În primul rând, nu știu de ce îi spun și eu Buni, căci pentru mine, nu este deloc o… bunică. Deși împlinește acum 90 de ani, eu, prin ochii minții, tot tânără și sprințară o văd.
De bună seamă, atunci când îi spun Buni, mă aliniez cu publicul larg, care o cunoaște și îi citește scrierile. Este clar că i se potrivește numele dobândit de-a lungul anilor, cel pe care l-a înnobilat literar, folosindu-l ca sinonim. Altele au fost însă titlurile pe care i le-am dat eu rând pe rând, pe măsură ce prietenia noastră a trecut prin diverse etape de maturare, cele pe care numai fenomenele de adâncime le pot parcurge fără a se altera. Și da, recunosc, că forța primordială, impulsul care a ținut mereu flacăra prieteniei noastre aprinse, nelăsând-o să se „așeze” comod, a venit mai tot timpul tot de la ea. Cu o energie greu de imaginat m-a mânat prin timp și viață, ca un arbitru atent, care mă veghează de la distanță.
Fără grabă, fără premeditări și fără mari ambiții sau sentimentalisme, ne-am cunoscut acum multe decenii, pe când eu eram un tweenie ușor teribilist, în timp ce Buni era o sobră profesoară, mama prietenei mele unice și inimitabile, Andaluza.
Pe scurt, îi spuneam „Doamna Buică”. Avea cam vârsta mea de acum, în timp ce eu împlineam cam… un sfert din ea. La propriu și la figurat ocupam în timp și spațiu cam o treime din ce îi revenea ei, căci, dacă ne puneam una lângă alta, silueta mea proiecta pe pământ doar o fracțiune din umbra trupeșei mele prietene, trainica Doamna Neli, cum o mai numeau cei din anturajul ei. Ca doi pui zgribuliți ne-am adunat între pereții aceluiași apartament atunci când fiica ei și-a făcut curaj și a trecut Oceanul, împreună cu familia ei proaspăt întemeiată. Ne-am purtat de grijă una alteia, dar nu am exagerat cu socializarea insistentă. Eu mergeam la facultate, ea preda la școală, ne vedeam acasă seara, la o cafea, la masă, la un pahar de vorbă, sau în fața televizorului…
N-a durat mult și precauta deferență emoțională pe care am încercat s-o cultivăm la început – azi poate am numi-o distanță socială – s-a evaporat. Coincidențe, precum faptul că a fost colegă de studii la facultatea de Filologie din Cluj cu tatăl meu, născut în același an cu ea, au contribuit la spargerea gheții dintre noi. Un noian de amintiri din perioada de după repartiție, pe care tânăra Elena o primise cândva în Ardealul meu natal, s-a revărsat mai apoi peste conversațiile noastre din ce în ce mai frecvente, în fața unei cafele fumegânde. Toate o zgândăreau pe prietena mea să descoasă firele lumii, iar pe mine mă ajutau să accept lucrurile așa cum sunt.
Treptat, am devenit familie. Despărțirea survenită la plecarea ei mai târziu, pe urmele fiicei, în Canada, n-am resimțit-o ca pe un rămas bun de la o prietenă, ci ca pe un moment de împletire activă a unui plan concret de acțiune, având ca țel continuarea netulburată a comunicării noastre obișnuite, fără a ne lăsa distrase prea mult de distanța spațială care creștea între noi. Era de la sine înțeles că nu ne vom opri doar din atât. Schimbul de idei și impresii, mirări și revelații, sentimente, sfaturi, dojeni și încurajări s-a reluat, relația noastră a intrat într-o nouă etapă. Prietenia crescuse, treceam din faza orală, spontană, în faza decantărilor și relatărilor ceva mai ordonate, clasificate și imortalizate pe hârtie sau pe ecranul calculatorului.
Surprinzător de rapid ne-am adaptat la tehnica modernă, uzând perspicace toate mijloacele moderne de comunicare-cuminecare avute la îndemână. Mai ales cele informatice ne-au fost de folos. Țin minte cum, la început, telefonul mobil era un obiect cu greutate deloc neglijabilă. La el formam mai întâi un număr de satelit, apoi îl închideam și așteptam să mă sune înapoi, ca să-mi dea ton, o linie liberă, un semnal peste ocean. S-ar putea spune că am crescut scriitoricește amândouă la unison, împreună cu internetul, după ce am pășit în ultimul deceniu al secolului trecut.
Era un fel de meci susținut de noi două simultan peste apele Atlanticului. Pentru mine, ca „tinerică”, să țin pasul cu tehnica modernă era o dezvoltare logică; în schimb, pentru prietena mea Elena, pensionară, a fost o performanță pentru care nu încetez s-o admir până astăzi. Din acea perioadă datează reproșul ei la adresa lentorii mele tipic ardelenești, când vine vorba să răspund prompt mesajelor. Îmi scria, nu fără obidă: „tu ai toate darurile, talent și merite cu duiumul, cu care poți ajunge foarte sus, mult mai sus decât mine, dar ai o șucă de care trebuie să te descotorosești: prea mult aștepți până te apuci de ele.” Așa s-a născut vivacea noastră prietenie epistolară, o încrucișare de scrisori și mesaje nu întotdeauna armonică, în care prietena mea „vârstnică” dar cu imensă putere de asimilare a culturii occidentale galopante, mă soma din răsputeri să nu mă las purtată de dulcea tentație a balcanicului „lasă…”.
Cum ghidușul diavol de pe umăr nu doarme niciodată, s-a întâmplat să dau și eu ghes inimii, plecând din România la scurt timp înainte de a trece pragul mileniului. Am ascultat poate un pic și de imboldul minții, care căuta mai multă amplitudine, și poate și de încurajările Elenei. Nouă, sibienilor, dorul de ducă ne vine oricum cumva din născare, semănat pesemne prin copilăria transilvană cosmopolită, multietnică. Mi-am schimbat adresa pentru alta, de la malul mediteran al Europei, ceva mai aproape de Canada prietenilor mei emigrați, chiar dacă numai simbolic. Surprinzător, alesul meu era pilot, cum a fost și soțul Elenei, dispărut din păcate foarte tânăr, într-un accident aviatic. Să ai spună cineva că nu există coincidențe!
Prietenia noastră prin corespondență a luat apoi o traiectorie nebănuită. Eram acum două străine în țări străine. Citindu-mi scrisorile și ascultându-mi ofurile, septuagenara mea prietenă m-a îndemnat insistent să trimit ceva ziarului Observatorul din Toronto, cu care ea colabora. M-am codit la început, cariera de jurnalist și scriitor o cam agățasem în cui, dar inima nu m-a lăsat și până la urmă am cedat insistențelor. Cu imensă bucurie și surpriză am constatat că în cenaclul Nicăpetre din Toronto activau o mulțime de români asemeni mie, cu care împărțeam surprinzător de multe vederi. Pe scurt, m-am trezit înconjurată de o nouă familie, cea literară, la care sperasem în secret toată viața mea, dar pe care prietena mea a căutat-o și găsit-o pentru mine, eu fiind ocupată între timp cu tot felul de lucruri mărunte, adică … viața. Până în ziua de astăzi îi sunt recunoscătoare pentru acest gest fundamental, care mi-a schimbat viața. Toate acestea se întâmplau pe când eu, încet dar sigur, avansam în vârstă, împlinind de pe acum jumătate din anii Elenei Buică.
Nu încetez să mă minunez cum viața ne apropie temporal unii de alții, pe măsură ce ne maturizăm. Ca școlar, arareori ești acceptat de cei din clasele superioare; un an diferență contează în copilărie cât un deceniu la vârsta de adult, când anii încep parcă să se topească, despărțindu-ne tot mai puțin. Anotimpuri ale vieții, așa le-aș spune eu.
Din ce în ce mai multe subiecte comune și-au făcut apariția pe planșeta discuțiilor mele cu Elena din Canada. Îmbrăcau tente literare, stilistice, artistice. Scriam amândouă pe rupte. Bănuiesc că particularitatea definitorie a scrierilor mele, faptul că le fac mereu la persoana întâi, ca într-o conversație imaginară cu Buni, de acolo mi se trage.
Nepoțica Mara, lumina ochilor prietenilor mei din „familia Buni”, dar și un joc de cuvinte legat de sărbătoarea mauriilor și creștinilor, care se sărbătorește în Spania, a prilejuit apariția unor noi pseudonime șugubețe, cu care ne alintăm de atunci: măurițele. Așa am devenit măuriță mică, legată sentimental de măurițele mele mari de peste ocean. Mai presus de toate stă Buni, măurița mare-mare, cea cu triplă zi de naștere pe 1, 2 și 3 ianuarie, pentru că nu se știe exact dacă starea civilă a înregistrat-o corect. Prescurtat: MMM, așa i-am spus noi. Și iarăși au trecut anii, cărțile noastre aliniindu-se una lângă alta în rafturile bibliotecilor, drumurile împletindu-se și viața rotindu-ne prin nebănuite cotloane, dar și pe la înălțimi neașteptate.
Nu-mi vine să cred că Buni se împlinește acum 90 de ani! Mă apropii de ea cu vârsta, mai departe, „lucrez“ cum s-ar zice la proiectul de a echivala cu trei sferturi din ea, atunci când va împlini o sută de ani, dacă providența va vrea-o. Eu nu m-aș mira să ajungă acolo, robustă și neînfricată cum îi este firea. Buni a mea are toate șansele, pe toate le are, zău așa!
Mă imaginez în continuare cățărându-mă pe urmele ei, gâfâind și blestemând pe alocuri păcătoasa ei îndârjire, cea cu care m-a molipsit („să nu pierzi niciodată magistrala din ochi”, mă tot înghiontește). Undeva dincolo de orizontul lumii noastre, căile vieților noastre se vor apropia până la contopire, ca două linii paralele, care se întâlnesc într-un punct dincolo de zenit. Atunci anii dintre noi vor dispărea…
Dar până acolo: LA MULȚI ANI, BUNI!
————————————————
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG
Benissa, Alicante, Spania
3 ianuarie 2023
