Lucrarea prezintă originea poporului român și a limbii române, ideile unor personalități autohtone despre această origine, atestări ale folosirii limbii române în diferite scrieri care susțin unittatea etnică și lingvistică a poporului român, ideiile onor personalități străine despre originea și continuitatea poporului român pe teritoriul vechii Dacii, preocupările unor cercetători români privind istoria limbii române, limba factor de identitate națională, contribuția personală la cercetarea caracterului limbii române, elementele ei specifice, dovadă de continuitate și de identitate a poporului român. Metode de cercetare în studiul limbii propuse::căutare cuvintelor prin lexeme stem (rădăcini de cuvinte purtătoare de sens), folosirea unor morfeme/sufixe purtătoare de sens (ze, ia, an, ean, ian, man etc), a unor desinențe și particole specifice (-ez, -m, -a, -se) în descifrarea textelor scrise, aceptarea ideii că există permanențe în istoria unui popor ce țin de tradiții, obiceiuri, credințe, limbă comună. Calitățile limbii române și posiblitatea ca ea să devină o limbă universală sunt menționate în concluzii.
I. ORIGINEA POPORULUI ROMÂN ȘI A LIMBII ROMÂNE
Limba română limba veche şi-nţeleaptă (M. Eminescu – Scrisoarea II), limba ca un fagure de miere (M. Eminescu – Epigonii) are la bază limba vorbită dintotdeauna pe pământul românesc, cizelată prin veacuri de vorbitorii nativi ai acestei străvechi vetre de cultură şi civilizaţie şi înfrumuseţată prin creaţii literare orale şi scrise, multe aparţinând culturii universale, precum Miorița.
Limba română a fost şi va fi un factor de coeziune, de unire permanentă între Românii de pretutindeni, un suport deosebit pentru spiritualitatea românească, în care a înflorit cultura română. Unitatea limbii, dar şi asemănarea portului popular din cele trei teritorii populate de români, aceleaşi tradiţii şi obiceiuri, credinţa ortodoxă sunt dovada identităţii noastre naţionale, precum şi a continuităţii poporului român pe pământul străbun. Mihai Eminescu a susținut în opera sa unitatea etnică străveche, spirituală, religioasă a poporului român, având o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător în spaţiile ce le-a populat: Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţãrii Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini. (M.Eminescu – Opere, vol. IX) Poetul subliniază: Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor. (M.Eminescu – op. cit)
Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu a conchis: O unitate atât de pronunţatã a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice. (M.Eminescu – op.cit). Mihai Eminescu, creatorul limbii poetice româneşti, a scris despre limba română: Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii. Numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. (Mihai Eminescu – op.cit.)
Cei cu inima română sunt cu adevărat uniţi în cuget şi simţiri, căci există un anumit fel de a gândi şi de a simţi româneşte, imprimat de factura psihică a unui popor străvechi ca al nostru, poporul român, blând şi înţelept, greu încercat de-a lungul istoriei sale atât de zbuciumate. Deşi separaţi prin oprelişti diferite de-a lungul istoriei, românii şi-au păstrat unitatea de limbă, azi fiind posibilă înţelegerea românilor de pretutindeni, chiar dacă vorbesc dialecte diferite. Marija Ghimbutas, cercetătoare din America, aduce dovezi privind formele cele mai vechi de vieţuire umană ( Ion de la Anina, peștera cu oase din jud Caraș-Severin 37.000 – 42.000 de ani ) care sunt în spaţiul carpato-danubiano-pontic, viețuire favorizată de condițiile climatice.
Noi însă trebuie să ţinem seama de observaţia d-lui Gabriel Gheorghe în cartea Valah, care susţine că civilizaţia s-a format în zonele cu sare sau pe drumurile sării, teritoriul românesc având mari resurse.
Profesorul Alexander Rodewald, director al Institutului de Biologie de la Universitatea din Hamburg și Georgeta Cordoș au studiat genomul uman. În studiul comparativ de paleogenetica (relicve străvechi de oase și probe de sânge ale populației actuale realizat de dumnealor se pune în evidență continuitatea pe linie genetică a neamului românesc.
Nicolae Densușianu în Dacia preistorică vorbește de o civilizație preistorică, civilizația pelasgică, cea a păstorilor ce își acopereau corturile cu piei de oaie, Pelasgia fiind de o parte și de alta a Dunării, cuprinzând un vast teritoriu între Nistru și Panonia, un popor unit prin grai şi spiritualitate, de la care s-au format civilizaţiile europene.
Tăblițele de la Tărtăraia, conțin cea mai veche scriere din lume, înaintea celei sumeriene și aduc dovada viețuirii de circa 7000 de ani pe teritoriul țării noastre.
Tăblițele de la Sinaia descifrate de Aurelia Peţan, de Constantin Olariu Armin şi Adrian Bucurescu separat, aduc mărturii despre evenimente petrecute înaintea conducerii Daciei de Decebal și au o mare valoare istorică, fiind cronici ce reprezintă identitatea neamului dac.
Dacii, prin, migraţiune spre sud, nord, vest sau est au dus cu ei limba, cultura lor, mai ales ceremonialul religios, credinţa, ştiinţele, tehnologia avansată (prelucrarea fierului), etica lor cu mari implicaţii socio-istorice şi noi trebuie să studiem cultura altor popoare, pentru a face comparaţii și a stabili adevărul istoric.
Limba matrice a Europei este vechea limbă creată de Daci, de cei care au dus-o în lume pe diferite căi, prin transhumanţă sau transmutare în alte spaţii, din cauza înmulţirii demografice, a calamităţilor sau din interese economice. Această limbă matrice s-a păstrat în limbile romanice, cu sistemul ei gramatical coerent, cu modele de structurare a comunicării, cu ajutorul unor lexeme care au forme sonore şi scrise aproape identice în diferite limbi europene, cuvinte ce redau multiple noţiuni, fiind o limbă foarte bogată.
Limba română are un farmec şi o poezie aparte, fiind o limbă fonetică, armonioasă, foarte muzicală. Jules Michelet, istoric francez, spunea când vorbea de limba română că graiul poporului român este un suspin şi o lacrimă îi tremură în viers. (Jules Michelet Histoire de la Roumanie).
Limba română este o operă de artă a cuvântului, prin bogăția, muzicalitatea și expresivitatea ei. Lucian Blaga a scris: Limba este întâiul mare poem al unui popor (Lucian Blaga – Trilogia culturii).
Unitatea limbii, dar şi asemănarea portului popular din cele trei teritorii populate de români, aceleaşi tradiţii şi obiceiuri, credinţa ortodoxă sunt dovada identităţii noastre naţionale, precum şi a continuităţii poporului român pe pământul străbun.
Limba pentru care s-au dat atâtea jertfe de sânge pe plaiurile româneşti, limba credinţei noastre strămoşeşti, limba română este o limbă omogenă, o limbă a viitorului european, ea fiind mai bine sistematizată ca alte limbi, va fi limba Europei unite, cum preconizează mulţi cercetători.
II. IDEILE UNOR PERSONALITĂŢI ROMÂNEŞTI DESPRE ORIGINEA LIMBII ROMÂNE, LIMBA VIEŢUIRII DE MILENII PE PĂMÂNTUL ROMÂNESC
Limba este cartea de nobleţe a unui neam. afirma Vasile Alecsandri. Această insulă de românism, România, înconjurată de popoare vorbitoare a unor limbi total diferite de română este cea mai bună dovadă a continuităţii şi identităţii poporului român.
Noi infirmăm originea romană a poporului român și originea latină a limbii române ca și a limbilor romanice. Și alți cercetători nu consideră latina ca limbă de bază de la care s-au format limbile romanice. Ex :Carme Jimenez Huertas în cartea Nu venim din latină (Editura Getodacii, 2016). aduce argumente de ordin lingvistic ca și Yves Cortez care susţin că franceza nu se trage din latină în studiul : Le français ne vient pas du latin.
Dicţionarele limbii române prezintă mai ales originea străină a cuvintelor limbii române: greacă, latină, slavă sau franceză, ca şi când poporul român ar fi incapabil să-şi formeze propria limbă sau pentru că aici s-au adunat oameni de toate națiile și au influențat limba vorbită.
Combatem tezele latiniştilor care susţin că prin regresie fonică sau schimbarea vocalelor şi consoanelor s-ar fi format cuvintele româneşti. Romanii au cucerit doar o parte din Dacia (14% din teritoriu), restul era ocupat de Dacii liberi ce vorbeau aceași limbă ca cei din teritoriul ocupat. Mercenarii aduși în Dacia din tot imperiul nu vorbeau latina, care era limba administrației, nu au putut înființa școli de învățare a latinei pentru băștinașii împrăștiați pe munți, văi, dealuri. La retragerea aureliană (271-275, d. H.) cauzată de atacurile dacilor liberi și al migratorilor, nu toată populaţia de pe teritoriul Daciei a fost transferată în sudul Dunării, cum susțin unii istoricii unguri și germani, fiindcă acest neam de păstori şi agricultori nu ar fi părăsit locurile lor favorabile practicării acestor îndeletniciri ce le asigurau existenţa și combatem pe toți cei ce susțin că a Dacia a fost golită de populație. Idee este combătută de istoricul A. D. Xenopol în studiile sale. ( cartea:Teoria lui Röesler. Studiu asupra stăruinței românilor din Dacia Traiană, 1884, 300 de pagini. În 1885, a publicat la Paris, lucrarea O enigmă istorică. Românii în Evul Mediu pune în evidență continuitătatea Românilor în spațiul românesc tradițional, carpato-danubiano-pontic.
Limba veche s-a păstrat în documnente precum : Codex Argenteus (începutul sec. al VI-lea), traducerea Vechiului Testament după o versiune grecească de episcopul Wulfila, scrisă în alfabetul cu grafeme getice/ cel gotic cu litere ascuţite (rune), scrisul se aseamănă foarte mult cu cel folosit în Tăbliţele de la Sinaia. Codexul Rohonczi sau Rohonc este scris tot în acest alfabet, cum susţine d-na Viorica Enăchiuc care interpretează codicele ca pe o cronică a blakilor/ vlahilor din Dacia, datată în secolele XI-XII, scrisă în limba latină populară vulgata, adică getă, cu un alfabet dac.
Tăbliţele de plumb de la Sinaia reprezintă o cronică a istoriei dacilor, menţionează nume de regi daci şi toponime dacice, textele fiind scrise mai întâi pe plăci de aur. Dan Romalo a descifrat primul aceste texte, ajutat de Valeria Guţu Romano, impresionat de această descoperire. Ele au fost descifrate și de Aurelia Peţan, de Constantin Olariu Armin şi Adrian Bucurescu separat, aduc mărturii despre evenimente petrecute înaintea conducerii Daciei de Decebal.
Multe personalități ardelene ca. Ion Inocenţiu Micu-Klein (1692-1768) susţin existenţa românilor pe teritoriul Ardealului de la începuturile istorice.
14. Nicolae Iorga în Studii şi documente cu privire la istoria românilor (25 de volume între 1901-1913) susţine că nucleul central al limbii noastre este vatra străromână.
15. Ioan Russu în scrierea Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez face comparaţii între limba română şi cea albaneză, care a păstrat mai multe cuvinte comune cu româna.
16. Istoria limbii române de Alexandru Rosetti şi Studiile lui Iorgu Iodan pun accent pe descendenţa romană a poporului român, latinitatea fiind principala caracteristică a limbii române, susţinând teoria continuităţii vieţuirii dacilor în spaţiul carpato-dunărean-pontic.
17. Dimitrie Macrea în lucrarea Probleme de lingvistică română susţine ideea continuităţii pe pământ străbun a unei populaţii ce avea specific limba română.
18. Lucrarea O enigmă şi un miracol istoric: poporul român şi volumul Originile şi formarea unităţii româneşti de Gheorghe Brătianu aduc în lumină adevăruri despre rezistenţa poporului român pe pământul străbun, în ciuda vicisitudinilor istorice, despre păstrarea unităţii etnice, plasând istoria poporului român în context european.
19. Gavril Cornuţiu afirmă :Limba română constatăm că respectă, într-un mod uluitor, ca răspândire, graniţele statului dac, în timpul înfloririi lui (unit sub Burebista) și susține că trebuie admisă continuitatea biologică a poporului român, dar și a limbii sale. El aduce argumente faptul că în documentele istorice toponimia este dacică, deci ea nu putea fi transmisă decât de o populaţie getică/dacică ce a locuit neîntrerupt în acest spaţiu carpato-danubian-pontic.
20. Gavril Cornuţiu subliniază ideea că nu s-a făcut romanizarea dacilor, ci asimilarea romanilor pe teritoriul Daciei, susține că Românii au continuat tradiţiile dacice privind organizarea spaţiului de locuit, nu cele romane, au făcut cetăţi de pământ şi biserici de lemn, ca şi dacii, romanii preferând piatra. Costumele românilor sunt asemănătoare în toate regiunile locuite, variante ale celor de pe Columna lui Traian.
Dumnealui aduce argumente lingvistice, cuvinte de origine dacă, având răspândire în toată Europa. Ex: verbul a zice//dic(moldovenesc), dico(lat.), dire (it), dire (fr).
III. ATESTĂRI ALE FOLOSIRII LIMBII ROMÂNE DE-A LUNGUL TIMPULUI, ÎN DIFERITE SCRIERI CARE SUSŢIN UNITATEA ETNICĂ ŞI LINGVISTICĂ A POPORULUI ROMÂN
1. Cel mai vechi document păstrat la noi, scris în 1521 în română, dar cu litere chirilice este Scrisoarea lui Neacşu către judele Braşovului Hanăş Begner (Hans Benkner) în care autorul dă informaţii despre mişcările trupelor otomane, pune în lumină lexicul românesc din prima jumătate a sec. al XVI-lea, inclusiv pe cel din veacul anterior, foarte asemănător cu cel de azi.
2. Cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, susțin că locuirea a fost continuă în spațiu vast și locuitorii din Moldova, Ţara Românească şi Ardeal au acelaşi caracter, aceeaşi fire petrecăreaţă, voioasă, aceleaşi obiceiuri, tradiţii ca ale strămoșii vlahii/olahii. Miron Costin este primul ce observă ce departe este latina de limbile romanice.
3. Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae face o prezentare geografică, istorică, politică, religioasă, etnografică, a Moldovei, subliniind unitatea etnică şi lingvistică a celor din Moldova, Ţara Românească şi Ardeal. D. Cantemir consideră o barbarie ce a durat două secole (cronologic 5 secole) folosirea limbii slavone, fiind limbă liturgică şi administrativă, dar trebuie să subliniem faptul că domnitorul a cerut respectarea tradiţiei scrisului românesc. Marele cărturar afirmă că prin grai şi spiritualitate a înflorit poporul român și locuitorii din vatra românească sunt cei de la care s-au format civilizaţiile europene.: Muntenii şi Ardelenii, au tot o limbă cu Moldovenii. D. Cantemir subliniază prezenţa elementelor dacice în vorbirea din Moldova: …şi fiindcă în limba Moldovenească să află oarecare cuvinte, care nu sunt nici latineşti nici de pe la alte limbi de prin prejur, pentru aceia se vede că sunt rămăşiţe de pe la Dacii cei vechi.
4. B. P. Hasdeu, lucrând la dicţionarul Etimologicum Magnum Romaniae a susţinut limpezimea elementului dacic al limbii române, observând că multe cuvinte din vocabularul esenţial au origine dacă. În studiul său Pierit-au Dacii? combate pe unii lingviştii maghiari care se servesc de un text al lui Eutropius, dând o interpretare greşită expresiei viris euxhasta cu referire la bărbaţii daci, despre care ei susţin că au murit în războiul cu romanii sau s-au sinucis, pentru a justifica originea daco-română a poporului român. În cartea sa Cuvente den bătrâni (1878-1879) Hasdeu, primul exeget al literaturii apocrife din România a descris limba română în volulmul I, Limba română vorbită între 1550-1600 a amintit de stratul dacic al limbii române și în Codex Studzanus(colecție de texte apocrife) abordează diferite probleme de lingvistică (Ex. prezenţa articolului în limba română), observând fazele evoluţiei limbii.
5. Palia de la Orăştie (1582) a scos în evidenţă numele de rumân/român şi limba românească, fiind folosită în acele vremi.
IV. IDEILE UNOR AUTORI STRĂINI DESPRE ORIGINEA ŞI CONTINUITATEA LIMBII ROMÂNE, LIMBA A SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI
1. Există doar o asemănare lexicală între română şi latină, aşa cum a susţinut în cartea Nu venim din latină (Editura Getodacii, 2016). Carme Jimenez Huertas dar scriind despre originea limbilor romanice, consideră latina ca o limbă soră sau „verişoară” a acestora, nu limbă – bază de formare a lor. Ele au o limbă matrice din care s-au format, existând ca graiuri locale, variante ale aceleaşi limbi, dar nu latina, limba elevată a clerului şi învăţaţilor romani, o limbă a elitelor, susţinem noi. Mulți filologi francezi susţin că franceza nu se trage din latină (Yves Cortez: Le français ne vient pas du latin).
2. Herodot în Istorii îi aminteşte pe geţi cei mai viteji şi mai numeroşi dintre traci care stăpâneau ambele maluri ale Istrului şi foloseau o limbă asemănătoare.
3. Strabon, istoric grec, în Geographia, afirmă despre daci că au aceeaşi limbă ca şi geţii care sunt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului. Ei s-au amestecat cu tracii şi cu misii. (cei din Moesia) fragment reprodus în ROMÂNO-DACICA III – izvoarele antice ale istoriei României.
4. Medicul grec Discoride (lucrarea:De materia medica, II-IV) redă 35 de denumiri de plante medicinale din limba dacă la care Pseudo-Apuleius mai adaugă încă 14 nume getice.
5. În Getica, Iordanes scrie despre limba geţilor, el fiind un bun cunoscător al acesteia, despre folosirea ei pe un vast teritoriu, despre secretele astronomice şi teoria despre cele 12 semne ale zodiacului, confirmă existenţa unui calendar la Sarmizegetuza, fapt constatat şi de istoricii Constantin şi Hadrian Dacicoviciu.
6. Poetul Ovidiu afirmă că cel mai vechi alfabet este cel getic, după ce a făcut o comparaţie între mai multe alfabete. (Ovidiu „Tristele” „Poniticele”, referindu-se la cartea sa în limba getă.)
7. Carolus Lundius, profesor jurist din Suedia a scris Zamolxe, primul legiuitor al Geţilor ( Upsala, 1687), carte tradusă de d-na prof. Maria Crişan şi ne aduce adevăruri majore despre scrierea la geţi, într-un alfabet propriu. El a alcătuit un dicţionar de cuvinte gete. Acest autor, pornind de la numele Gautland/Gotland al unui ţinut din Suedia, prezintă istoria cuceririlor goţilor a teritoriului vast unde au format imperiul rusesc, precum şi revenirea în patria-mamă, Dacia, fapt istoric consemnat în scrisoarea ce atestă Martirul Sfântului Sava (12 aprilie, 372, d.H.) în timpul lui Atanaric, când Dacia s-a numit Gotia, cum se atestă în Epistola Bisericii lui Dumnezeu din Goţia(Dacia) către Biserica lui Dumnezeu ce se găseşte în Capadocia şi către toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale. Carolus Lundius în lucrarea mai sus amintită dă şi explicaţie a numelui de get: Aşadar ei sunt numiţi getae, gothones, gothini, getar, gettar, jettar, jottar, gautar, gotar, ca şi la indigeni, attrâ de la ga, ge, care e totuna cu gau, go, jo, gio, goja, terra de ia gieta, care însemnează a naste, a dezvolta, a răspândi. (Daniel Droixhe: La linguistique et l’appel de l’histoire (Gallica BNF).
Acest alfabet a fost publicat de Johannes Magnus Gothus (1488-1544) în Historia de omnibus Gothorum Sueonumque regibus şi în Historia metropolitanæ ecclesiæ Upsalie nsis, lucrare publicată în 1554, cărţi care dovedesc faptul că geţii au folosit un alfabet fonetic, limba getă existând înainte de fondarea Romei. (site: Gallica, BNF).
8. Bonaventura Vulcanius Brugensis în 1571, în scrierea De Literis & Lingua Getarum aduce argumente care dovedesc faptul că geţii au folosit un alfabet fonetic. (site: Gallica, BNF)) adevăr susţinut şi de d-na prof. Maria Crişan în lucrarea Geta-limba primordială (p.86-87, Editura Paco Buc, 2012).
9. Episcopul get Wulfilla a creat pe la mijlocul sec. al IV-lea d. Hr. un alfabet, pornind de la semnele getice. D-l Paul Găleşeanu, a studiat Biblia lui Wulfilla în copie (Document: Codex Argenteus de la Universitatea din Upsala, Suedia) şi a concluzionat că acesta este primul document protoromân lingvistic şi literar din sec. al IV-lea, e.n. ce confirmă ideea continuităţii vieţuirii pe plaiurile româneşti de primii ei locuitori. În glosarul de 200 de pagini 700 de cuvinte sunt româneşti.
Marii istorici aduc mărturii despre istoria poporului român, despre limba lui, despre factorii de identitate culturală în vieţuirea lui neîntreruptă pe teritoriul actual al României şi dincolo de hotarele ei.
IDEILE UNOR CERCETĂTORI ROMÂNI PRIVIND ISTORIA LIMBII ROMÂNE. LIMBA, FACTOR DE IDENTITATE NAŢIONALĂ
1. Grigore Tocilescu în lucrările Dacia înainte de romani și Istoria românilor a abordat civilizaţiile de pe Teritoriul Daciei, servindu-se de probe arheologice, concluzionând că există dovezi ale vieţuirii continue pe teritoriul vechii Dacii.
2. C.A. Rossetti în Istoria limbii române face un studiu al istoriei limbii române, folosindu-se de elemente de geografie lingvistică, pornind de la teza continuităţii limbii române în spaţiul carpato-danibian-pontic, ca moştenitoare a latinităţii, ideea îmbrăţişată şi de Iorgu Iordan în Gramatica limbii române (Bucureşti, 1937, ediţia a II-a, 1946).
3. Lucian Cueşdeanu în cartea Româna, limba vechii Europe, ne arată faptul că românii şi-au construit singuri cuvintele, după un sistem propriu extrem de ingenios. El vorbeşte de creativitatea limbii române, de caracterul ei metaforic şi abstract, considerând că limba vechilor locuitori ai teritoriului românesc era formată din onomatopee ce au avut o mare productivitate în procesul evolutiv al limbii române. Este viabilă teoria sa despre studiul istoriei limbii, pornind de la morfeme stem, accesând anumite nuclee semantice, serii sinonimice, sintagme, metafore, perifraze. Morfemele stem româneşti compun sonor noţiunile europene. Fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme stem, cuprinde o descriere metaforică a noţiunii, copiată de străini, cu mici deformări sonore.
4. Pentru o profundă cercetare a evoluţiei limbii române trebuie consultate lucrările lui Al. Graur despre fondul principal lexical principal, FLP şi mai ales teoria circulaţiei cuvintelor lansată de B. P. Hasdeu, care subliniază că fizionomia unei limbi nu este dată de inventarul unităţilor lexicale, ci de folosirea lor, de frecvenţa acestora.
5. Constantin Barbu în Codex Aureus Dacoromanorum a adunat documente, hărţi, manuscrise, comentarii şi interpretări renumite pentru a susţine că România este centrul vechii Europei sau miezul străvechiului Imperiu Arian, cu o limbă proprie, ce vine din străvechime. Printr-o serie de hărţi şi manuscrise referitoare la originea şi dezvoltarea poporului român în context european, autorul aduce argumente ştiinţifice pentru a demonstra originea nelatină a limbii române.
6. Diccionario etimmológico rumano/ Dicţionarul etimologic al limbii române realizat de Alexandru Ciorănescu, filolog poliglot, pornind de la limba dacilor, aduce informaţii despre originea limbii române.
7. Dimitrie Macrea în Probleme de lingvistică română susține: Majoritatea filologilor români explică unitatea şi armonie limbii române, prin intensa circulaţie transhumantă a păstorilor români de la o ţară românească la alta, precum şi prin frecventele strămutări şi dedublări de sate din motive climatice, hidrologice sau istorice (Brad-Brădet-Brădeni-Brădeşti…)
8. Gh. Iscru a publicat Strămoşii noştri reali :Geţii, Traci-Dacii-Ilirii, naţiunea – matca din Vatra vechii Europe a scos în evidenţă legăturile dintre Daci care şi-au păstrat o limbă mereu în evoluţie de-a lungul istoriei şi alte neamuri înrudite prin limbă, obiceiuri, tradiţii, credinţă.
9. Limba română este limba vechilor cazanii (Alexe Mateevici – Limba noastră) a fost fixată în scris de cărturari ca:Varlaam, Dosoftei, Coresi, în limbajul liturgic s-au păstrat cuvinte din româna veche, biserica având un mare rol în conservarea limbii române.
11. Ion Inocenţiu Micu-Klein (1692-1768) este promotorul luptei naţionale, sociale şi politice a românilor din Transilvania şi a adus argume privind originea poporului român și a limbii românești solide revoltat de existenţa privilegiilor acordate maghiarilor, saşilor şi secuilor prevăzute de „Unio trium nationum” şi aduce ca argumente existenţa românilor pe teritoriul Ardealului de la cucerirea romană.
12. Reprezentanţii Şcolii Ardelene trebuie amintiți în acest studiu. O mare realizare a Şcolii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, şi tipărirea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.
Deviza Şcolii Ardelene a fost Virtus Romana Rediviva un îndemn la renaşterea vechilor virtuţi ostăşeşti, în lupta pentru drepturi naţionale, lupta pentru limba şi credinţa străbună, pentru unirea tuturor românilor într-o singură ţară.
Samuel Micu este autorul lucrării Istoria şi lucrările şi întâmplările românilor (1805) care a fost publicată fragmentar sub titlul Historia Daco-Romanorum sive Valachorum de August Treboniu Laurian şi integral abia în anul 1995, de Ioan Chindriş, sub titlul Istoria românilor, ediţie princeps după manuscrisul original, cu prefaţă şi note de autor (vol. I-II, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995).
Petru Maior a scris Istoria pentru începutul românilor în Dachia, (Buda, 1812), operă cu care înfruntă teoriile onor istorici: Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder, Jernej Kopitar care încercau denaturări ale adevărului istoric. În acelaşi volum se găsesc şi lucrările: Disertaţie pentru începutul limbei româneşti şi Disertaţie pentru literatura cea vechie a românilor.
Samuil Micu şi Gheorghe Şincai în lucrarea Elementa linguae daco-romanae sive valachicae fac o paralelă între latină şi română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti, optând pentru o origine superioară a românilor din Transilvania, pentru a avea drepturi egale cu alţi conlocuitori.
În secolele al XII-lea şi al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav în cancelaria domnească, limba română fiind scrisă cu caractere chirilice. În 1863 se instituie folosirea alfabetului latin, prin reformele lui Al. I. Cuza.
13. Litere şi semne specifice scrierii getice s-au păstrat nu doar pe Tăbliţele de la Tărtăraia, semnele alfabetiforme, de tipul runelor, semnele geometrice de pe cărămizile de la Slon (jud. Prahova), pe fibula Tezaurului de la Pietroasa, pe gulerele şi cămăşile ţăranilor din Ardeal, afirmă d-l conf. Arh. Cristofi Cerchez.
14. D-l Gabriel Gheorghe susţine că cercetarea limbii române trebuie să pornească de la limba ţărănească ce-a dăinuit prin milenii, fixând noţiunile, cu sensurile lor proprii sau metaforizate, cristalizate în procesul vorbirii. Limba română are 31 de litere şi foloseşte cele 26 de caractere ale alfabetului latin la care se adaugă o serie de 5 caractere suplimentare formate prin aplicarea de semne diacritice: Ă, ă, Â, â, Î, î, Ş, ş, Ţ, ţ. O caracteristică a limbii române este redarea în scris a unor sunete prin una, două sau trei litere: ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, K, k şi existenţa a unor litere împrumutate din alte alfabete: w, x, y, x, ultimul reprezentând două sunete: gz(examen, exerciţiu, exemplu) sau cz(extaz, Marx).
Cercetători contemporani ca Aurel David (Studii de istorie a înălțării și declinul nației românești), Marius Fincă (Românii in mileniul de întuneric, secolele al III-a si al IV-lea), Mihai Vinereanu (Adevărata origine a limbii române), dar mai ales multiplele documente adunate și studiate de dl. prof. Ioan Birta privind obârșia neamului românesc și existența limbii române în documente scrise, au contribuit la stabilirea adevărului privind originea limbii române.
CONTRIBUŢIA PERSONALĂ LA CERCETAREA CARACTERULUI LIMBII ROMÂNE, IZVOR DE CONTINUITATE ŞI DE IDENTITATE A POPORULUI ROMÂN
Susţinem teoria lui Lucian Cueşdeanu despre morfeme stem care întră în structura cuvintelor, după scheme matematice, îmbogăţind astfel limba. Limba a evoluat permanent, îmbogăţindu-se, devenind mai concisă, mai clară, mai organizată.
Limba dacilor la început a fost constituită din cuvinte de mici dimensiuni, multe onomatopee care s-au contopit de-a lungul veacurilor, au format, prin aglutinare, cuvintele mai lungi, proces facilitat şi de scriere. Credem că la început oamenii foloseau monosilabe, se exprimau prin grupuri de cuvinte pentru a desemna un obiect.
Exemple: Sufixul -an la început avea sensul de cer, dar prin iradiere a căpătat semnificaţia actuală de loc/origine. Ex: muntean, ardelean, oltean. Dacă luăm ca bază Lu An, nume foarte vechi care întră în componenţa toponimului Luana, vom observa extinderea acestui sufix an purtător de sens, în cuvinte ce desemnează originea sau o trăsătură de caracter: craiovean, ploieştean, viclean etc. la fel de productiv este șI sufixul –on (pantalon, etalon, avion).
Ex: la cuvântul bază an s-a adăugat m ce marchează apartenenţa şi a apărut man cu sensul de bărbat, întâlnit în vechi şi noi: dragoman, hatman, vatman, grandoman. Se impune necesitatea de a studia limba română pe baza unor morfeme stem, adică mici lexeme, purtătoare de sens, semene, care sunt cuvinte de bază pentru a crea un organism viu, limba română. Vom analiza vocabula za ce se află în barza, recunoscut drept cuvânt dacic, prezent în multe cuvinte mai vechi dar şi mai noi: za, zale, zarvă, zare, z(ă)pada, zace, zare, z(ă)vor, zavistie, z(ă)cământ, raza, oaza, paza, varza, fiind foarte productiv în neologisme ca: fază, proteza, ipostază, ipoteză, ipotenuză. Dacă ne gândim la sensul lor, vedem că au ceva comun, za/ză având sensul de legătură, deci membrii aceluiaşi popor au produs cuvinte, după o logică mentală bine stabilită, urmând scheme structurale, modele de formare matematică. Morfemul ez pus la verb (lucrez) indică locul, originea: albanez, bavarez, polonez. El este foarte productiv ca şi ze-loc/ținut : zestre, Zenovia, zenit.
Cuvântul „ra”(soare) este foarte productiv, intră în componenţa multor substantive comune şi adjective: arat, arătura, brad, braţ, bara, băutura, cărare, dragoste, drag, editura, făptura, ghitara, hora, ilustrare, javra, latura, murătura, mătura, natura, opera, prag, strat, şirag, tăietura, ţara, sărătura, şatra, uitătura, vatra, vidra etc. „Ra” este sufix pentru formarea multor cuvinte şi ne întrebăm de ce în limba română este aşa de frecvent în cuvinte ce exprimă: acţiunea, rezultatul unei acţiuni, însuşirea(arătura, cotitura, învăţătura). Îl găsim şi în toponime ca:Romania(Ţara omului lui Dumnezeu în Tartaraia/Tărtăraia (Ţara de Jos a lui Dumnezeu), Razel, Prahova, Brașov, Craiova, Arad, Oradea, Timișaora Sighișoara..
VII. CONCLUZII
În evoluţia ei, limba română şi-a păstrat stabilitatea în continuitatea, cum afirmă d-l profesor Gheorghe Bucur, s-a dezvoltat în jurul unor permanențe lingvistice.
Fiind o limbă fonetică, armonioasă, muzicală, uşor de memorat şi asimilat, având o largă circulaţie. Susţinem ideea afirmată de d-l Lucian Cueşdeanu că limba are la bază monosilabe care s-au sudat, formând cuvinte mai mari, prin aglutinare, morfemele stem fiind o bază de noi creaţii lingvistice. Este valabilă teoria lui Lucian Costi în cartea Limba română căci există o continuitate biologică a poporului român, care a creat o limbă unică şi că trebuie acordată prezumţia de originalitate a limbii române, combătând pe cei ce consideră că limba noastră are un caracter eterogen, cum dovedesc dicţionarele etimologice.
Limba română are un caracter unitar, graiurile din Ardeal, Banat, Dobrogea, Maramureş, Moldova, Muntenia, Oltenia, Republica Moldova se deosebesc doar prin anumite regionalisme şi fonetisme specifice. Alexandru Philippide a subliniat unicitatea limbii daco-române ca limbă fără dialecte, vorbind doar de subdialecte.
Structura gramaticală atât de sintetizată a limbii române poate fi un punct de reper pentru limbajul internaţional, limba daco-română fiind limbă-bază de comunicare internaţională, de la care s-au format limbile romanice.
Poporul român, prin fiii săi, va fi mereu o continuitate pe linia „infinitului din noi”, îmbogăţind mereu şi înfrumuseţând spiritualitatea românească.
Limba română, s-a format în spațiul carpoato-danubian-pontic, fiind o limbă cu multiple posibilităţi de a reflecta realitatea, de a reda noţiuni, idei, sentimente, subtilităţi ale gândirii, este ea însăşi o operă de artă, prin muzicalitatea, fonetica şi topica sa, iar noi avem obligaţia de a o respecta, dezvolta şi valorifica în comunicarea scrisă şi orală, precum şi în opere literare ce o pot înscrie în contextul lingvistic internaţional, în patrimoniul cultural al umanităţii.
——————————–
(Lucrarea a fost publicată în volumul volectiv OBÂRȘIA NEAMULUI ROMÂNESC, Bunăstare prin educație, 1 noiembrie, 2022, ROMÂNIA, Palatul parlamentului)
————————
Ecaterina CHIFU
Râmnicu Sărat
decembrie 2022
