ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA
„INDEZIRABIL” – UN ROMAN PSIHOLOGIC CLASIC
În urmă cu câteva săptămâni, Silvia-Gabriela Almăjan îmi spunea că este de-a dreptul fascinată de proza lui Iulian Chivu. M-a făcut să-mi doresc să citesc romanul recenzat de ea. Așa că, m-am întâlnit cu prietena mea în drumul spre casa noastră de la țară, din Ocna de fier, pentru a-mi da volumul. M-am legat sufletește de această carte din clipa în care am deschis-o.
Noul roman al lui Iulian Chivu, intitulat Indezirabil (Editura SITECH, Craiova, 2022), este o carte a suferinței intense și prelungite, care-l conduce pe erou spre sine. Drama despre care vorbește este cea a unui profesor de matematică, nevoit să stea două luni în închisoare din pricina unei erori judiciare. Acest eveniment îi schimbă radical viața. Nevinovatul este o victimă tristă a lumii în care trăiește. Pe fundalul unui tablou realist al societăţii din Bucureştiul transformărilor democratice, post-revoluționare, ni se prezintă un destin individual (dar câte dintre acestea nu vor fi fost?), în care nedreptatea reverberează, își pune amprenta negativă pe existența unei persoane care a fost condamnată de instanță o singură data, dar care, din cauza aceasta, este condamnată apoi să trăiască umilințe greu de suportat. Protagonistul se clatină, dar nu abdică de la principii și standarde morale. Nu cade sub lovituri, ci se cunoaște din ce în ce mai bine.
Titlul celui mai recent volum de proză al lui Iulian Chivu, INDEZIRABIL, indică subtil motivul traumei psihologice a protagonistului, care, după eliberarea sa din pușcărie, nu se simte liber, ci stigmatizat și respins de societate. Un individ indezirabil în comunitatea sa, în care nu-și mai găsește locul de dinainte. Romanul se axează pe conflicte. Lupta eroului se dă în planul conștiinței, dar argumentele pro și contra îi vin din afară, dinspre cei de care se simte incriminat, ca orice individ ce s-a făcut o dată pentru totdeauna de rușine față de ai săi. Două conflicte îi furnizează temele de reflecție, de zbucium intelectual și psihic, pe care se sprijină dezvoltarea firului epic în consonață cu evoluția psihologică a protagonistului: cel dintre profesorul Iacob și justiție și cel dintre acesta și societate (v. modul în care este văzut de profesori).
Structura, compoziţia, personajele, arhitectura naratorială, o serie de pasaje în care frământările sufletești răbufnesc demonstrează cu pregnanţă că proza lui Iulian Chivu este de factură clasică, iar tema și personajele sunt tratate în spirit realist. Alcătuit din optsprezece capitole, romanul are mai multe planuri narative, care urmăresc destinele unor personaje până în detaliu: destinul lui Iacob și al familiei, destinul Magdei, destinul lui Călușaru – demonul alb din penitenciar, al lui Tabacu, al Soficăi – fosta elevă a Ravecăi etc. Polisemia și polifonia discursivă întrețin tensiunea ce menține viu interesul pentru acțiune și caractere pe tot parcursul romanului.
În secvența inițială suntem introduși în lumea tenebroasă dintr-un penitenciar în care iadul imaginar este surprins din perspectiva obiectivă a naratorului, fiind situat sub semnul timorării, al frustrării, al dramei eroului de a nu fi înțeles. Încă din expozițiune, se reflect, prin galleria personajelor, un mod specific prozatorului Iulian Chivu de a-și alege personajele și de a le situa într-un mediu favorizant pentru o cădere psihică de proporții. Prin intermediul lui Călușaru, Bârzan și Tabacu, protagonistul pătrunde în universul claustrant al unei celule de închisoare, unde gardianul face legea. Astfel, cititorul face repede cunoştinţă cu un peisaj autentic al tipologiilor specifice unei proze realiste. În acest context, brutalitatea unui gardian devine o experiență existențială și de cunoaștere. Situația umilitoare în care se află Iacob din cauza acestuia pare fără ieșire: „Gardianul îl împinse cu brutalitate, încât se prăbuși pe podeaua slinoasă a celulei și un miros fetid, de baltă clocită, îl întâmpină cu repulsie, iar sarsanaua cu efectele personale permise unui deținut se rostogoli la picioarele celorlalți condamnați care se ridicaseră speriați, ca la comandă, și luaseră poziția de drepți”.
Profesorul de matematică, Iacob, reprezintă tipul intelectualului rafinat, de caracter, intransigent, neîmpăcat cu situația disperată în care se află, dar în care, datorită formației sale intelectuale, întrevede și un aspect pozitiv: șansa „călătoriei” spre sine. În acest demers, se conturează viziunea autorului asupra condiției umane, în aspectele sale esențiale – relația cu societatea, cu familia, cu propria conștiință.
Ne aflăm în fața unui roman așezat pe două fronturi: cel al profesorului, care cu devotament își învață impecabil elevii matematică în școală, atent fiind și la necazurile lor (v. eleva eminentă care este în pragul sinuciderii din cauza unei sarcini nedorite) și cel al deținutului nevinovat, închis alături de cei vinovați, într-un penitenciar, care ajunge să fie tratat, de fapt, ca aceștia din urmă, spre nedumerirea și neliniștea sa.
Episodul intrării în închisoare, din capitolul I, ilustrează reacția intelectualului pus în fața unei situații limită, fără scăpare. Profesorul refuză să își accepte soarta. Imaginile terifiante ale celulei și colegii de detenție sunt coordonatele dinamice ale tabloului macabru în care este introdus protagonistul: „Iacob își revenea greu, dar nu avea încotro; era și în situația, dar și în locul unde nu te dezmeticești repede, fiindcă totul se cere acceptat așa cum ți-a fost dictat, ordonat” (p. 9). În incipitul romanului sunt, de altfel, fixate cu precizie realistă coordonatele spațio-temporale: „Timpul petrecut între deținuți trecea greu, iar după ce fusese înștiințat de la comandamentul închisorii că pe 13 februarie are recurs la Înalta Curte, emoțiile ultimei speranțe îl făceau să i se pară că vremea trece și mai greu” (p. 18).
Simțământul dominant al personajului central este, în noile circumstanțe, teama: „Iacob se simțea din ce în ce mai neputincios și se temea odată cu apropierea serii la gândul că va trebui să doarmă cu trei pușcăriași necunoscuți, că va fi întuneric…” (p .12). Călușaru, fostul preot, intuia frica profesorului, încercând să-l tempereze, să-l încurajeze, să-l ghideze în traiul din pușcărie: „– Să nu te temi, interveni iar Călușaru de parcă îi citise gândurile, să nu te temi! Rămâne o lumină de veghe, chiar acolo lângă tine, deasupra ușii. Să cauți să dormi, că ziua nu poți să te culci: se fac percheziții, se face prezența, trec ăștia pe coridor și se uită în celule…” (p. 12). În episodul în care gardianul îl agresează pe Bârzan, Iacob este făcut „scorțos” de către gardianul satisfăcut a se dezlănțui în forță, din pretisa sa superioritate. Călușaru intervine din nou cu scopul de a-l acomoda pe profesor cu obiceiurile locului: „ – Să nu mai faci asta niciodată, îl preveni Călușaru după ce a plecat gardianul. Nu ajuți pe nimeni, ba se putea ca Bârzan să o pățească și mai rău, iar ție nu-ți este de folos cu nimic: ăla tot bădăran rămâne, dar e gardian; tu ești intelectual, dar deținut. Asta e și trebuie să accepți!” (p. 19). Obosit, dar lucid, Iacob realizează că trebuie să se țină tare pentru a preveni o posibilă prăbușire. În percepția societății, ideile și suferința pe care le provoacă închisoarea sunt pedepse meritate pentru cei ce încalcă legea, dar total indezirabile. Totuși, acest mediu are și aspecte pozitive: devine pentru protagonist cadrul unei confruntări cu trăirea autentică și profundă, cu meditația asupra solidarității colective, a vieții în general: „Și apoi eu nu am venit aici să fac sociologie penitenciară, ci să-mi trăiesc alături de oamenii ăștia, sau de alții, o vreme golită de orice sens și să veghez ca nu cumva să mă prăbușesc în acest hău psihologic pe care soarta mi l-a hărăzit să-l traversez. Totuși, câteva observații minimale trebuie să rețin pentru că sunt utile coabitării forțate de dincoace de gratii și de ușa asta etanșeizată ca la un submarin” (p.15).
Un rol decisiv pentru soarta lui Iacob în această perioadă îl joacă avocata Magda Obrenovici, cea care îi întreține moralul protagonistului, considerându-l nevinovat. Fără participarea ei, acțiunea ar fi putut părea fadă, căci eliberarea lui Iacob din închisoare ar fi fost imposibilă. Magda îl stima foarte mult pe profesor încă de când i-a fost elevă. Cunoscându-l bine, nu putea admite ca el să fie vinovat de tăinuire. Drept urmare, aceasta l-a asigurat că „la Curtea de Casație va avea câștig de cauză și că, conform procedurii, va fi pus în libertate imediat după pronunțarea sentinței” (p. 16); pe moment, Iacob nu credea în rezolvarea situației, dar avea încredere în avocata sa: „Magda va acționa la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, e gloria ei. El se mulțumea să scape din închisoare mai întâi, apoi să fie repus în drepturi, spălând măcar în parte rușinea de a fi titrat pușcăriaș – că de stat printre tâlhari, oricum a stat, n-avea cum să nu recunoască” (p.17).
Tot Magda este cea care l-a sfătuit apoi în legătură cu Adina, eleva lui. El dorea să ajute fata să treacă cu bine peste criza juvenilă, fără a implica alte persoane. Dar, în asemenea cazuri, nu este loc de discreție. Datoria lui de diriginte și conștiința omului matur l-au determinat să facă o sesizare la Parchet. Inima îi era îndoită. Evenimentul îi stârnește, din nou, o teamă intensă: îl sperie eventualitatea sinuciderii fetei. Cu această ocazie, se întâlnește cu procurorul care îl acuzase și îl trimisese în închisoare. Față în față cu Demetrian, își dă seama că, totuși: „Conștiința lui era de acum mai puțin apăsată de complicitatea tăinuirii care i-ar fi fost imputată în orice situație care s-ar fi terminat cu sinuciderea elevei” (p. 43). Problema Adinei a fost rezolvată și în final tânăra și-a putut susține bacalaureatul: „Adina a luat nouă și cincizeci și se bucură pentru ea. Se recuperase, deci” (p. 57).
După ce rezultatele au fost afișate și membrii comisiei au terminat toate formalitățile, Iacob, alături de alți colegi, s-a îndreptat spre centrul orașului, luând-o prin parc. Momentul în care i s-au aruncat câteva cuvinte de la un elev l-a sfâșiat sufletește. Își punea întrebarea dacă va scăpa vreodată de stigmatul de pușcăriaș: „Simți că i se îmbujorează fața, inima îi bătea cu putere în tâmple, urechile i se înfundară și se întristă adânc când ceilalți își întoarseră spre el privirile involuntar, de parcă i-ar fi cerut să reacționează, să răspundă cumva, să alerge la ei ca să-l găsească cumva, să alerge la ei ca să-l găsescă pe vinovat, să se răzbune. Nici înainte de asta Iacob nu fusese prea vorbăreț, dar acum amuți de-a binelea și nu mai scoase niciun cuvânt până ce se despărțiră, la prima intersecție, de unde o luă, mâhnit, spre casă. Îi era rușine și de el, dar mai ales cu el. De când s-a despărțit de ceilalți colegi și a rămas singur pe drum, îi revenea în minte vocea guturală: – Pușcăriașuleeee! La zdup cu tine!” (p. 57)
Iacob este asaltat de evenimente care îl adâncesc în depresie și devine tot mai vulnerabil. O scenă sugestivă o reprezintă una dintre discuțile cu Raveca, soția care știe a-l asculta în tăcere, îi citește gândurile și poate să-l consoleze, când e nevoie, cu o vorbă bună. Astfel, într-o noapte în care gândurile nu-i dădeau pace, profesorului i-a venit ideea de a se muta într-un oraș de munte, pentru a scăpa „de umbra rușinii care îl urmărește pe aici tot mai insistent”. I-a împărtășit soției planul său, luând-o pe nepregătite, dar ea l-a înțeles: „Și până la urmă a avut destul noroc: chiar inspectoratul școlar, unde era apreciat, l-a ajutat să găsească un post la un liceu bun. Casa au vândut-o la un preț satisfăcător, fiindcă era într-o zonă de interes pentru cumpărători, iar la Câmpina, Cezariana i-a ajutat să găsească o locuință tot așa de bună, într-un cartier liniștit și curat; o casă pe care o vindea mobilată o familie plecată de câțiva ani la muncă în Anglia” (p. 62).
Iacob și Raveca, atinși emoțional de situația precară a familiei de rudari, cărămidari de la marginea orașului, i-au spus Soficăi că doresc să-i ajute familia, dându-le cele de trebuință casei. Sofica vedea în profesor un model de cinste demn de urmat: „Domnul Iacob pleca nu pentru că la Câmpina statutul lui de profesor i-ar da onoarea pe care el crede că a pierdut-o aici sau că ar avea un salariu mai mare. Pleca numai ca să se îndepărteze de umbra care îl urmărea și să ia lucrurile de la început, să-și caute o altă lume în care să se simtă tot atât de curat cât se știa” (p. 112).
Iacob, observator atent al realității, cunoscător a tot ce ține de simțămintele profunde, plin de omenie și de generozitate, contribuie la bunăstarea unei familii de rudari, trimițând-o pe Sofica la doctorul Bojescu, pentru a o trata, chiar intervenind pentru a-l angaja pe Ilie, ginerele Soficăi, la școala unde predase. Dar karma lui rămâne serios afectată de experiența arestului.
O serie de procedee compoziționale – răsturnări bruște de situație, elemente surpriză, anticipări – complică situațiile prin care trece protagonistul. De pildă, într-una dintre ieșirile pe care Iacob le-a făcut alături de directorul Petrușcă și profesorul Florescu, aceștia s-au pomenit la masa unde ospătarul le aducea câteva sticle brumate, cu un fost elev – Corin Petrescu. Povestea de viață a asistentului de la Institutul de Medicină Legală l-a tulburat teribil. Mai mult, în ziua de după această întâlnire, Iacob află de la Florescu că fostul elev a făcut chiar doi ani de pușcărie, ceea ce l-a făcut să simtă iar apăsarea grea a gândului ce nu-i dădea pace: amintirea celor două luni în care a fost închis pe nedrept.
Cu gândul la iminenta înstrăinare a casei, profesorul rememorează anii copilăriei, evadează din prezentul ce-l zdruncină. Raveca, mai puternică, încearcă să-l aducă la realitate. Personalitatea Ravecăi este evidențiată prin reflectarea ei în conștiința profesorului. Soția îi este devotată, mereu alături, dar fără menajamente, cu o sinceritate ce uneori devine de-a dreptul crudă: „Nu ești în stare să te ridici după ce ai căzut, nici nu urci acolo unde nu te mai atinge nimic profan. Preferi să fugi de lume. Nu ești în stare să ridici fruntea sus și să mergi mai departe. Ești vulnerabil, omule! Ești slab! Ți-ai făcut calculul greșit, fiindcă nu de lume trebuie să fugi, ci de conștiința ta și asta n-ai să reușești niciodată” (p. 79). Ea face orice pentru a-l salva din nociva depresie. De pildă, fiind convinsă că dacă nu ar părăsi cât mai repede orașul, anxietatea lui ar crește, îl urmează cu ochii închiși la Câmpina.
Conflictul de natură exterioară este reprezentat de persistenta neînțelegere dintre profesorii exigenți și elevii ale căror rezultate lasă de dorit. De exemplu, conflictul ce se manifestă între profesorul Iacob și Necșuleasa, legat de promovarea examenului de bacalaureat. Elevul, aflat în postura posibilului „picat la bac”, a început a-i arunca profesorului vorbe usturătoare, care l-au descumpănit și l-au rănit. Aceleași vorbe, rostite cu același glas, au fost cele care l-au bulversat, grăbindu-l să părăsească orașul. Ecoul lor i-a pătruns adânc în suflet: ,,l-ai lăsat repetent, bă pușcariașule? Bucură-te bă! La bulău! La mititica!” (p. 97). Cu gândurile vraiște, fierbând de mânie, Iacob concluzionează, răvășit: ,,Sunt un indezirabil în orașul în care am trăit o viață, un renegat, un pușcăriaș…” (p. 98).
Mentalitatea lui Iacob este modelată de semnalele pe care le receptează din mediul vital. Nici vorbă de a-și dobândi liniștea sufletească în aceste condiții. Fiind o fire reflexivă (frământările cauzate de timpul petrecut în închisoare, înstrăinarea casei, mutarea în alt oraș), el încearcă totuși să rămână în picioare, cu toate că experiențele existențiale i-au afectat și libertatea interioară.
După ce s-a mutat, precara liniște i-a fost curând zdruncinată. Profesorul ținea legătura cu prietenul său, directorul Petrușcă. Într-una dintre scrisorile pe care i le-a trimis acesta, l-a înștiințat că avocata Magda Corneanu, fosta elevă la serviciile căreia apelase în două rânduri, pentru sine și pentru Adina, s-a sinucis. Vestea l-a afectat profund. Nu înțelegea alegerea Magdei. Era convins că luat o asemenea decizie din cauza disperării. Raveca însăși este șocată: „ – O femeie ca ea, […] nu ai fi crezut că cedează lupta și mai ales nu ai fi crezut că își abandonează astfel, cu gestul ei, copiii, că îi lasă de izbeliște, însă teroarea la care era supusă, violența, persecuțiile despre care scrie în mesajul către decan deveniseră de nesuportat” (p. 132).
Romanul acesta ne dezvăluie multe cauze ale senzației de insuportabil. Câte poate suporta un om?… Te întrebi și realizezi că viața e, pentru unii, un șir interminabil de lovituri.
Urmărind firul epic se observă că, dacă inițial atmosfera era destul de tensionată, pe măsură ce desfășurarea acțiunii se complică, tensiunea epică sporește. Directoarea de la noua școală încearcă să-l descoase pe Iacob, printr-o stângăcie prostească, pentru a afla dacă nu cumva a făcut închisoare. Profesorul, plin de tact, a ținut să-i explice situația. Un alt episod semnificativ – în timp ce Iacob hoinărea pe străzile orașului, pur întâmplător apare Călușaru, fapt ce-i generează o enormă neliniște. Nu credea că și în noul oraș fantomele trecutului îl vor urmări. Călușaru, de această dată, este un demon fericit, care deține o firmă de transporturi în orașul Câmpina. În prima repriză, cea din închisoare, figura lui solemnă impunea autoritate, doar era șeful celulei ce mijlocea relațiile cu caralii. În cea de-a doua repriză, la întâlnirea din oraș, i se înfățișează ca un om total diferit. Naratorul îi pune pe cei doi intelectuali față în față, pentru a zugrăvi starea sufletească a protagonistului, dar și pentru a pregăti terenul pentru cea de-a treia repriză, din finalul romanului, când i se dezvăluie un adevăr crunt, neașteptat. Călușaru ajunsese să se înțeleagă bine cu Iacob, acesta considerându-l o prezență agreabilă, un om cu care se poate discuta. El îi propune profesorului Iacob să meargă la un spital, la Voila. O surpriză! Ajunși la spital, directoarea Emma Junger Avramescu a ținut să-i prezinte un caz aparte, de sindrom Godot. În mod treptat, i se aduce la cunoștință că PACIENTUL în cauză răspunde la numele de Pet. Era chiar Petre Tabachere, poreclit Tabacu, un alt coleg de celulă. Boala lui mocnea încă din penitenciar, dar moartea soției l-a dărâmat. Discuția cu doamna doctor l-a făcut să-și conștietizeze propria neputință de a-și stăpâni vibrația sufletului. Abia în acest moment realizează că exista un dezechilibru între el ca individ și propria sa ființă. De fapt, analiza cazului Tabacu era îndreptată spre el.
Iulian Chivu a făcut din profesorul Iacob un personaj complex. Intelectual onest, responsabil, gata să suporte consecințele alegerilor sale, dar dornic de libertate; un gânditor analitic ce, pe măsură ce trăiește diverse experiențe, devine tot mai conștient de arbitrarul existenței; un om superior care nu abdică de la regulile morale pe care și le-a impus. Frumusețea caracterului său vine din faptul că, în ciuda torturilor existenței, nu face compromisuri.
Autorul aduce în prim-plan zbaterea unei conștiințe în efortul de aflare a sinelui. În întrebările pe care și le pune, se poate spune chiar că cititorul (re)găsește propriile căutări, propria ezitare în a înțelege și a-și continua drumul în viață.
Expresivitatea este calitatea particulară a stilului Domnului Profesor Iulian Chivu. Unicitatea limbajului este asigurată de varietatea lexicului, ingeniozitatea combinațiilor lexicale, expunerea limpede, coerența părților discursului.
Cu certitudine, acest roman evidențiază două calități indiscutabile: claritatea limbajului și naturalețea stilistică. Claritatea rezultă din modul în care autorul prezintă o trăsătură de personalitate, un personaj sau o situație-cheie (v. examenul de bacalaureat, eleva Adina, înstrăinarea casei, boala lui Tabacu etc). Naturalețea vine din exprimarea firească a naratorului care, deși cunoaște, fără îndoială, mult mai mult decât cititorul, urmează cadența evenimentelor și nu lasă niciun moment impresia de superioritate afectată.
