotidiene! A fost odată… pe vremea când era Bunelu fecior… Īn fiecare an, în toamnă, aveau loc şedinţe comune cu partenerii de „cliring” (nu ştiam pe vremea aia că se scrie clearing), adică erau tratative comerciale cu partenerii noştri din „lagărul socialist”, adică mai pe şleau, ţările vasale URSS-ului. Afacerile comerciale cu aceste ţări se desfaşurau având ca valută de operare rubla, spre deosebire de toate celelale ţări de pe alte „relaţii” unde aveam ca valută operaţională, „leul valută”, care era o „struţo-cămilă” o noţiune artificiala care se numea „leu valută” şi care avea valoare de patru lei valută erau egali cu un dolar american. Leul de pe piaţă cu care noi cumpăram (când găseam) roşii, spanac, castraveţi, brânză telemea de vacă, era denumit „leu tramvai”. Leul tramvai varia în funcţie de procentul de inflaţie şi prin 1980 era de cca. 40 de lei tramvai un dolar american.
În fiecare an aveau loc tratative comerciale şi se stabilea lista de mărfuri la export şi la import cu ţara resectivă, se tragea jos o linie orizontală cu ce se realizase la import şi la export şi dacă se constatau diferenţe se transferau pe urmatorul an şi asta noi numeam „cliring”. Cei mai mari parteneri de afaceri din lagărul socialist era URSS şi China comunistă (nu Taiwan). De obicei la tratativele ce aveau loc la Moscova cu cel mai important partener al nostru, „Soiuzchimexport”, şeful delegaţiei eram eu ca director de import al Chimimport-ului. Subiectul care tratează în special modul în care se duceau tratativele comerciale la Moscova îl voi „trata” în altă povestire… Acum vă voi dezvălui un aspect cu totul particular pe care numai un nebun ca mine are curajul să-l dea în vileag.
„Geniul Carpaţilor” văzând că nevestele sovietice pe care şi le aduceau cei ce făceau studii în URSS erau „spioance” în favoarea ţării lor de baştină – un fel de „coloana a 5-a” destul de puternică având în vedere marele lor număr, a dat un „ukaz” ca tovarăşii ce din diferite motive se găsesc pe teritoriul URSS să nu aibă nici un contact cu femei sovietice. Acest ordin a afectat puternic studenţii ce petreceau ani întregi în URSS, încât unii s-au apucat să practice masturbaţia sau homosexualismul. Cu toate acestea, deoarece rusoaicele erau foarte atrăgătoare şi provocatoare, regula lui Ceauşescu era deseori călcată. Īntr-adevăr unele rusoaice erau deosebit de frumoase, probabil amestecul de diverse rase şi seminţii era pricina. Am văzut într-o zi pe o stradă în centru o fată de 20-22 de ani de o frumoseţe rară, era puţin măslinie la faţă cu un păr negru pana corbului şi cu nişte ochi verzi ce te băgau în răcori. Avea şi un corp de ziceai „ferice de mama care o făcuse!”.
Aveam şedinţe la Soiuzchimexport dar aveam şi mult timp liber. Ca director de import aveam geamantanul plin de mostre de cosmetice de la Chanel, Cristian Dior, Elisabeth Arden, şi alte firme celebre, adică aveam nişte „argumente” foarte „convingătoare” pentru orice femeie, chiar şi nesovietică. Īn „bastionul păcii” nu existau cosmentice străine ci numai un „odicolon” cu care se năclăiau toţi şi care îţi făcea greaţă. Dar fiindcă veni vorba de „odicolon” am să vă spun secretul celebrei industrii cosmetice franceze.
Īn timp ce gloriosul Napoleon Bonaparte cucerea una după alta ţările europene, a ajuns şi în Germania. Īn oraşul Colonia era o puternică industrie a parfumurilor, practicată mai mult de călugări (Şmecheri călugării ăştea! Ei au descoperit şi whisky-ul, „elixirul vieţii”). Napoleon ca orice invingător s-a pus pe jaf, şi a „preluat” (noi zicem furat) reţetele de făcut parfumuri. Astfel Franţa a devenit prima ţară în fabricarea de „Eau de Cologne” adică „odicolon” cum îi zice toată lumea care nu ştie că numele ăsta vine de la „Apă de Colonia”. Totuşi călugării nemţi au reuşit să ascundă o reţetă, care este celebra apa de colonie şi parfum denumit „4711″ ce se găseşte şi acum în comerţ, are o sticluţă octogonală cu etichetă verde.
Mărturisesc, că mi-a plăcut în viaţă tot ce-i frumos, florile, o muzică care eu zic că-i bună, să citesc şi acum la bătrâneţe să şi scriu! Am fost şi sunt leşinat după copiii şi nepoţii mei, dar amarnic mi-au plăcut şi fetele. Desigur preferam femeile frumoase dar dacă aveau „ghinionul” să fie şi tinere, nu mă supăram de loc. Şi acum de fapt începe povestea pe care încerc să vi-o spun… dar tot mă ia gura pe dinainte. Deci eram la Moscova, aveam timp berechet, „frigider ZIL” îmi cumpărasem şi un „pâlisos”, aspirator CIAIKA, deasemeni. Cînd băgai CIAIKA în priză parcă zbura o excadrilă de avioane cu reacţie, în schimb îţi scotea şi cuiele din duşumea.
Mă întâlnesc cu prietenul meu din Bucureşti Puiu Dragomirescu, de meseria lui… doctor de copii. Nu ştiu ce învârtea prin „Bastionul Păcii”, unde noi aveam o colonie de cîteva sute de „lucratori” din Comerţul Exterior şi din MAE, adică Ministerul Afacerilor Externe. Era un fel de „piţifelnic” care ardea gazul de pomană! Era fără nevastă! Doamna lui, cred că era în ţară… având biata boală incurabilă, probabil cancer.
– Ovidiule, eu am o „prietena”, o azerbaidjancă de vreo treizeci de ani, de meserie regizoare. Vrei să o rog să-ţi facă şi ţie rost de o prietenă de a ei ca să nu te plictiseşti cât oi sta la Moscova?
– Mănânci calule ovăz? Desigur bătrâne, că şi Dumnezeu în neţărmurita lui înţelepciune spune: „Creşteţi, de vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!”.
Peste două zile eram în vizită la Puiu, avea un apartament central de trei camere, când cineva bate la uşă.
– Kto tam? (Cine-i acolo?) întreabă Puiu.
– Mî (Noi), răspund fetele… şi doua fete frumoase şi tinere intră înăuntru. Una era Elena ibovnika lui Puiu, iar cealaltă, blondă cu ochii ca cicoarea, era Larisa, „fata mea”.
Elena, azerbaidjanca, era ca la ea acasă, Larisa era timidă şi destul de jenată de situaţie. Amândouă erau între 28 şi 30 de ani dar nişte „exemplare” de înaltă clasă. Larisa fusese balerină în ansamblul teatrului BOLŞOI şi acum avea o grădiniţă de fetiţe care urmau şcoala de balet. Fetele erau reţinute şi păreau foarte bine crescute. Se cunoştea că nu sunt „paraşute”!
Pe scurt să vă spun povestea acestor două fete, pe care am aflat-o şi eu de la ele cu mult mai târziu. Elena s-a măritat încă din facultate cu un coleg rus de pe lângă Urali. Chiar de la început căsnicia lor a început să scârţâie. Oleg, era beţiv şi agresiv. Când se îmbăta, şi asta destul de des, o lovea pe Elena că era gelos, şi biata fată era… nenorocită! Īnainte de a împlini un an de mariaj au divorţat. El a decăzut complet… Larisa s-a măritat cu Serghei, pilot de supersonice, când avea 19 ani. Dragoste mare, apare şi un „malcik”, Alioşa şi totul părea perfect. Dar odată când Serghei era plecat la nişte exerciţii, acesta… nu se mai întoarce. Aşteaptă femeia o săptămână, aşteaptă o lună, doua, trei… Serghei a intrat în pământ! Apoi află că… şi-a întemeiat o altă familie în Sverdlovsk. Asta era o practică foarte uzuală în URSS în acea perioadă!
Eu cu Puiu, ne-am purtat cu fetele ca nişte domni. La venire le-am sărutat respectuoşi mâna, eu le-am oferit nişte cosmetice franţuzeşti şi ele au fost încântate. Pe furiş mă uitam când la una când la alta -cred că asta făceau şi ele -, mi-a plăcut Larisa care era „fata mea”. Avea totuşi ceva trist, fiindcă fusese părăsită şi avea grija un băieţaş, Alioşa, de vreo şase anişori, de care tatăl lui uitase de tot, toată greutatea căzând pe umerii Larisei. Elena nu avea nici un copil. Amândouă erau reţinute şi vorbeau numai întrebate, în special Larisa. Mă muncea gândul… dacă şi ea mă place! Puiu mi-a spus că rusoaicele sunt foarte credincioase în căsătorie. Cei surghiuniţi în Siberia erau însoţiţi voluntar de nevestele lor care ştiau ce înseamnă Siberia. Dacă erau abandonate atunci îşi găseau un partener.
Rusa mea este foarte săracă, totuşi am reuşit să mă înţeleg cu Larisa. Biata fată spunea că nu putea sa aibă un „prieten”, deoarece cei care i s-ar fi potrivit ei erau decimaţi de război, de Stalin şi cei care mai erau „disponibili” erau mitocani şi alcoolici. Cu „puţoii” adică cu băieţii tineri nu putea să se încurce că ei strigau în gura mare că s-a culcat cu tine şi gaşca lui vroia sa te facă „poştă”.
Mi-am dat seama că „am trecut examenul” şi că Larisa mă place. Ea sărmana până la urmă s-a îndragostit de mine şi la plecarea mea a suferit… Ca să fiu sincer şi eu am început să ţin la ea şi nu mi-a fost uşor când am plecat din Moscova! Īn ziua respectivă am fost „gentelemani”! Puiu a procurat nişte băuturi fine pentru cocoane, caviar, care în Rusia se găsea cu multă uşurinţă, şi alte specialităţi. Fetele au fost încântate că le-am tratat ca pe nişte adevărate doamne. De fapt, o meritau! A rămas stabilit ca Larisa să vină la mine la „Gastiniţa Pekin” (Hotel Pekin). Puiu care era uns cu toate alifiile ne-a spus cum se procedează. Īn toate hotelelurile, la fiecare etaj există câte o „jinitoare” la fiecare colţ de culuar. Vizitatorul sau… vizitatoarea, se duce la „regulerovca” şi-i spune că merge la camera cutare… că serbeze ziua onomastică a locatarului camerei respective. Īn acelaşi moment laşi o sticla de vodcă, în mâna persoanei care stă la pupitru. Cu acest „catalizator” totul e în regulă. Sunt convins că în mod sigur camera era „bucşită” cu „ploşniţe”, adică microfoane. Deci „organele” ştiau ce fac eu şi Larisa, dar noi nu făceam nimic care să lezeze măreaţa Uniune Sovietică.
Larisa era de o pudicitate exagerată, şi de o sensibilitate sufletească rar întâlnită. Ne-am înţeles cum am putut, dar fata pur şi simplu mă iubea, simţeam acest lucru şi sincer vorbind mă flata. Actul sexual dintre o femeie şi un barbat poate fi ceva sublim sau poate fi prostituţie sau viol. Eu consider că dacă partenerii nu se iubesc, nu se respectă, actul lor este ce am spus mai sus!
Cu Larisa mă simţeam extrem de bine şi cred ca şi ea cu mine. Ea avea obiceiul să pronunţe ceva în ruseşte atunci când era în extaz, şi am auzit clar cum în câteva rânduri striga din toată inima: „Ah… tî, Gheracle! Ah… tî, Gheracle!” Ce-o fi zicând fata asta? „Ah… tî” ar fi „Ah… tu”, dar ce e Gheracle, nu puteam să-mi dau seama. Şi deodată mi-a străfulgerat prin cap că noi lui Hercule îi mai ziceam şi Heracle. Deci Larisa îmi spunea ce nu-mi spusese nici o femeie până atunci – şi nici de atunci – adică „Ah… tu Hercule!”. Mărturisesc, eu nu m-am considerat niciodată campion la acest capitol, însă aprecierea lui Larisa m-a uns la suflet.
Au trecut… Zeci de ani de atunci! Am uitat multe, însă ce mi-ai spus tu Larisa nu am să uit nici odată: „Ah… tî, Larisa!!!”
