ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA, „APROAPELE”: DIVINITATEA ȘI OMUL ÎN POEZIA LUI EUGEN DORCESCU

ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA

„APROAPELE”: DIVINITATEA ȘI OMUL ÎN POEZIA LUI EUGEN DORCESCU
„Eu exist, fiindcă ești. Eu exist, fiindcă nu-s./ Fericirea terestră-i fericirea de Sus”.
(94, p.113)
Credința este singurul adăpost adevărat, în furtunile, incertitudinile, chiar în seninul vieții. Un adânc infinit ce se ridică deasupra zenitului multicolor. Sunt zile cu miez de poezie luminoasă, când îl citim pe Eugen Dorcescu, Poetul ce izbutește a fi, prin opera și persoana sa, o punte între om și Dumnezeu. Poezia lui Eugen Dorcescu rezistă la asaltul timpului neiertător.

Am primit, de curând, de la Eugen Dorcescu, recentul său volum de poezie, intitulat Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme (Ediție critică de Mirela-Ioana Dorcescu, Postfață de Florin-Corneliu Popovici, Editura Eurostampa, Timișoara 2022) și dedicat Părintelui Mitropolit BARTOLOMEU VALERIU ANANIA. În memoriam. L-am citit o dată, de două ori și am reflectat.
Poezia dă valoare oricărei clipe: un cuvânt, un gest, o viață, un amestec misterios din lumina răsăritului, dar și fulgere, și durere, loc în care Dumnezeu – Aproapele Poetului pătrunde, aducând iubire, aducând înțelepciune.
Titlul APROAPELE anunță, în mod vizibil, prezența lui Dumnzeu în viața Scribului. Se știe, bunăoară, că lexemul aproape este un adverb de loc, care, mai apoi, prin articulare cu articolul enclitic –le, devine substantiv. Substantivul propriu Aproapele, metaforă simbol pentru Dumnezeu, nu cunoaște formă de plural, fiind UNIC asemenea LUI.
Eugen Dorcescu a avut o relație profesional-spirituală cu I.P.S. Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, a participat la editarea Bibliei în versiunea Părintelui, ceea ce a însemnat încununarea și triumful vocației sale de editor, după cum a mărturisit în paginile de Jurnal. Demn de menționat este și faptul că celebrul Ierarh a semnat textul de recomandare de pe coperta a IV-a la volumul Biblice (2003, 2021) al lui Eugen Dorcescu. Iată ce mărturisea Poetul în ADAM. Pagini de jurnal (2000-2010), într-un început de ianuarie al anului 2002: „A sosit mandatul de la Părintele Bartolomeu. Așadar, mai am de parcurs – pentru versiunea Bibliei, comentată de Părintele Anania, Noul Testament. Aștept să sosească. Minunată a fost (și este) această conlucrare. Minunată a fost (și este) această slujire” (Eugen Dorcescu, ADAM, p. 77).
Așa cum ne spune, în Notă asupra ediției la APROAPELE, Mirela-Ioana Dorcescu „…aceste texte poetice de factură religioasă au fost scrise în perioada de după definitivarea Psalmilor în versuri (1992) și înainte de colaborarea poetului la editarea Bibliei sau Sfintei Scripturi (București, 2001), versiune diortosită după Septuaginta de Bartolomeu Valeriu Anania, înaltă față bisericească și mare cărturar român, căruia, de altfel, i se dedică, in memoriam, volumul de acum” (p. 9).
APROAPELE se deschide cu un motto, „Nu voi muri, ci voi fi viu și voi povesti lucrurile Domnului” (Psalmul biblic 117,17), și se desfășoară pe trei secțiuni. Prima cuprinde cei 111 Psalmi dorcescieni, precedați de un Prolog, datat 20.10.1992, și secondați de un Epilog, datat 06.09.1994. Toți acești Psalmi originali, creații ale lui Eugen Dorcescu, au rămas în manuscris două sau chiar trei decenii, până, până în 22 februarie 2022 (vezi fotografia din Anexe, p. 153), când Poetul i-a îngăduit soției sale, universitara, eseista și prozatoarea Mirela-Ioana Dorcescu, să le cerceteze. În cea de a doua secțiune, incomparabil mai restrânsă, se află patru poeme, scrise recent, poeme de factură spirituală, de o frumusețe magnetică, cu un complex sistem de figuri stilistice, pe care cititorul are libertatea de-a le descifra la nesfârșit. A treia secțiune cuprinde Discursul omagial al lui Florin-Corneliu Popovici, un decalog inedit, rostit în 18 Martie 2022, cu ocazia aniversării zilei de naștere a Poetului, la Biserica Ortodoxă din Piața Dacia, Timișoara. Cum am spus, Cuvântul începător îi revine Doamnei Mirela-Ioana Dorcescu, care, cu devotament, pricepere și stăruință, a cules pe computer poemele și, împreună cu autorul, le-a înscris, după o severă selecție, în prezentul volum, din dorința de a împărtăși tuturor acest tezaur, o imagine cât mai cuprinzătoare a lirismului dorcescian, spre satisfacția oricărui iubitor de poezie, în primul rând spre bucuria și studiul literaților din „Școala de literatură Eugen Dorcescu – 80”. Volumul mai cuprinde Biobibliografia Poetului și o seamă de foarte instructive Anexe, ce fixează momente din viața lui Eugen Dorcescu, precum și fotografii ale manuscriselor.
S-a afirmat, pe drept cuvânt, că în inima vie a creației dorcesciene stă Ființa/ființa, reperul forte fiind textul sacru. Pornind de la acesta, ancorat în suferință, Eugen Dorcescu acceptă plecarea dincolo, cu toate că acel tremendum îl macină, iar gândul îi săgetează adâncurile sufletului: „Un spectru-mi stăpânește orice gând/ Și-n hăurile sufletului țipă. / Mi-e mare spaima, pe cât sunt de mic,/ Fiindcă intr-un cosmos prin durere./ Știu cine sunt și știu ce mi se cere,/ Dar nu-ntrevăd nimic, nimic, nimic” (Prolog, p. 15); „Eu? Nu-s nimic. Aștept și mă supun” (2, p.18). Fără Dumnezeu, eul liric, ființa în genere nu există: „Nimic nu-i aici. Nu-i nimic fără Tine” (89, p.108). Iată și „deșertăciunea deșertăciunilor” din ECCLESIASTUL: „ Nimic nu-i nou, nimic nu-i vechi sub soare” (18, p.35). Într-un alt poem, 19, adverbul negativ se substantivizează prin articulare cu articolul hotărât enclitic –l : „Nimicul are culoare, volum,/ are umiditate, are cadență,/ nimicul contemplă, nimicul/ ascultă, nimicul pare a/ fi, poate chiar este” (19, p.36). Prezența eului adâncește neputința, tocmai prin antonimia verbală din paralelismul sintactic: „Eu mă și zic, mă și dezic,/ Eu sunt întregul, sunt nimic./ Sunt viu? Sunt mort? Sunt mort? Sunt viu?” (105, p.124).
Stilul lui Eugen Dorcescu se caracterizează, în totalitatea lui, prin folosirea pronumelor și adverbelor negative nimic, nicicând, în asociere cu adverbele nehotărâte oriunde și oricând. Se evocă, astfel, neputința omului, care prin durere se naște, și prin durere moare. Suferința fizică e redată prin latinescul dolorem – gerunziul lunecând arătând continuitatea stării fizice și a stării de spirit: „Până când, într-o zi,/ dincolo de ultimul prag/ vom veni,/ lunecând, din durere-n/ durere, din regres în/ regres,/ spre locul de chinuri/ eterne, pe care/ noi l-am ales”(51, p.70). Omul, făptura de pământ, făptură de țărână, Omul de lut, își acceptă condiția de muritor: „Învierea din morți/ ne-nfioară, oricât/ am fi de lumești, de/ netoți,/ de roboți./ Îi înfioară, mai cu seamă pe cei/ care știu,/ nu cu mintea, ci cu sinele viu,/ că trăim/ și tânjim. / Și murim” (6, p.22); sau:„fărâma mea de spirit și de lut”(22, p. 39). Paralelismul sintactic, pomenit mai sus, marcă a identității în diversitate, poate fi observat de-a lungul întregului volum: „Sunt un ghem viermănos/ de păcate,/ un cuibar de aspide,/ un gheizer de porniri/ vinovate” (24, p.41); sau: „Ce sunt eu? O fărâmă/ de lut, un nimic de/ nimic” (41, p.58); „Tragice ființe, vinovate/ ființe. Ființe de soare și/ de cenușă” (54, p.73); „Dar n-am contur. Sunt însumi esență curgătoare” (59, p.78); „Un rob umil, slăvindu-Te smerit./ Un rob ne-nchipuit/ de fericit” (63, p.82). Se impune asumarea faptului că Domnul este Stăpânul, Atotputernicul: „Nici nu mai întreb:/ «Până când?». / De ce să întreb? Sunt/ un om de pământ” (80, p.99). În concluzie: „Însă eu, ins de duh și pământ,/ Bine știu că, oricum, vei veni.// Altfel, totul nu-nseamnă nimic./ Chiar nimicul nu știe ce vrea” (106, p125). Dumnezeu Atotputernicul îi amintește făpturii de țărână că nu există mântuire fără Cruce: „ «Sunt izvor de plasmă și de sânge»” […] Iisus cel viu aminte ne aduce/ Că nu e mântuire fără Cruce” (109, p.128).

    Dintre poemele recente am ales Visul sacru, un text de excepție, cu o expresivitate ce inundă necuprinsul, un mesaj inspirat de Sus („visul sacru Domnul l-a trimis”), o pildă pentru toți cei care văd și (re)cunosc Adevărul: „Spre-a ne redobândi și vindeca”. Visul sacru îi este, da, propriu Poetului Eugen Dorcescu, inclusiv (sau mai ales) cu subtila trimitere din final la Deuteronomul 32, 39:

VISUL SACRU

Ce fericiți dansam noi doi în vis!
Ah, visu-acesta El ni l-a trimis,
Din negura și veșnicia Sa,
Spre-a ne redobândi și vindeca.

Simțeam cum tactul muzicii asculți.
Dansam: Tu-mpodobită. Eu – desculț.
Frumoși și puri. Un heruvimic luth
Sacraliza eternul început.

Ce fericiți dansam azi-noapte-n vis!
Știu: visul sacru Domnul l-a trimis.
Ne-a reclădit femeie și bărbat.
El m-a rănit. Tot El m-a vindecat.

9 ianuarie 2022.

    Atent observator al realității, cunoscător profund al Cărților Sacre, Eugen Dorcescu contribuie, într-o măsură căreia nu-i putem încă aprecia întinderea și impactul, la consolidarea spirituală, morală și estetică, a literaturii române contemporane. Reproducem opinia unuia dintre străluciții săi colegi de generație și de scris: 

„Îmi arunc ochii, într-o doară, pe lista cu numele «like»-iştilor, aşa-zicând, ai poeziei mele din amonte, şi-l văd, în fruntea ei, pe Eugen Dorcescu! Căruia-i mulţumesc sfios, ca unui fără, azi, pereche în poezia românească. Într-un răstimp în care ea e, mai cu seamă, improvizaţie anodină sau însăilare de nimicuri, acest poet de primă linie, al modului sever şi apodictic, poate să spună, cu François al Franciei, că «totul e pierdut, minus onoarea». Onoarea poeziei, căruia el, maestrul Eugen Dorcescu, îi este unul dintre garanţi…”

(Șerban Foarță, 22 ianuarie 2022, Profil Facebook).