Azi o să vă prezint o nouă creație literară a distinsei Doamne, MIHAELA CD, scriitoare canadiană de origine română, cu un frumos palmares creativ, Membru al Ligii Scriitorilor Români, Membru al Uniunii Scriitorilor din Canada, Președinte al World Poets Association Canada.
Cu un titlu provocator, LA CASA DE NEBUNI, dar care nu te surprinde având în vedere că în lumea de azi asistăm la un război care distruge umanul, credința și valorile fundamentale, nu pe ascuns ci pe față, în care umilința suferința au atins cote amețitoare și dezarmante, iar o „casă de nebuni” stă în expectativă, în care nu intră cine trebuie, spre care sunt dirijați cei manipulați, și ajunși la disperare.
Cartea cuprinde așa cum ne spune însăși autoarea „Poezii răzvrătite” din sufletul ei. O răzvrătire lăuntrică, greu de suportat, care se revarsă ca un fulger în poezie, un mod de manifestare firesc și demn, având în vedere implicarea activă a autoarei la evenimentele declanșate în 29 ianuarie 2022, când vocea Binelui s-a făcut auzită, prin Marele Protest din Canada, de la OTTAWA, unde un convoi al libertății al șoferilor camioanelor, verticali și demni, susținuți de oamenii de bine, au dus un război contra distrugerii umanității.
Superbe gânduri ne întâmpină: „Vântul schimbării bate-n Univers / Și duios se țin aștrii de mână / Că vor să stea în lume și în vers / Pe albastră boltă să rămână”. Apoi Cuvântul editorului, distinsul și binecunoscutul Johnny Ciatlos–Deak, invitându-le la o lectură interesantă și plină de zbucium, în care distinsa scriitoare Mihaela C.D. așează în vers realitatea și tragicul vremurilor, cu adevărat nebune, pe care le trăim,
Remarc încă de la început că fiecare capitol e însoțit de o pictură digitală aparținând artistei MIHAELA CD, sugestivă și bine aleasă de fiecare dată
Pictura digitală, IDEOLOGII, deschide primul Capitol al cărții: Jocuri de culise. „Niciodată să nu spui niciodată”… „ce trist e să descoperi că demult ești vândut” (Niciodată)
Într-o lume nebună, dominată de legi anume create împotriva demnității și libertății umane, care calcă pe tot ce însemnă viață tradiții, credință, libertate și viitor, revolta autoarei crește, … „mă-nfioară / LEGI NOI, mai triste-n fiecare zi” … „Vor MAMEI dreptul vieții să i-l ia”… „La școli COPIII azi nu mai învață / Respectul și al său important rost / De-atâtea drepturi, GENUL e o ață / Pe care-o rupi și-o poți schimba anost”… „Noi n-avem DREPTUL să ieșim afară”, dar lasă să răzbată o urmă și ultimă speranță: „Veni-va vremea când o să vă-nvingă / Din CERURI bunul nostru Dumnezeu” (La casa de nebuni).
Într-o retorică argumentativă, se adresează direct oamenilor: „Sunteți vânduți la tirani”… „Libertatea nu-i monedă”… „Nu ne puteți cumpăra / Dreptul la sănătate (Josnicie)
În poezia Pe altarul durerii: „Nebuni suntem astăzi cu pacea în mână / Prin vorbe și trucuri suntem timorați / Ne plâng toți strămoșii din țara străbună / Ajuns-am nevrednici, cândva eram frați”. O realitate crudă, o radiografie făcută până la os de autoare, aflată în mijlocul unui război al manipulării și al disperării, care își exprimă revolta într-un strigăt acut: „Plecați voi diavoli cu răutate”… „Disperarea urlă, dar / Ne vom TREZI cu toții, tați și frați”(Venit-am să rămânem pe Pământ!), un „POTOP” care ar trebui să spele planeta de răul generalizat.
Capitolul 2, Comedie tragică, însoțit magnific de pictura digitală MĂRUL DISCORDIEI, ne introduce în atmosfera generată de acest „concert malefic”… „un joc / Atât de perfid, opresiv și murdar” (Drumeți în nebunie). Este interesant că în acest iureș satanic, poeta își regăsește lăuntric forța în „versurile mele-n mine cresc?!” (Balans poetic).
Un teatru cu Bieți arlechini și minți bolnave, totul desfășurându-se într-un ritm alert, în care totul se măsoară în bani, nu în vieți. O societate virusată la propriu, pandemică în tot ce este rău, în care minciuna este liberă, injectând ură și incitând la dezbinare.
În Capitolul 3, Planeta hipnotizată (pictura digitală MOZAIC PLANETAR) ne sunt prezentate: neputința, șoapte mute, o piață mondială în care totul se vinde, plină de politruci și atei, iar inimile găsesc puterea de a fi unite pentru libertate pentru a învinge: „Să facem PACE sfântă pe pământ / Domnul cel Sfânt din CER coboară / Ca să ADUCǍ lege nouă pe Pământ!” (Veni-va lege nouă pe Pământ!)
Capitolul 4, Serpentine periculoase, (pictura digitală LABIRINT CELULAR) ne prezintă un traseu existențial, în târziul din lume, o judecată e așteptată, o notă de plată: „numai Destinul veghează … tăcut, dar senin” (Neputința lumii ce-i beteagă). Acest lucru îl pot face numai oamenii cu credința în Dumnezeu. Pe sinuoase serpentine „Pornit-a umanitatea”… „Țipă zvâcnind demnitatea./ O lume tristă, sufocată de bagați și lașitate”.
Pictura digitală PROTECȚIA IUBIRII deschide Capitolul 5, Balsamul inimii, în care autoarea ne anunță o schimbare Venit-a vremea să fiu fericită: „Mereu să îți păstrezi la fel iubirea / Din sufletul tău blând și bun / Să mă iubești! / În serile de dor / Iubirea-și cântă nemurirea” (Seri tomnatece de dor). Ce frumos Iubind pe-un fir de poveste, cu dorurile de altădată, cu aroma vremurilor trecute, în care indiferent de vremuri, „Omul harnic și priceput / Sfințește oricare cărare / Chiar de-i s-o ia de la-nceput!” (Prin oricare vremi).
Capitolul 6, Vis marin (pictura digitală DOR DE MARE), ne aduce o anume nostalgie, de parcă mă simt în universul meu, o simfonie marină care îți încântă sufletul, cu dor de nemărginire… cu valsul în care un albatros sau un pescăruș îi poartă amintirile. Un vals al toamnei cu O speranță împrumut.
În Capitolul 7, Rădăcini, alăturat picturii digitale cu același nume, Doruri despletite față de părinți o cuprind (la fel și pe noi, cititorii), cărora le înalță rugă: „Tu Doamne, fă-le loc în raiul Tau!” (Pomelnic), cărora li se adresează direct: „N-ați rezista voi dragi părinți / Văzând atâta rău și nedreptate / Și-ați plânge și-ați striga la sfinți / Opriți acum sfidarea de dreptate!” Dorul de Tatăl ei, pe care îl consideră Zeul și eroul ei, urcă la cer, în scrisul pe care și-l așează pe un nor, printre amintirile care revin precum niște ninsori. Trăirile copilăriei, reverberațiile acestora peste ani, crează o atmosferă nostalgică specială: Ne plânge dorul
În Capitolul 8, Lagărul minții (pictura digitală PERCEPȚII CONFUZE), o lume cu minți încuiate de întunericul din ei, cu vibrații polare, cu tancuri ce trec peste visurile oamenilor, redau o scenă în flăcări, în care strigă: „Opriți pământul ! / Vreau să cobor!” în poemul cu același nume. Aici mi se pare că se atinge apogeul poetic al volumului! Cu imaginația mea bogată văd oamenii sărind din mers în haos cosmic, în căutarea unui alt început. Cu siguranță cum ne spune și poeta în poezia Iubire-ai unic leac lumesc, mințile ferecate nu pot fi descătușate decât cu cheia inimii.
În Capitolul 9, Limbi de foc (pictura digitală FOCUL DIN MARE), asistăm la un scenariu absurd, în care până și un clovn e stingher printre monștri și fățărnicii, în care lumea s-a sculat din ascunzișuri, iar sănătatea e jucată la ruletă, „Sunteți vânduți pentru vecie” Arlechini pe scena vieții Cine câștigă? Cu siguranță Forțele Binelui (zic eu), dar oare când?
Capitolul 10, Proiecții de gânduri, completat maiestos cu pictura digitala REFLEXIA GÂNDURILOR, este răscolitor: „Tu, Doamne, spune: Până când?” (Până când?) „Lupii lumii stau la pândă / Doamne să ne faci dreptate” (Doamne să ne faci dreptate). Poeta invocă Divinitatea să vină să salveze omenirea, pentru a se instaura Binele, acum amanetat în poemul Ne auzi Tu, Sfinte Doamne?
Asistăm la o descătușare a tensiunile lăuntrice, într-o sinergie planetară, care va repune în drepturi speranța și libertatea. Un fluviu de durere, de rupere de adevăr, printre meandrele neputinței. Până și condeiul plânge cu lacrimi, Așteaptă o pace în care gândurile să se așeze frumos în poezie. E aici un mare adevăr. Poezia nu poate schimba lumea, dar cu siguranță lumea interioară o face mai bună, mai umană.
În Capitolul 11, Nebunie galactică (pictura digitală INTERFERENȚE SPAȚIALE), poeta simte Vântul schimbării ca o briză cosmică, în care într-o armonie stelară: „duios se țin aștrii de mână / Că vor să stea în lume și în vers / Pe albastră boltă să rămână”. În acest haos generalizat, „Departe, conștiința plânge / Nu aude nimeni, toți sunt surzi / Haotic bal, cu labirinturile ascunse a le minților obscure / În ciuda atâtor vitregii, însă demnitatea și credința / Ni-s păsări libere în zbor” (Vânzarea umanității). Adevăruri triste ne pătrund: „Suntem furnici în colibe sparte”… „Miei amărâți care plâng la poartă”… „Bieți melci ce tragem casa în spate” (Cupola de sticlă).
În Capitolul 12, Între două lumi, asociat cu pictura digitală LUMI PARALELE poeta se adresează din nou Creatorului, cu sufletul în care ninge, împovărat de neiubirea de oameni, de răul generalizat. În suflet răzbate o doină cântată la vioară de părinții însigurați ai căror copii sunt risipiți prin lume: Cu dorul așteptând în prag și rememorează învățăturile primite de la părinți: omenia, iubirea, prietenia. Totul este impar, firul ierbii plânge, timpul este resemnat.
În Capitolul 13, Raze binefăcătoare, o ÎMBRĂȚIȘARE SOLARĂ, picturală ne întâmpină. Poeta dorește un transfer de bunătate, de iubire și credință, de virtuți benefice umane, totul într-o teribilă goană: „N-am timp să strig, n-am timp să tac” nu are timp să plângă, să viseze, să zâmbească, plasându-se sub Scutul binelui fundamental.
O frumoasă poezie Zâna slovelor, în care se adresează: „Femeie MIR și cheie și speranță, / care lasă timpul să se-așeze-n rânduri”… „Ce pentru nemurire le sădești”. Totul concură spre un îndemn suprem: Iubiți-vă voi oameni, „căci astăzi voi mai puteți schimba / O soartă”… „Decât prin iubire inima se deschide”. Ea speră ca în ceasul cel din urmă, lumea să discearnă câtă nevoie de iubire este. „Din gânduri și credință să facem cingătoare” (Avem nevoie de iubire). Ca un vizionar, ea speră într-o minune, vede lumea cu altă față, „Fără dureri sau întristări”, o pace în „iubirea adevărată” (În altă lume minunată)
Capitolul 14, Scufundarea sufletului (pictura digitală SCUFUNDARE), ne prezintă o inimă albastră de tristețe, care zace pe fundul unui ocean existențial, într-o mare de neiubire, de necunoaștere, de netrăire, o planetă plină de frici și neputință, în care forțele răului distrug umanul. Ea crede în soarta ei divină și strigă: „Spune Doamne ce va fi”… „Răul fă-l să ne-ocolească!” (Spune Doamne ce-am pățit?) „Te rog ajută-ne Doamne, de vrei!” (DEPOSEDARE) sau „Mor triști, însingurați bieții bătrâni / N-au drept măcar la vreo salvare”… (CONDAMNARE.)
În Capitolul 15, Haosul tăcerilor acompaniat plastic de pictura digitală DELETED MEMORIES, în acest haos demențial, poeta îndeamnă oamenii să nu tacă, dar să gândească.
Fulgi de gând de pe un nor îi ating inima copleșită, de atâta ură, absurdă, de starea existențială în care: „Slova mi-e pace / Slova mi-e senin / Și murmur viu / Și flacără de dor / Slova mi-e cânt / Slova mi-e vis / Și floare-mi e / Și nestemată / Slova mi-e liră Slova mi-e poem / Și ploaie măruntă / Și cer senin / Slova mi-e vină / Slova mi-e păcat / Și un hotar / Și-o biruință / Slova mi-e vers / Slova mi-e lăutar / Și o vioară mi-e / Și mi-e credință!” (Slova mi-e credință).
Oameni lepădați de Dumnezeu, căruia poeta cere iertare pentru că nu știu ce fac: Iartă-i Tu, Doamne! Vorbește cu Tată ei în vis, a cărui absență îi este vitală, de la care ar dori răspunsuri, în poezia Pe ale viselor poteci.
În Capitolul 16, Anotimpurile vieții, completat cu pictura digitală OGLINDA VIEȚII, timpul face ca decorul să se schimbe mereu, gândurile plâng în clepsidră: „Cuvinte scriu iar pe alei / Timpul aleargă ne-ntrerupt / Și-mi număr florile de tei” (Plâng aburii vremii fumate), printre frunze de dor în toamna generalizată, din care ar mai vrea incă o bucurie, o fericire, o clipă, o toamnă asemenea Bătrâneții, într-un joc ce „trebuie jucat” (Cât ești viu!).
În ultimul Capitol, Speranțe de bine, (pictura digitală CURCUBEUL SPERANȚEI), ne prezintă speranțele luate Din stele, „Cuvântul și-adevărul… Pe cruce fi-va pus” (Îți mulțumesc Doamne). Din iubire să facem „o lucrare creștină”… „În bine și pace mereu ca să fim!” (Bine și Pace). O primăvară a speranței plutește călduț, timpul și-a așează în vers, sculptează cuvintele în orice anotimp și „Doar dăruind se simte fericită” (N-am timp ca să fiu nefericită).
„Răbdare frați români, răbdare! / Căci ceasul vieții nu-i trecut” (Temelia vițelor împărătești). „Va lumina o Bunăvestire!” Un ritm sacadat, hotărât, ca un dans popular românesc, ca o Bătută, deopotrivă ritm dar și esență românească, îmbiindu-ne „Trăiți iubindu-vă curat, fără nevoi / Lăsați-mi versul să vă fie alinare!” (Lăsați-mi versul).
Expresii frumoase, crează emoții estetice speciale: „zale de cuvinte” (Neputincioși și lași); „păreri slute” (În lume s-a făcut târziu); „Zăbrele de lacrimi” (Neputința lumii ce-i beteagă); „Planeta astăzi de zor tușește” (APE LIMPEZI); Lacăt pe plâns; „oftaturi înfrunzite” (Doruri despletite); „Brunul sărut” (Brun sărut); „pământul plânge răstignit” (Nici un zeu); „priviri de lance” (Aruncă-ți răul! „robotic legământ” (Nesupunere; „lacrimi rotunde” (Focul de bine); „Carpații-albiți de soartă”… „lacrimi arse” (Cu dorul așteptând în prag); „foc de lacrimi care ninge” (Magia mozaicului).
Iată cum, în atmosfera complicată şi tensionată a acestor vremuri, când existența ne e periclitată de pandemii și politici imorale, într-o stare de asediu, poezia rămâne instrument de rezistenţă, de protest şi de ce nu și de supravieţuire.
Poezia distinsei scriitoare MIHAELA CD transformă poezia într-un puternic mesaj de iubire, de pace, de dialog cu Dumnezeu: face din ea un barometru, un senzor umanității, ce trebuie trezit în fiecare dintre noi, cu dragoste și credință. Valoarea poeziei derivă și din modul cu totul special prin care autoarea volumului unește timpul cu spațiul, decorându-l cu trăiri înalte, chiar dacă răul a invadat pământul.
Chiar dacă nimic nu va mai fi ca înainte, Forța Cuvântului își pune amprenta pe sufletele înrobite. Un volum manifest, în care te simți în iureșul luptei pentru libertate, alături de autoare, în care pandemia ar trebui înlocuită cu una de iubire. Emoții pure, smerenie, rugă, manifest.
Forța poeziei distinsei doamne MIHAELA CD, generează bucurie, speranță, mișcă sufletele. O efervescență inedită și inefabilă, acaparatoare, care ne confirmă încă o dată ceea ce de fapt știam și anume faptul că doamna MIHAELA CD este o scriitoare complexă și completă, care își asumă cu demnitate identitatea sa literară, promovând valorile umane românești, la nivel planetar. Într-o permanentă stare de veghe, își respectă promisiunea făcută cu credință în fața lui Dumnezeu, de iubitor al Cuvântului. O felicităm pentru toată activitatea sa creativă și-i dorim să poată să ne ofere în continuare, darurile cu care Creatorul a binecuvântat-o din plin. Vă recomand această carte, scrisă cu iubire de oameni, de către un suflet de român, spre a ne fi un Luminator înțelept în aceste vremuri.
AURELIA RÎNJEA
Membru al World Poets Association România
Membru al Uniunii Scriitorilor de Limba Română
