Am descris într-un episod anterior modul în care se desfășura pregătirea subiectelor, demersurile ce aveau loc în alegerea subiectelor pentru proba scrisă, la desenul tehnic și desenul liber, de a cărui logistică mă ocupam de la început și pînă la sfîrșit, urmând ca prin promisiunea promisă (un pleonasm forțat dar potrivit aici), să vă dezvălui și cum aveau loc corectura lucrărilor candidaților, gradul de corectitudine și exigență la această facultate.
Trebuie să precizez din capul locului că în zilele ce preced examenul de admitere, se aranjează cele șase săli/ateliere corespunzătoare celor șase ani de studii plus sala de Studiul Formei, unde are loc și înscrierea la examen, cu planșete pe care se fixează colile de desen format 70×50 cm, care au lipite în coltul din dreapta pe verso etichete de culoare neagră tăiate la 10×10 centimetri fix, nici un milimetru în plus ori în minus, pentru a nu fi considerate semne…. care colț se îndoaie astfel încît să acopere numele candidatului, pe care se pune apoi ștampila facultății. De obicei numărul de candidați nu depășește doi-trei pe loc, dar au fost și ani care au uimit așteptările, fiind nevoiți să improvizăm planșete pe holuri unde zona permitea supravegherea și controlul candidaților. Cu o zi înaintea examenului se lipeau pe colțul băncilor unde se aflau planșetele, în ordine alfabetică, legitimațiile cu fotografii ale candidaților. În ziua examenului la ora 9:00 se intra în școală disciplinat și cu buletinul în mînă, candidații fiind dirijați fiecare în sala destinată alfabetic, aranjându-și ustensilele pentru desen, iar la ora 9:45 nu mai ieșea nimeni din săli, profesorii supraveghetori intrând cîte doi în fiecare clasă, din Sala de Proiecții unde se concepuseră și „fabricaseră” în cursul nopții și a dimineții ce abia trecuse subiectele la desenul tehnic și cel liber, îndreptându-se fiecare spre sala destinată cu plicurile sigilate conținând subiecte examenului. Astfel încât la ora zece fix se deschideau plicurile, așteptarea tuturor luând sfîrșit.
Examenul dura ca și acum, cinci ore, pînă la ora 15, cînd toată lumea punea instrumentele pe planșetă, nu mai era voie de tras o line măcar. În dreptul fiecărei planșete se afla cîte o sticlă cu apă minerală asigurată de facultate, în colțurile opuse ale fiecărei săli existând câte un ventilator de capacitate, care sigura o ventilație cât de cât ținând cont de căldura lunii iulie, chit că toate sălile de examen erau dotate cu perdele care păstrau o oarecare temperatură optimă. La parter se afla de gardă și în gardă, într-un spațiu special amenajat, un cadru medical pentru intervenții de forță majoră, ori situații fortuite. Au fost cazuri când s-a dovedit utilă această măsură de prevedere, într-un an o candidată făcând o criză de calcemie vreo jumătate de oră… cât pe ce să piardă examenul. După o injecție și-a revenit, intrând apoi cu brio la facultate, practicând și astăzi cu succes arhitectura la Brașov.
Partea cea mai interesantă urmează, cele descrise pînă acum fiind cunoscute îndeobște de cei mai mulți. Odată cu ora 15:00 și după evacuarea candidaților, cadrele didactice adunau lucrările după numere de ordine din fiecare sală și le preda comisiei de corectură, ce aștepta cuminte în Sala de Proiecții unde Decanul le numerota tot alfabetic de la „1” la „n” candidați pentru identificarea finală, cu o cariocă groasă roșie – tip flau permanent – în care timp cel ce se ocupa cu logistica (oare cine!?), pregătea una din săli pentru corectură, care începea imediat, nu a doua zi, nu a treia zi. Se aranjau planșete de 1.20mx1.00m de jur împrejurul sălii formând un pătrat rotund (impropriu ca să zic așa) și pe mijloc două șiruri paralele de planșete, lăsând doar un mic spațiu de trecere a profesorilor. Apoi Decanul și comisia de corectură împreună cu cei din logistică coborau cu lucrările în sală înșirîndu-le una lîngă alta de la numărul „1” la ultima. Din acel moment în respectiva sală nu mai intra absolut nimeni în afară de această comisie și cei din logistică care asigurau subzistența pe perioada corecturii: cafea, sucuri, apă minerală, mîncare frugală, etc.
Comisia odihnită era alcătuită din cadre didactice cu prestanță, arhitecți cu experiență didactică și practică cu o deontologie cunoscută, cei care făcuseră și subiectele în noaptea precedentă și care nu erau implicați în activități de pregătire a candidaților sau cu rude apropiate acestora. Se cunoaște faptul că există institute de învățămînt superior unde nu se intră fără o pregătire prealabilă, care presupune și unele talente native, cum ar fi artele plastice, conservator, teatru, cinematografie, arhitectura, medicina, etc. Cunoștințe care nu se capătă neapărat în liceu. Se cunoaște faptul că meseria de arhitect este jumătate artă, jumătate inginerie. Căci arta de a desena este ori o moștenești de la vreo rudă, ori te naști cu ea. Fac o mică paranteză, fapt pe care l-am detaliat și într-un articol publicat în revista „Arhitectura” nr.3-4 din decembrie 2020 a Uniunii Arhitecților, consacrată aniversării semicentenarului înființării Facultății de Arhitectură din Iași, apărut și pe pagina mea de FaceBook, despre cazul unui coleg în clasa a VI din Brăila unde fusese detașat tatăl meu cu serviciul, având părinți semianalfabeți și o familie grea cu patru frați, care desena fantastic în timpul orelor diferite aspecte de viață. Stând în fața mea în bancă, mă uluia cu desenele lui în viteză, arătând o dezinvoltură dezarmantă atât în privința desenelor de natură statică cât și în mișcare, preferința mea fiind un cal în galop, ce exprima întreg efortul acestuia, de la nările și gura larg deschise după aer și pînă la coada fluturînd în vânt, mușchii cabrați întinși la maxim! Totul exprimat prin hașuri apăsate ori ba, funcție de luminozitatea în galopul său, așa încît aveai impresia că acu-acu, sare și fuge prin clasă. Și doar nu luase lecții de desen ori despre simțul proporțiilor. Acesta se numește talent înăscut! Nu mai vorbim despre voce în muzică….
Încheind „scurta” paranteză, menționez că în cele cîteva zile de corectură care începea la ora 9:00 dimineața și se pleaca la 21:00 seara, sala se încuia cu cheia ce rămînea în fișet la Decanat. Comisia corecta întîi desenul tehnic cu șabloane pe hîrtie calc pentru a observa muchiile văzute și nevăzute din intersecții de corpuri ori axonometrii, apoi acuratețea desenul liber, fiecare profesor notînd pe foi speciale de la decanat, nota meritată. La desenul liber exista întodeauna mici diferențe de opinie, decanul corectând de multe ori, prin prisma funcției și a experienței, nota finală, dar nu mai mult de cîteva sutimi până la o jumătate de punct. E firesc acest lucru în fiecare an fiind teme diferite în complexitate acoperind aspecte multiple. Îmi amintesc un subiect de la începutul anilor ’70 care suna cam așa: „Să se deseneze o bucătărie de țară din zona Maramureșului, la un punct de fugă, în care să se vadă în partea dreaptă cuptorul de preparare a hranei cu un ceaun pe plită, locul de tors a pisicii la sobă(?), în mijloc o masă joasă în jurul căreia se află trei scaune cu trei picioare, iar în partea stângă un geam mic prin care se filtrează razele unui soare de primăvară ce cade pe cuptor. Pe fereastră o glastră cu flori… de preferință mușcate! Bucătăria să fie ornată cu farfurii, oale, polonice, ștergare, pături, etc, specifice zonei.”
În alt an de după 2000 s-a cerut desenarea unei case vechi de aristocrat scăpătat, din „Enigma Otiliei”, după care s-a făcut și filmul cu același titlu, oferind candidaților amănuntele descrise de George Călinescu în celebrul său roman. Am dat aceste exemple pentru a edifica modul de pregătire pe care trebuie să-l atingă cei ce vor să îmbrățișeze această meserie, atît din punct de vedere al culturii generale, cît și a informațiilor specifice din diferite domenii ale artei, literaturii, chiar și folclor (poate mai ales dacă ne gîndim la prof. arh. Nicolae Porumbescu).
Într-un final se făceau mediile generale respective după ce se mai da o tură prin sala de corectură și după desigilarea numelor corespunzătoare numerelor, seara tîrziu se afișau rezultatele. Este imperios necesar să subliniez acest mod de corectitudine și exigență moștenit de la domnul profesor Porumbescu, a cărui conduită colegială a fost luată ca exemplu, ca model, aplicându-se cu rezultatele cunoscute până astăzi, valoarea seriilor de studenți și arhitecți provenite de la Iași fiind recunoscute în toată țara și în afara perimetrului național.
Nu mă pot despărți de această amintire, fără a nu vă delecta cu o întâmplare haioasă, ca să mă exprim în argou, legată de acest aspect al vieții mele în acest loc și cu acești oameni minunați. Acum vreo doisprezece ani însoțindu-mi fiica și două colege la București pentru examenul de rezidențiat, trenul accelerat de noapte a avut o scurtă oprire în halta Crasna, pentru a lua călătorii veniți de la Huși, între care și o altă colegă ce mergea tot la rezidențiat. Pe drum între cele patru a început o sporovăială de-ale medicinei, apropo de examenul de a doua zi. Subiectele discutate au avut pentru mine efectul unui puternic somnifer. Dar după cîteva ore ajungându-se la un subiect vizând modul de examinare la diferite facultăți și mișmașurile care cică s-ar practica la admiteri, mi-a ajuns la una din urechi cuvântul „arhitectură”. Precum i s-a turnat cucută în ureche tatălui lui Hamlet, deși semiadormit, mi-a sărit pe loc somnul și din visul anost m-am proptit în oasele capului interesat să aflu amănunte despre ce și cum, prin mijloace diplomatice și logopedice. Ca unul implicat în acestă activitate de admitere pînă în vârful unghiilor, participînd activ în toate comisiile, de la înscriere și pînă la afișare, exceptând corectura de lucrări, eram intrigat să văd pînă unde merge „folclorul” nostru popular. Vorba conului Caragiale „trădare, trădare, dar s-o știm și noi” (a se citi mișculații!). La care după subtile insistențe personale pe lîngă viitoarea domnișoară doctor, aceasta nu a putut să-mi ofere dovezi ale afirmațiilor sale, decît cunoscuta vorbă a basarabenilor de peste Prut, precum că „merge vorba ….”. La care eu, nefiind dus de multe ori la biserică, mi s-a umflat orezul în mine și simțind nevoia de a o lumina pe fătucă i-am zis: „Păi fata taichi și a moșului, pentru (in)cultura ta nevinovată, i-auzi la neica cum se comit și se petrec aceste treburi la Facultatea de Arhitectură din Iași…”. Și scoțîndu-mi masca, ieșind din incognito ori anonimat, i-am povestit chiar mai multe decât ați citit în acest modest episod, încheind cu vorbele lui Ion Creangă: „Poți să astupi vîntul și gurile oamenilor?!”.
Ceea ce însă trebuie să reținem din cele expuse, sunt crâmpeiele din viața intimă trecută și prezentă a acestui lăcaș de învățămînt superior, a cărei seriozitate de o jumătate de secol a condus la pregătirea unor studenți și arhitecți foarte bine pregătiți, având ca mentor, exeget într-ale arhitecturii aș putea spune fără exagerare, exemplu de dascăl și arhitect novator, atît de original în proiectele realizate, a cărui valoare intrinsecă nu este prețuită îndeajuns, care a format, modelat caractere, personalități și destine definitorii pentru unii. Un OM între oameni – Nicolae PPorumbescu, la care putem adăuga muza sa de-o viață, fără de care n-ar fi existat, doamna Maria Porumbescu Vaida, un cuplu de neuitat!
———————————–
Gheorghe BISTRICEANU
Iași, 15 decembrie 2022
